Peste 50 de ani, probabil se vor scrie doctorate despre deceniul nebun dintre 2030 și 2040. Atunci, unii o să studieze cum oameni așa-zis „nevinovați” au fost aruncați în pușcării și puși să sape la Canalul Dunăre-Marea Baltică, doar pentru că n-au avut noroc. Iar tefeliștii de atunci, cu zâmbetul pe buze, or să ducă flori la monumentele celor ghilotinați de poporul furios. Mă rog, de poporul supraviețuitor.
E clar că ne învârtim în cerc, ca niște pui de găină dezorientați, mereu căzând în aceeași capcană, la fel de naivi în fiecare ciclu al istoriei. Și nu e vorba doar de naivitate, e ceva mai profund, o combinație de memorie scurtă și speranță oarbă că „de data asta va fi altfel”. De fiecare dată, ne convingem singuri că vremurile s-au schimbat, că am învățat din greșelile trecutului, dar realitatea e că suntem prinși într-un fel de buclă. Aceeași poveste, același deznodământ, doar cu alți actori pe scenă.
Și de ce? Pentru că băieții deștepți, ăștia care stau în umbră și trag sforile, știu asta prea bine. E ca un joc pentru ei. Ei înțeleg că oamenii, în esența lor, sunt previzibili. După o perioadă de prosperitate, urmează una de criză. După o dictatură, vine revoluția. După o revoluție, vine dezamăgirea. Și ciclul se repetă. Băieții deștepți nu trebuie să facă altceva decât să aștepte momentul potrivit să acționeze. Știu că oamenii sunt predispuși să repete greșelile trecutului, așa că stau la pândă, ca niște prădători care își urmăresc prada. Când simt că lucrurile încep să se dezintegreze, că lumea începe să devină confuză și disperată, ei apar la suprafață cu soluții rapide, promisiuni de salvare și schimbare.
Și noi, ca niște păpuși, dansăm pe sfoară. Ne lăsăm purtați de val, căutând cu disperare o soluție, o ieșire din haosul care pare că ne înghite. Uităm de lecțiile trecutului, de avertismentele celor care au trecut prin asta înaintea noastră. Ne aruncăm în brațele celor care promit schimbarea, fără să ne întrebăm care e prețul real. Ne e frică de necunoscut, de nesiguranță, și de aceea suntem gata să credem orice poveste frumoasă, orice promisiune de stabilitate, chiar dacă vine din partea celor care ne-au mai păcălit și altădată.
Cercul ăsta, în care ne învârtim de zeci, poate chiar sute de ani, nu e doar un accident al istoriei. E parte din natura noastră umană, parte din modul în care funcționează societățile. Și, din păcate, cei care înțeleg asta și știu să manipuleze aceste cicluri, reușesc mereu să profite. Dar cumva, în mod ironic, nici ei nu sunt imuni la ciclurile istoriei. Pentru că, la un moment dat, fiecare regim se prăbușește, fiecare dictatură ajunge la final, iar cei care au profitat cel mai mult sunt și cei care au cel mai mult de pierdut.
Băieții ăștia deștepți nu scapă mereu. Oricât de șmecheri se cred, și lor le vine vremea, mai devreme sau mai târziu. Știi cum e, o dată pe secol, vine și pentru ei nota de plată. Poate că se cred intangibili, în siguranță în turnurile lor de fildeș, dar istoria ne-a arătat că niciun imperiu nu durează la nesfârșit. Li se ia gâtul din șold, cum se spune, atunci când se așteaptă mai puțin, exact când cred că au reușit să controleze totul și că sunt invincibili.
Căci prosteala asta, în care ei trag sforile și se joacă de-a puterea, nu poate merge la infinit. Sunt ca niște jucători de poker care, la un moment dat, devin prea încrezători, prea siguri pe cărțile lor, și atunci fac greșeala fatală. Se înconjoară de oameni care le spun doar ce vor să audă, își creează o realitate proprie în care sunt zei, de neatins. Dar realitatea adevărată e mult mai complicată. Și exact în momentul în care cred că au câștigat jocul, că și-au pus la punct toate schemele și nimeni nu-i mai poate atinge, vine mânia populară peste ei. Mânia asta, o chestie care se construiește în timp, ca o oală sub presiune, explodează când te aștepți mai puțin.
