Amintiri de la Casa Căsătoriilor povestite de către octogenara Antoaneta Burghelea, fost şef al Serviciului de Stare Civilă din Bacău, şi fotograful Romeo Mărăndici
Într-o după-amiază toridă de Cireşar, la umbra deasă a copacului ce străjuieşte intrarea în atelierul Foto Mărăndici de pe strada Oituz, doi prieteni vechi au ales să-şi depene amintirile. Atmosfera cu parfum de nostalgie este completată de mirosul îmbietor al dulceţilor de cireşe amare şi de trandafir servite în chisele vechi cu linguriţe de argint scoase cu această ocazie din lada de zestre a bunicii.
În acest decor parcă decupat din „la belle époque”, doamna Antoaneta Burghelea, fost şef al serviciului de Stare Civilă, şi fotograful Romeo Mărăndici, înconjuraţi de vrafuri de fotografii vechi, şi-au reamintit de căsătoriile de altădată.
O viaţă dedicată „fericirii în doi”
La cei 81 de ani împliniţi, doamna Antoaneta dovedeşte o exuberanţă demnă de cineva cu mai puţine primăveri adunate în buletin. Ea povesteşte cu savoare evenimente petrecute acum multă vreme de parcă le-ar fi trăit alaltăieri. „Sunt în Bacău de la vârsta de 6 ani, de când am sosit cu părinţii mei de la Roman, fugind din calea războiului. Mai târziu, am absolvit Liceul de Fete, actualul Colegiu Naţional «Vasile Alecsandri»”, îşi aminteşte doamna Antoaneta. Absolvind liceul, ea şi-a început cariera ca funcţionar la Sfatul Popular, lucrând mai întâi la Registratură.
Din anul 1959, Antoaneta Burghelea este numită de către primarul de-atunci al Bacăului, Vasile Acatrinei, în funcţia de şef al serviciului de Stare Civilă. Astfel, ea o înlocuia pe Maria Dobrică, ieşită la pensie. A urmat o carieră de 35 de ani de serviciu ireproşabil, timp în care a oficiat zeci de mii de căsătorii. Zeci de mii de băcăuani au ales să spună „Da!” în faţa doamnei Antoaneta, unindu-şi destinele.
„Mi-am început cariera în sediul vechii Primării, în aceeaşi clădire în care acum se oficiază căsătoriile, fapt ce mă bucură nespus”, a mai adăugat doamna Antoaneta. Acolo, acum fix 59 de ani, tânăra şefă de serviciu de atunci oficia prima căsătorie. „Ţin minte fiecare detaliu din acest eveniment, chiar dacă eram la fel de emoţionată ca şi cei doi miri. El era inginer, şi ea, studentă. Veniseră însoţiţi de familie şi de mulţi prieteni, dar ei nu aveau ochi decât unul pentru celălalt”. Câţiva ani mai târziu, doamna Antoaneta urma să se căsătorească şi ea, „la locul de muncă”.
Nunţi… şi nunţi
Când vine vorba de fastul nunţilor de altădată, amintirile doamnei Antoaneta Burghelea şi ale lui Romeo Mărăndici coincid. „Şi atunci, ca şi acum, desfăşurarea oficierii căsătoriilor depindea de gradul de cultură şi de starea financiară a celor doi miri şi a invitaţilor”. Erau nunţi simple, în care se prezentau doar cei doi miri, şi erau nunţi cu mulţi invitaţi şi cu claxoane. Difereau doar mărcile automobilelor.
Pe atunci erau Volga, Pobeda şi Dacia, astăzi sunt Audi, Mercedes şi BMW. Când se întâmpla să se căsătorească odraslele unor potentaţi ai vremii, din Partid ori din alte sfere, atunci căsătoria era oficiată de către primar sau chiar de către prim-secretarul judeţului. „Cu acea ocazie, ne era interzis mie şi fetelor din subordine să fim prezente în sală”, îşi aminteşte doamna Antoaneta. Erau şi momente în care invitaţii, uneori chiar mirii, se prezentau la Starea Civilă deja „aghesmuiţi”. Atunci, doar tactul şi sobrietatea ofiţerului de Stare Civilă era de-ajuns ca să-i potolească pe cheflii.
Astfel, solemnitatea acestui act era salvată. „Ţin minte că, în faţa doamnei Antoaneta, nimeni nu mişca în front. Deşi mică la statură, ea impunea respect, astfel că orice abatere era imediat înlăturată”, a subliniat Romeo Mărăndici. Programul la Starea Civilă era unul aproape non-stop. Se oficiau căsătorii în fiecare zi a săptămânii. „O singură dată, am sistat oficierea căsătoriilor. Aceasta se întâmpla în decembrie 1989, în timpul revoluţiei. Atunci, clădirea Stării Civile a fost închisă şi pusă sub pază militară, iar noi am eliberat doar certificate de deces”.
