-
Interviu cu Mariana Zavati Gardner, scriitoare, Anglia –
– Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l sculptați în operă?
- Cuvântul? Ce reprezintă pentru mine? O modalitate de expresie într-un dialog ideatic, inițial cu mine-însămi; de scrutinizare a paginii goale.
Cum îl influențează scriitura mea pe cititorul – azi avizat şi sofisticat – pe care tehnologia l-a transformat în consumator şi posibil creator? Pentru că, fiecare dintre noi poate deveni scriitor publicat în ziua de azi! Cum îi influențează cuvintele mele pe posibilii cititori?… Scopul scriiturii mele este de a înveseli, de a informa, de a pune întrebări și de a le oferi cititorilor mei o deschidere către procesul meu creator. Ca meșter de cuvinte, dăruiesc o deschidere prin care doresc să împărtășesc cu alți oameni ceea ce este în sufletul meu. Pentru că scriitura fără cititori este irelevantă!
Cuvântul este fundația şi schela trăirilor şi gândurilor mele de scriitor, în procesul creației literare. Este ața broderiei scriiturii mele, care mă află ca artizan şi conștiință marcată – cu sau fără voie – de timpurile tulburi prin care trecem. Implică mesajul pe care aş vrea să-l includ în forma editată a produsului meu literar.
Cu trecerea timpului, experimentez mai mult pe pagina de hârtie, înțeleg mai profund, citesc şi ascult intens cam ce fel de subiecte interesează publicul cititor; mai ales pe cel al generației tinere, cea implicată profund în tehnologie.
– Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
– Parabola Fiului Risipitor – Pilda Lui Isus, în Luca 15:11-32 – este o provocare. Ca scriitor, oscilez între unul şi altul, pentru că au trecut mulți ani de creație la masa de scris, de evoluție spre un stil de scriere pe care să-l pot accepta. Am risipit mult timp, dar am învățat în călătoria mea în lumea scriiturii. Totul pare să fi trecut ca un vis, ca nisipul spălat de maree. Aflu scriitura ca pe o activitate complexă de om singur, la masa de scris, cu pagina goală în față, cu prea multe cuvinte redundante, cuvinte inutile, pe care, la sfârşit, pe multe, le șterg în munca ultimă de editare.
O călătorie de descoperire a sinelui, de experimentare și de multe greșeli, în care sunt atrasă de aspecte ale vieții la care reflectez și, mai apoi aflu, poate, că sunt greșite. Este o călătorie dificilă prin reflecție, meditare, cugetare, gândire.
Poate fi imprevizibil când recunoști unde ai greșit; atunci, toată călătoria în lumea frumosului devine o mântuire de sine. Totul se poate schimba în această călătorie care se transformă mereu, dintr-o călătorie în alta.
– Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?
– Cu Bunul Dumnezeu comunic, aidoma fiecăruia, atunci când sunt suferindă. Comunic atunci când trec printr-o încercare. Comunic și ca aducere-aminte ale celor care s-au petrecut în familia mea. Cine-şi mai aminteşte de dânșii? Soarta în familia noastră ne-a împrăștiat mai pe toți în cele patru puncte cardinale. Revin acasă (în Bacău; n. n., I. F.), atât cât mai am putere, cu lacrimi în suflet şi cu o nostalgie profundă.
– Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
– Aş spune că nici una, nici alta, pentru că simt că ne autodistrugem ca specie. Cu fiecare an care trece, se pare că omenirea alege confruntarea, nu liniştea, lumina şi pacea. Sunt momente când capul îmi este încă plin de himere sau de planuri editoriale!
O evaluare critică obiectivă contribuie la succesul unei cărți sau al unei opere de artă. Azi, reclama pe platformele online, este extrem de importantă pentru ca o carte, o pictură sau o instalație dintr-o galerie de artă să afle cumpărători interesați. O carte de sertar îşi pierde semnificația.
Un scriitor ca mine are ambiții. Când eram foarte tânără, am fost încercată de multă vanitate. Am învățat, cu trecerea anilor, să-mi privesc scriitura cu umilință, să-mi înțeleg limitele meșteșugului meu. Scriu acum proză, poezie, teatru, uneori eseuri şi recenzii. Mă simt mai competentă și pot manipula mai bine cuvintele.
