Când eram mic, stăteam cu bunicul la taifas și-l trăgeam de limbă să-mi povestească despre pățaniile sale din cel de-al Doilea Război Mondial. Fiind înrolat cu gradul de sergent la Cavalerie, el a participat la campania din Est a Armatei Române, reușind cu greu să scape din acele lupte crâncene. Scump era bunicul la vorbă și greu era de înduplecat când îl rugam să depene povești din linia întâi. Pentru mine, războiul era ceva romantic, plin de fapte eroice.
Pentru el, probabil, însemna doar o luptă zilnică pentru supraviețuire și camarazi morți sau mutilați. Acum, după ce am trecut și eu prin micul meu „război” din decembrie 1989, parcă-i înțeleg reticența. Nu e nimic romantic în zbaterea firească a firii umane în fața iminenței unei morți violente. Nimeni nu urăște mai mult războiul decât soldatul.
„Atac terorist” cu aromă de gazolină
Focșani, 16 decembrie 1989. După o zi istovitoare de instrucție, militarii-pompieri servesc prânzul în sala de mese. Undeva, între ciorbă și felul doi, o bubuitură asurzitoare face geamurile sălii să vibreze amenințător. Fără să aștepte sunetul strident al alarmei de intervenție, toți cei prezenți se bulucesc spre ieșire, alergând spre garaj. Printre ei și subsemnatul. In câteva minute, prima autospecială iese pe poarta unității, ca să se oprească după nici o sută de metri la scara unui bloc vecin.
In același timp, pe poartă intră târâindu-se un ARO-10 care deservea serviciul de Prevenire. Din el se prăbușesc șoferul și încă un subofițer cu fețele pline de sânge. Sunt urcați în alt autoturism și duși la Spitalul Militar. Ne adunăm în jurul autoturismului privind stupefiați partea dreaptă a acestuia care era ciuruită ca de mitralii. După un timp, se întorc și cei plecați la intervenție cu explicații.
Un megieș se apucase să sudeze gospodărește un rezervor gol de Dacie în bucătăria apartamentului său aflat la parterul blocului vecin cu cazarma pompierilor. Nefiind umplut cu apă, rezervorul s-a transformat într-o bombă care a lăsat toate apartamentele de la scara respectivă fără uși la intrare, lovind în același timp și autoturismul ARO care trecea nevinovat pe stradă.
Din fericire, nimeni n-a murit în acest accident bizar, nici măcar cel care l-a provocat. In seara aceleiași zile, la întoarcerea dintr-o altă misiune, eu și colegii mei am observat un ofițer necunoscut care se învârtea în jurul autoturismului șifonat, însoțit de cadrele din conducerea unității.
Aflăm, mai târziu, că ofițerul fusese trimis de la București, de la M.A.I., accidentul fiind considerat unul suspect. Peste încă două zile aveam să înțeleg de unde această paranoia. Incepuse revoluția de la Timișoara.
Joaca de-a războiul – un sport nerecomandat cardiacilor
După ce la radio și la TV revoluționarii și-au anunțat izbânda, în ziua de 22 decembrie, în unitate era o bucurie generală. Toți cei care urma să ne lăsăm la vatră în ianuarie răsuflam ușurați după ce, timp de o săptămână, fuseserăm ținta glumelor celorlalți prin care ni se prevestea o „liberare” pe la Sfântu’ Așteaptă.
Televizorul unității funcționa non-stop, fiind singura sursă de informații despre ce se întâmpla la București. Tot în acea zi am intrat în serviciul de gardă. Totul se desfășura în liniște, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Postul meu de santinelă fiind la poarta unității, priveam viermuiala focșănenilor care se pregăteau de Crăciun.
Toți veneau de la cumpărături încărcați cu portocale, banane și alte bunătăți, imagine total în dezacord cu atmosfera de austeritate trăită până atunci. In 24 decembrie, însă, s-a spart liniștea. Primul plonjon în locașul de tragere l-am făcut la 8 dimineața, când o rafală de armă automată a trecut șuierând pe deasupra cazarmei. Cine a tras? Nu se știe. De ce a tras? Nici atât. Se zice că rafala ar fi venit de undeva dinspre bulevardul central, de pe bloc.
Un ofițer de infanterie cu inițiativă cică ar fi trimis niște răcani pe bloc ca să observe mai bine eventualele mișcări ale teroriștilor. Alți soldați i-ar fi văzut mișunând pe bloc și, crezând că sunt teroriști, au tras după ei.
Aceștia, au reacționat trăgând în aceeași direcție, fiind ferm convinși că trăgătorii de jos nu i-au luat pe ei în cătare, ci pe altcineva în aceeași direcție. Din cauza acestui joc letal, am stat vreo patru ore în tranșee.
Inclusiv gustarea de la ora 10 ne-a fost adusă de bucătar în „linia-ntâi”. M-a amuzat imaginea acestuia alergând în zig-zag de la un adăpost la altul cu tava plină de telemea tăiată cubulețe.
Noaptea, la poarta unității se prezintă un vecin, tremurând ca varga și bâiguind incoerent ceva despre un terorist și beciul blocului. Este chemat ofițerul de serviciu care trimite o echipă de recunoaștere formată dintr-un subofițer, un elev de școală militară și un soldats, toți înarmați până-n dinți. După puțin timp, aceștia se întorc râzând de mama-focului.
Printre râsete și sughițuri, ne povestesc cum au intrat ei cu armele la ochi și cu morcovul cât casa undeva, în turul pantalonilor. Au năvălit în subsolul blocului urlând ca niște apucați, pironindu-l pe intrus cu AKM-urile.
După ce fumurile războinice s-au risipit, denunțătorul și-a recunoscut vecinul coborât la boxe după murături. Acesta, dorind să-și taie greața după șoriciul gras, a poftit la niște varză murată, neștiind că după câteva minute va fi pus cu nasul în praf de trei zdrahoni cu degete tremurânde pe trăgaci.
Aceste jocuri de-a hoții și vardiștii nerecomandate cardiacilor ar fi putut degenera în tragedii, cum de altfel s-a și întâmplat în alte locuri. Cine-a tras în noi după 22? Se pare că tot noi.
