Sunt sigur, însă, că pentru unii – și cunosc mulți – nici nu au fost întrerupte, ba, din contra, au continuat și cu mai mare intensitate, mai ales că timp a fost berechet. Și, să nu uităm: obișnuința este a doua natură, iar cititul cu creionul în mână sau lectura de plăcere sunt, pentru unii, meserie, iar pentru alții (se spune că din ce în ce mi puțini [!] un mod de a-și ține mintea și curiozitatea în priză, cum se spune, treze, ar zice poetul. Chiar dacă librăriile și bibliotecile publice au fost închise, poate una dintre măsurile idioate din această perioadă, amatorii de literatură, romancierii, poeții, criticii și istoricii literari au avut „marfă” din belșug: fișe, bibliografii, cărți prin biblioteci, reviste, imaginație și talent. „Am ziare, reviste, cărți, n-am uitat să citesc…”, afirmă și criticul Constantin Călin în „De gustibus…”, din volumul „În plină lumină”, pag. 224, Editura BABEL, 2019. La acestea nu a atentat nimeni, virus sau…ordonanțe. Așa se explică că, în continuare, pe masa ziaristului s-au adunat cărți, cărți tipărite în ultimele luni marcate de atacul brutal și tragic – letal al Covid-19.
M-am bucurat când profesorul Constantin Călin m-a anunțat că ar vrea să ne întâlnim și cum locurile tradiționale (bibliotecă, redacție, colț cu Arhivele) ieșeau din calcul, pentru prima dată ne-am văzut în fața/spatele imobilului unde locuiește dom‘ profesor, undeva pe la Orizontul („vis-a-vis de Farmacia din cartier – o știe toată lumea”). Am schimbat câteva impresii din timpul începutului de pandemie, despre sănătate („nu m-am mai dus la doctor, cu toate că am simțit uneori că trebuie”, „nici eu”, am replicat, „în rest, bine, sănătos?”, am reținut că toți prietenii și cunoscuții sunt în viață, așteptăm împreună să ne reluăm activitatea din plin, după „marea relaxare”), mersul treburilor pe la redacție, prin oraș și prin lume, ne-am despărțit, eu cu o carte (promisă), dom‘ profesor cu asigurarea că o voi citi cu interes și cu plăcere, așa cum am făcut de fiecare dată când a avut amabilitatea să-mi dăruiască din cărțile semnate de Domnia Sa. Și, în ultimii ani, nu au fost puține.
Pentru prima dată, redau și autograful autorului, mica însemnare care, de fiecare dată, îmi face o bucurie aparte, scrisă cu litere mici, frumos caligrafiate, scris pe care îl cunosc de peste 30 de ani: „Domnului Gheorghe Bălțătescu – mereu ca «primă instanță» – cu speranța că-l găsesc în dispoziția cunoscută înainte de covid. Bacău, 23 mai 2020. Const. Călin.” Cu doar două zile după marea sărbătoare creștină „Sfinții Constantin și Elena”. N-am apucat să-i urez toate cele bune, m-am luat cu „tinerețea” (acuși trec și eu de 70 de ani), dar, pentru mine este o bucurie să-l văd și să-l ascult în fiecare zi din an.
Ce sunt zigzagurile?
Volumul „ZIGZAGURI. Accente. Jurnal”, Editura BABEL, Bacău 2020 (căci despre el este vorba), „lucrat” înainte de decretarea pandemiei cu coronavirus, a fost tipărit în timpul când lumea s-a oprit să se gândească ce-i de făcut, mergem înainte cum a fost sau mai schimbăm câte ceva! Încă mai căutăm, însă situația în plan internațional s-a strâns ca un arici…
„Zigzagurile” profesorului, criticului și istoricului literar Constantin Călin sunt o constantă în alcătuirea volumelor anterioare (vezi Despre șapcă și alte lucruri demodate, Gustul vieții, Stăpânirea de sine, Cărțile din ziar (III), dar și În plină lumină), unde se constituie în capitole distincte, aici, ZIGZAGURI dă titlul cărții. „«Zigzaguri» – text scurt, miniaturi încrustate cu exemple istorice și culturale, al căror sens polemic e prea evident ca să-l mai subliniez”, găsim în „Miza și restul”, din „În plină lumină”, explicitat obiectiv, dar și sentimental în Cuvânt înainte – Viață în zigzaguri, din prezentul volum: „Ce m-a determinat să dau unei rubrici, după ce am ajuns, în ianuarie 1990, la ziarul «Deșteptarea», titlul de «Zigzag», iar ulterior să-l reiau, la plural, în Acolada (Revistă lunară de literatură și artă, apare sub egida USR, la Satu Mare – s.m.) și în volume? La început a fost ideea de dinamism, de încadrare în graficul epocii, de cuprindere a cât mai multor chestiuni diferite. Treptat, mi-am dat seama că «zigzagul» mă definește, la fel, sau poate mai clar, decât recenzia și cronica literară. Intelectualicește sunt un ins curios, iar ca meșteșug – un miniaturist. […] Abia mai târziu încoace, reflectând mai adânc la ce se întâmplă cu scrisul meu, am dedus că «zigzagurile» corespund în mare măsură și cu felul de a fi trăit și de a fi muncit. Viața mi-a fost marcată de numeroase discontinuități, de abandonuri silite ori din inițiativă proprie, de încercări noi și de reluări. […] Concluzia e simplă: o viață în zigzag, măruntă, nu se poate exprima decît printr-un scris în zigzaguri, comprimat, cu respirație redusă, în ritm grăbit.”