Lumea contemporană devine din ce în ce mai complexă. Intenția de a crea o societate perfectă, a dus şi duce la conflicte majore în lume, la reglementări birocratice, la o mass-media care-i influențează subtil pe consumatori, pe ideologii care controlează țări întregi. Viața de azi? Utopie sau distopie? Ne amăgim? Pot visele noastre deveni realitate?
Cine-şi mai aminteşte sau are habar de cartea lui Sir Thomas More, „Utopia” (1516), care descrie o societate insulară fictivă, depărtată şi neaplicabilă din Lumea Nouă?…
– Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
– „Unul dintre voi mă va trăda”… Un dialog cu Bunul Dumnezeu: cel al lui Leonardo da Vinci, din trapeza dominicanilor Santa Maria delle Grazie din Milano, care a pictat în tempera „Cina cea de Taină” pentru Lodovico il Moro, între 1495-1497. Trapeza a fost transformată în grajduri în epoca napoleoniană. A fost bombardată în 1943; destinul… „Cina cea de Taină” pictată de Leonardo da Vinci pe un perete și „Crucificarea” pictată de Donato Montorfano, pe peretele opus, au supraviețuit intacte, protejate de puterea divină şi de saci cu nisip.
„Cina cea de Taină” imortalizează momentul imediat după care Iisus pare să fi rostit: „Unul dintre voi mă va trăda”. Iisus apare senin și izolat, cei 12 apostoli par agitați, par să grăiască, par să se-ntrebe!…
Cred că nu am trădat pe nimeni şi nimic. Am dus şi duc o viață rezervată, la catedră şi la masa de scris. Dacă ar fi să o iau de la capăt, nu aş schimba nimic. Ca toată lumea, au fost momente când am trecut prin necazuri, suferințe mărunte, dar şi prin bucurii şi împliniri. Mă recuperez întotdeauna prin scris şi prin pictură. Sunt autoarea ilustrațiilor coperților volumelor mele.
– Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?
– Zămislirea Facerii implică divinitatea. Ca scriitor, mă întorc mereu cu umilință la cele scrise, în proză sau poezie. Ezit şi mă îndoiesc mereu de rezultat. Consider fiecare scriere „în lucru”, deci neterminată, chiar şi atunci când este pe punctul de a fi tipărită. Trec prin agonia necesității de a corecta, de a schimba cuvintele scriiturii mele.
- Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…
– Versurile care mă tulbură mereu sunt cele ale celebrei poezii PLUMB de George Bacovia. O redau, în ortografia originală a poetului: „Dormeau adînc sicriile de plumb,/ Şi flori de plumb şi funerar vestmînt –/ Stam singur în cavou… şi era vînt… / Şi scîrțîiau coroanele de plumb.Corectare// Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig –/ Stam singur lîngă mort… şi era frig…/ Şi-i atîrnau aripile de plumb”…
PLUMB este poezia în limba română poate cea mai mult tradusă în alte limbi. Tonul versurilor este grav, creatorul de frumos condensează trecerea scriitorului prin viață. Un destin prin singurătate şi „suferință spirituală”. Solitudinea şi alienarea poetului sunt obsedante în drumul dezolant spre eternitate.
- Îmi iau libertatea de a vă cita un poem… ,,Exersa mereu la vioară/ Prin iatacul de la bloc/ Iscodea de după perdele/ Jocuri cu câini maidanezi/ Cu mâna beteagă aranja/ Câte un ornament prăfuit/ Aflat pe bufet de când era mic/ Şi măicuţa-l dezmierda/ Îi punea notele pe portativ/ O partitură zdrențuită/ De mâini vinețite din jocul pe clape/ Când reumatismul înşală/ Dincolo de draperii stânjenite/ Exersa cântecele de leagăn/ Pe cum îl învăţase măicuţa/ Vedea copiii de la colţul de stradă/ Casa de dincolo, cea cu cerdac/ Urmând dricul fără podoabe cu cai/ Se trecuse măicuţa; o petreceau/ Un copilaș mititel şi o copiliță mai mare/ Cireșul bunicii ploua cu petale/ În gradina cu pomi roditori/ Bunica încărcată cu daruri/ Urcase spre nouri înainte de hram/ După o demolare pripită, negândită/ De năluci ca mirese pe mozaicul lucrat/ În oraşul cu plopi şi cale ferată” (,,Vioristul).