Nu există nuntă fără fotografi
Reprezentant al celei de-a treia generaţii de fotografi din familia sa, Romeo Mărăndici îşi aminteşte de primul serviciu prestat în domeniul fotografiei de nuntă. „Aveam doar 17 ani, eram în clasa a XI-a de liceu, când tata mi-a atârnat aparatul foto de gât şi m-a trimis la Starea Civilă. Ceilalţi fotografi m-au primit bine, fără să strâmbe din nas, fiindcă eram băiatul lui Mărăndici”. De atunci, evoluând necontenit, Romeo Mărăndici a devenit un nume în domeniul fotografiei de nuntă şi nu numai.
Primit în breaslă, la început, prin numele pe care l-a purtat, nu a durat mult până când Romeo s-a impus pe această piaţă prin propriul stil. În cei mulţi ani dedicaţi artei fotografice, el şi-a adunat colecţia sa de amintiri, unele plăcute, altele nu prea, din care a ales una pe care să o împărtăşească. „Era prin anii ’80. Mi-a venit rândul să fotografiez o nuntă cu un bun potenţial financiar. Mirii aleseseră să facă fotografii color într-o cantitate mare. În acele vremuri, fotografia color însemna un proces de lucru foarte complicat, iar contravaloarea în bani era pe măsură.
Unde mai pui că filmele şi hârtia color se procurau cu greutate şi cu mari intervenţii. Vine partea cea mai importantă din ceremonial. După ce mirele încuviinţează căsătoria printr-un «Da!» sonor, mireasa spune şi ea «Da!», după care adaugă «dar sunt silită». În acel moment, în sală a încetat orice sunet. Eu mă gândeam că am consumat degeaba un film obţinut cu greu. Fără să se piardă cu firea, ofiţerul Stării Civile reia întrebarea amintind mirilor că au avut timp de 10 zile să se răzgândească. Mireasa răspunde la fel, după care se întoarce către mirele alb la faţă precum hârtia, îl ia de mână şi spune «sunt silită să-l iau în căsătorie fiindcă îl iubesc».
A fost o glumă care, cu noroc, a adus doar zâmbete fiindcă, în alte condiţii, se putea termina urât”.
Nostalgii şi regrete
Ajunşi la zilele de astăzi, doamna Antoaneta şi Romeo au aceleaşi nostalgii şi regrete. Amândurora le lipseşte sobrietatea ceremonialului de altădată. „Citând din Codul Familiei, se creea o stare emoţională aparte pe care cei prezenţi o percepeau ca atare. Erau fraze care erau rostite tocmai pentru ca mirii să conştientizeze şi mai mult importanţa pasului făcut. Acum, parcă se strigă catalogul. În ceremonialul de azi, se pare că s-a pierdut ceva din savoarea evenimentului”. Bagatelizat de unii, blamat de alţii, actul căsătoriei rămâne totuşi o bornă importantă în viaţa multora dintre noi, iar aportul celor doi interlocutori la crearea unor amintiri de neuitat este de netăgăduit. Buni profesionişti în toate câte le-au întreprins, ei sunt acum o parte importantă în acel prim „pas în doi” al multora dintre noi.
„Foto Mărăndici din Bacău este, de fapt, singurul atelier fotografic care păstrează această tradiţie în familie de trei generaţii. Comenzile au fost şi sunt de tot felul, dar fotografia nunţii reprezintă o complexitate de cunoştinţe bine ştiute. Clientela este de tot felul, cu diferenţe mari de cultură, religie sau posibilităţi financiare. Astfel, lucrarea este unică şi trebuie să atingă perfecţiunea. Oamenii trebuie să plece mulţumiţi de la noi. Iar ei au fost şi sunt mai întotdeauna mulţumiţi. Astfel s-a creat clientela cu care am rămas, nu doar o viaţă ci generaţii, prieteni.
Îmi aduc aminte… într-o sâmbătă… Acum 22 de ani, în birourile Stării Civile era o agitaţie nemaiîntâlnită. Colegii fotografi dispăruseră, se retrăseseră discret la o cafea… lăsându-mă singur. Era ceva neobişnuit… se pregătea ceva special. Peste câteva minute, am înţeles. Am pus imediat filme noi în cele două aparate de fotografiat. Cu un pic de emoţie, am început să imortalizez oficierea. Îi studiam… apoi fotografiam… într-adevăr, era o pereche specială. În acele momente, le-am simţit şi lor emoţiile. Acum 22 de ani… era 22 iunie 1996. Se năştea o nouă familie care a intrat şi a rămas în Cartea de Onoare a familiei şi a Atelierului Foto Mărăndici.”
Romeo Mărăndici
„Timp de 35 de ani am lucrat în funcţia de şef al Seviciului de Stare Civilă din cadrul Primăriei Bacău. Anual, în această perioadă, am oficiat în jur de 800 de căsătorii. Pe lângă acestea, tot noi ne ocupam şi de înregistrarea naşterilor şi a deceselor. Şi atunci, ca şi acum, se păstrau tipicurile religioase, astfel că erau zile în care nu ne vedeam capul de treabă. Îmi amintesc faptul că anul 1977 a fost un an infernal pentru noi. Atunci am înregistrat cele mai multe naşteri şi am oficiat cele mai multe căsătorii. Ţin minte că visam tot ceea ce trebuia să rostesc în timpul oficierii căsătoriei. Chiar şi acum, pot să citez pe de rost articole din vechiul Cod al Familiei.”
Antoaneta Burghelea