Și când vine, vine cu toată forța. E ca un val uriaș care mătură totul în cale. Așa că, degeaba se cred ei invincibili. Roata se învârte, și deși poate uneori pare că merge încet, nu se oprește niciodată. La un moment dat, toți ajung să plătească. Fiecare regim, oricât de puternic ar părea, își găsește sfârșitul. Și cu cât au căzut de mai sus, cu atât e prăbușirea mai dureroasă. De asta se tem și ei, în adâncul lor. Știu că nu există scăpare, că, într-un fel sau altul, își vor găsi sfârșitul.
E un soi de justiție cosmică, dacă vreți. Pentru că nu poți să tot amăgești și să manipulezi oamenii la infinit. La un moment dat, totul se întoarce împotriva ta. Așa s-a întâmplat mereu, în toate epocile. Cei care au crezut că pot controla totul, că pot jongla cu viețile oamenilor, au sfârșit prin a fi trași la răspundere. Și nu doar de istorie, ci de însăși acei oameni pe care i-au subestimat. În cele din urmă, chiar și cei mai mari manipulatori, cei mai vicioși dictatori, cei mai vicleni politicieni, ajung să plătească prețul. Așa că, oricât de puternici s-ar crede, n-au nicio șansă să scape de roata istoriei care se învârte neîncetat.
Să nu se creadă că victimele sunt cele care vor pune în mișcare roata istoriei; s-avem pardon. Decizia e luată de oportuniști, acei oameni care văd un câștig în fiecare criză, în fiecare frământare socială sau politică. Sunt aceia care știu să profite de slăbiciunile sistemului, care simt când terenul se clatină sub picioarele celor aflați la putere și care sunt pregătiți să își joace cărțile când totul începe să se destrame. Victimele, în toată ecuația asta, nu sunt altceva decât unelte, forța motrice pe care oportuniștii o folosesc pentru a-și atinge scopurile.
E ironic, dar cei care se prezintă drept salvatori ai poporului, cei care aparent ridică flamura dreptății și răzbunării, sunt, de fapt, primii care se gândesc la propriul interes. Ei nu fac altceva decât să canalizeze frustrarea și furia victimelor pentru a-și croi un drum spre putere. Le dau oamenilor un dușman comun, le hrănesc resentimentele și setea de dreptate, dar nu pentru a face dreptate, ci pentru a-și asigura propriul loc deasupra. În toată agitația asta, ei sunt cei care trag sforile din culise, cei care orchestrează revoltele și schimbările de regim, nu dintr-un sentiment de solidaritate cu victimele, ci pentru că văd în asta o ocazie de a câștiga.
Și cât despre cei care au avut pâinea și cuțitul, cei care au fost la conducere până atunci? Putin le pasă oportuniștilor de soarta lor. Faptul că aceștia vor fi trași la răspundere, că vor plăti pentru abuzurile lor, e doar un efect secundar, o consecință inevitabilă, dar nu motivul real pentru care roata istoriei începe să se învârtă. Cei care orchestrează schimbările sunt prea preocupați de cum să se așeze în noul peisaj politic și social, cum să își asigure poziția și influența în ceea ce urmează.
Cât despre victime, odată ce interesele oportuniștilor nu mai converg cu ale lor, acestea sunt adesea abandonate. Furia și suferința oamenilor sunt utilizate ca resurse într-un joc de putere care, în esență, nu are nicio legătură cu dreptatea sau răzbunarea. Când oportuniștii și-au atins scopurile, nu mai au nevoie de victime. Ele devin un simplu capitol dintr-o poveste pe care noii conducători o rescriu după bunul plac. Așa se face că, de multe ori, cei care au suferit cel mai mult în timpul unui regim opresiv ajung să fie dezamăgiți și de cei care îi răstoarnă, realizând că au fost folosiți doar ca pioni într-o partidă de șah mult mai complexă decât și-au imaginat.