Accente
Prima secțiune a volumului – Accente – cuprinde note de la începutul anilor ‘90, publicate, după afirmația autorului în ziare și reviste, fără o anume cronologie și fără precizarea datei, a anului și a publicației, „materialele” fiind alese tematic, nu ca să deruteze cititorul, ci, mai ales, „să incit”. Care-i profilul acestora? Variate teme și varii interpretări, de la presă („sunt un devorator de presă. Călătoresc pe valuri de hîrtie tipărită”), la emisiuni tv, radio, presă străină, evenimente culturale, mai ales, apariții editoriale, întâmplări dulci sau amare, atitudini, comportamente, ironii, autoironii, sport, mult sport, pentru cine nu știe, profesorul Constantin Călin este un mare amator de sporturi, nu numai fotbal (ligile spaniole, germane și italiene), dar și gimnastică, patinaj artistic etc. Este o plăcere acum, după 30 de ani, să citești, să retrăiești acele evenimente, acea perioadă, de data aceasta prin ochii și pixul unui mare cronicar, a unui exigent critic, adunate în volum. Îmi aduc aminte că multe „accente” și „zigzaguri” le-am citit la prima mână, eram corector și apoi secretar de redacție, redactor, „cap limpede” la ziarul Deșteptarea, când avem obligația să citesc, cu urmăritor, tot ce intra în ziar. Citeam însă cu ochii mai mult, nu aveam timp de reflecții, de pauze…, se întâmpla rar, important era să urmărim manuscrisul (atunci toți autorii de texte băteau la mașina de scris, iar alteori le predau scrise de mână…Atunci chin!), să nu fie sărite litere, rânduri, virgule pe unde nu trebuia, în final să rămână un text curat, care mergea la tipar. A doua zi, la prima oră, „analiza muncii”, telefoane de la cititori, iar la prânz venea dom‘ Călin! Sunt întâmplări hazlii care mi-au rămas în memorie, dar și adevărate drame, când un cuvânt plecat cu un sens de la autor, ajungea stâlcit sau cu un alt sens în ziar. Vai de corectori!
ZIGZAGURI (peste 130 numai în acest volum) sunt o lectură agreabilă, tonifiantă, au multă informație, stil, da, stilul inconfundabil al omului de litere, informat, critic, șfichiuitor pe alocuri, se vede și se simte mâna gazetarului, a „istoricului clipei”, care nu iartă nimic, însă lasă loc și de întrebări, mai și laudă, însă cu parcimonie, în fapt, pe ziarist îl interesează trenul care întârzie, nu cel care vine la timp! De acelea se ocupă mecanicii și acarii. Este, după cum mărturisește, un „spicuitor”, care „caută, de regulă, spicul bogat, dar nu scapă din vedere nici buruiana. În bibliotecă, spicuirile se petrec, adesea, ca și pe câmp. Spicul ales din cărți și ziare e o informație frapantă, un paragraf suculent, o expreie evocatoare; buruiana e afirmația care scandalizează sau aberația stilistică. […] A spicui e o meserie, una din cele mai vechi meserii gazetărești.” (Meseria mea, Zigzaguri, pag. 13).
