În zilele de vacanţă, când am colindat prin câteva frumoase locuri din Ardeal, am auzit des, seara, cântat la terase, „Bella ciao” pe care, în anii din urmă, l-a făcut celebru Goran Bregoviċ şi formaţia sa. Bucuria acestui minunat compozitor, chitarist şi interpret de a face muzică e absolut electrizantă, mi-a plăcut întotdeauna să-l văd şi să-l ascult în concerte. Şi îmi amintesc de fericitele vremuri când era prieten cu regizorul Emir Kusturica, din colaborarea lor ieşind câteva creaţii de mare forţă şi frumuseţe, mă gândesc la filmele „Vremea ţiganilor”, „Underground”, „Arizona Dream”, ,,Pisica neagră, pisica albă”.
De Kusturica mi-e dor cu adevărat, mai ales că el scoate acum la intervale lungi un nou film. A avut o perioadă când a preferat să cânte în multe locuri din lume cu orchestra sa cu nume hazliu ,,No smoking”, el pozând cu un trabuc în gură. Artistul are o imaginaţie flamboiantă şi mult umor, aşa că spectacolele sale muzicale sunt extrem de pitoreşti, colorate, pestriţe, cu elemente carnavaleşti. Balcanice, policrome, vitaliste. Dar Kusturica este un tip profund şi incomod, cu atitudini şi opinii tranşante, pentru care a fost pus la zid în repetate rânduri. Îşi spune părerile în gura mare, are categorice simpatii şi antipatii politice, fiind marcat de destinul tragic al ţării sale. Aşa că nu-i suportă pe americani, care i-au bombardat ţara.
Acuzat că este pro-sârb, răspunde apăsat că asta e firesc, din moment ce e sârb. Cât timp nu a lucrat pe un platou de filmare, a publicat două cărţi, a cântat cu orchestra sa şi a investit în construcţia a două sate în Serbia, unde organizează seminarii şi diferite evenimente culturale. Face sport, şi-a schimbat look-ul, s-a tuns, şi-a dat jos barba (a arătat, mult timp, ca un sălbatic, un fel de căpcăun) a slăbit şi îşi cultivă singur grădina (precum Candide al lui Voltaire), având propriile legume şi fructe bio. De când a trecut de 60 de ani, e mult mai relaxat, mai paşnic, apropiat de natură, de bucuriile simple. Şi pledează (cu nelipsitul său umor ,,vinovat de umanism”. Considerat genial, a cîştigat de două ori Palme d`or la Cannes (cu ,,Tata e plecat în călătorie de afaceri” şi ,,Underground”), Kusturica crede în cinemaul de artă, pentru el creaţia fiind masochistă, în sensul în care conţine multă suferinţă în încercarea de a surprinde cât mai veridic şi mişcător o imagine a lumii.
Se declară romantic şi realist, totodată, şi un om care ţine cel mai mult la independenţa sa, neacceptând să fie controlat în niciun fel şi să i se spună ce să facă. Bărbatul acesta, cu înfăţişarea sa hirsută, are o privire tandră şi jucăuşă şi atunci când spune chestii dure. Îşi joacă propriul personaj cu mult farmec, joacă şi în filmele sale, jonglând abil cu o gamă diversă de emoţii şi imagini care-ţi captează atenţia.
În cel mai nou film al său, cu titlul românesc de ,,Calea lactee”, Emir Kusturica îşi arată din plin sensibila latură romantică, spunându-ne povestea dragostei dintâi, cea care nu se uită niciodată. De altfel, regizorul (un familist convins, având aceeaşi soţie din tinereţe şi doi copii reuşiţi, fiul fiind şi el actor, muzician, cineast) are credinţa fermă că dragostea este cea mai importantă ficţiune a vieţii. Chiar n-aş putea să-l contrazic.