Premiul Academiei Române pentru „Sfințirea” lui Bacovia
Profesorul Constantin Călin mi-a precizat de la început: cartea este, în idee, construcție și conținut, un jurnal! Dacă-i citești cărțile (a publicat până acum peste 20), cu excepția excepționalului „Dosar Bacovia. I. II. III”, cititorul intră în lumea și istoria Bacăului din trei secole, redată punctual, cu bune și rele, cu legende, obiceiuri, oameni, fapte, cu literatura, poeții și scriitorii, cu teatrul și muzica lui. „Cronicarul” nu a stat departe nici de politică, nici de administrație, a cunoscut oameni, de la „opincă la vlădică”, genii și „cascadori ai râsului”…oameni de pus în frază, în pagină și în volume, o lume fabuloasă în care rege și împărat a fost Bacovia, George Bacovia, căruia Constantin Călin i-a dedicat peste 50 de ani din viață. De altfel, opera de căpătâi a criticului și istoricului literar, a intelectualului născut acum 80 de ani, la Udești, în Suceava, este „Dosarul Bacovia”. Trei volume, viața, opera și receptarea, care vor rămâne în istoria literaturii și criticii românești ca repere incontestabile de profesionalism, dăruire și sacrificiu, pentru repunerea în drepturi a unui mare poet, inconfundabil, dificil, ca om și ca scriitor. Constantin Călin nu a fost în grațiile criticilor și criticii, nu a făcut parte din nicio grupare, nici de dreapta și nici de stânga, nu a obișnuit să folosească tămâia și nici prea des adjectivul, armele lui fiind verbul și adevărul, împletite în mii de pagini de o rară frumusețe stilistică, iar opera lui, munca lui, sacrificiul lui, frumusețea exprimării au fost răsplătite. Constantin Călin a avut timpul și decența să aștepte. Pe lângă alte multe premii valoroase, acordate de instituții prestigioase (Premiul Uniunii Scriitorilor, al Revistei ATENEU, Marele Premiu „George Apostu etc.), anul 2019 i-a adus marea consacrare: Premiul „Lucian Blaga”, al Academiei Române, la Secţiunea I, Filologie şi Literatură, pentru volumul “Dosar Bacovia III. Triumful unui marginal” (Editura BABEL, Bacău, 2017). Argumentul? – „Sfințirea” lui Bacovia și așezarea lui de-a dreapta Poeziei Române.
La această sărbătoare a spiritului, părtaș scriitorului i-a fost și un editor de un mare rafinament artistic, un om de cultură discret, pasionat de marea literatură, cu respect față de creatorii locali – Ionel Rusei, director și patron al Editurii BABEL și Tipografiei Docuprint. Între acești doi oameni s-a statornicit o mare poveste de dragoste, de dragoste pentru literatură, pentru cultură, astfel că, din 2011, Constantin Călin își publică cărțile la Editura BABEL. Numai la editura BABEL din Bacău, cu toate că a avut oferte și de la altele, cu nume și renume.
Un jurnal neterminat
Am vrut să spun aceste cuvinte acum, când fostul meu coleg de redacție, mentorul și, îndăznesc să spun, fără a-i cere permisiunea, prietenul din ultimii ani ai amândurora, se apropie de o vârstă la care mulți, foarte mulți se mulțumesc să aștepte cuponul și pensia pe card sau, fericit caz, mai trag o raită, dimineața, prin piață. Să vadă lumea. Lumea pe care nu o înțeleg, dar o acceptă așa cum e ea. Constantin Călin continuă să citească, să scrie, să lase „ceva” în urma lui, Bacăului, literaturii locale și naționale. Da, peste câteva zile, profesorul, criticul și istoricul literar, dascălul, pedagogul, cetățeanul, Omul Constantin Călin va împlini 80 de ani. Când l-ați văzut ultima dată? Dați-i întâlnire și bucurați-vă de prezența lui, chiar dacă și de la 2 metri distanță. Invitați-l, dacă nu ați făcut-o până acum, să vă vorbească, să vă povestească, să vă spună, doar așa cum numai el știe, despre oameni, epoci, mai ales despre oameni, perioade, zile anume, cărți, scriitori, teatru, actori, școală, profesori, mari profesori și dascăli, și iar despre cărți, și dacă nu-i suficient, citiți-i cărțile! Dumnealui le-a dat viață în 50 de ani, voi aveți tot atâta timp să le parcurgeți.
Să nu uit, Secțiunea a doua a volumului „ZIGZAGURI. Accente. Jurnal”, carte de la care am pornit la începutul acestei cronici, se intitulează „Început de deceniu”, și e un „experiment”, este un jurnal, ținut zilnic, mai bine de…șase luni. „N-a fost an să nu încerc așa ceva, dar mereu am eșuat, fie după câteva săptămâni, fie după o lună, fie după două. Acaparat de treburi, mă întrerupeam o zi, zece. La reluare, determinarea și reflexele de a înregistra nu mai erau de aceeași intensitate. […] În ciuda unor atari rateuri, am rămas în continuare (vorba lui Montaigne) «înfometat de a mă da pe față»”.
Din păcate, în acest volum, avem un jurnal care începe pe 1 ianuarie 2011, ora 9,30 și se încheie miercuri, 1 iunie 2011, ora 8. Doar atât, dar este suficient pentru a vedea și înțelege ce înseamnă și ce presupune viața unui om, cu bucuriile, cu satisfacțiile și insatisfacțiile lui, cu problemele lui de familie, cu viața socială, literară, de cercetător prin arhivele orașului și prin vechile cărți aflate în bibliotecile publice sau private. Invariabil, jurnalul fiecărei zile se deschide cu vremea, autorul, de la primele ore deschide fereastra și face o fotografie a vremii, a timpului, a vieții străzii. Celelalte urmează după cum e…vremea. Un jurnal aproape vesel, pigmentat cu tot felul de întâmplări domestice sau literare. Ai crede că acest om își petrece timpul doar vorbind la telefon, redactând scrisori, cu drumuri la poștă sau la diferite manifestări culturale. Însă zilnic, o să observați, Constantin Călin merge la Arhivele Statului ori la Bibiliotecă, la Ateneu sau la Teatru, la Filarmonică, într-un liceu sau, pur și simplu citește, fișează, „moșmodește” prin dezordinea ordonată a cărților și revistelor sale, din imensa colecție. Mereu mi-am dorit, dorință nemărturisită, de a-i vedea biblioteca, camerele, să văd unde și cum ține „la vedere” o arhivă, îmi imaginez, de dimensiuni…cosmice.
O lucrare de scriitor conștiincios și etic
În acest capitol al recentei cărți tipărită în timpul când lumea nu reușește să-i dea de capăt…lumii, ne întâlnim cu un om despre care credeam că este supraom, care a ieșit din tipare străine nouă, dar vom vedea un om normal, care, în fiecare duminică deschide anume cărți și anume autori, se duce după pâine și timbre, zăbovește cu prietenii la colț de stradă, primește musafiri și merge în vizită, îi place vinul alb sec, chiar dulciurile, își iubește copiii și nepoții, își sondează permanent memoria intactă, este lovit de orgoliu, de nechef de citit sau de scris, preferând să discute cu Ani, cu Doamna Anișoara, soția dumnealui, care i-a fost și îi este sprijin de nădejde și sfetnic. Este dependent de telefon, zilnic, câte 4-5 convorbiri, cu prieteni, colegi, critici, rude. N-are „mobil”, de aceea convorbirile au loc seara, uneori noaptea. Lunar, contribuie binișor la profitul Poștei Române, poartă o vie corespondență cu reviste, critici și scriitori. Primește și trimite, este un ritual. Totul este consemnat, de la zborul porumbeilor până la asasinarea lui bin Laden, necazul unui prieten sau frigul de la Arhive.
„Teoretic, un jurnal e o lucrare de scriitor conștiincios și etic. Credibilitatea «însemnărilor» depinde de corespondența dintre «discursul» și comportamentul celui ce le face. Nu-i admisibil ca pe hârie autorul să se prezinte (narcisit) ca ins impecabil, bun de înfățișat la judecata de apoi, fără nici o «stricăciune», țeapăn și rigorist, iar în viața curentă – concesiv cu sine, oportunist, fariseic. Pe mine, jurnalul (cel de față și cele fără dată, întrerupte prematur, cu diferite hiatusuri) m-a ajutat nu numai să-mi developez propriile probleme și stări, ci și să mă corectez într-o multitudine de privințe, în special al consecvenței și fermității.” (Viață în zigzaguri. Cuvânt înainte, pag. 9).
Gheorghe Bălțătescu
Când se deschid bibliotecile și librăriile, de același autor:
. Dosarul Bacovia, I, Eseuri despre om și epocă, Ed. Agora, 1999.
. Despre șapcă și alte lucruri demodate //Două drumuri la Malmo, Ed. Agora, 2001.
. Dosarul Bacovia, II, O descriere a operei, Ed. Agora, 2004.
. Gustul vieții. Varietăți critice, Ed. Agora, 2007.
. Stăpânirea de sine, Miscelaneu, Ed. Ateneul Scriitorilor, 2010.
. În jurul lui Bacovia, Glose și Jurnal, Ed. Babel, 2011.
. G. Bacovia, Opere, Poezie și Proză, alte scrieri, Ed. Babel, 2011.
. Provinciale, Ed. Babel, 2012.
. Cărțile din ziar, I, Interviurile, Ed. Babel, 2013.
. Scrisori către un redactor, I, Ed. Babel, 2014.
. Cărțile din ziar, II, Pagini de critică literară, Ed. Babel, 2015.
. Cărțile din ziar, III, Acorduri și conflicte locale, Ed. Babel, 2015.
. Dosarul Bacovia, III, Triumful unui „marginal”, Ed. Babel, 2017.
. În plină lumină, Breviar, Ed. Babel, 2019.
. Centenarul, Lecturi particulare, Ed. Babel, 2019.
Antologii, ediții
. Eusebiu Camilar, Călărețul orb, Poezii, Ed. Minerva, 1975.
. Barbu Delavrancea, Discursuri, Ed. Minerva, col. Arcade, 1977.
. Eusebiu Camilar, Cartea de piatră, Ed. Dacia, seria Restituiri, 1981.
