– Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…
– „Ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște” – Eminescu. Am descoperit acest vers-profetic, cândva, în adâncile mele tinereți, când, deși „eram mult mai prost pe atunci” (Dan Barbilian), credeam să știu tot… Fericită perioadă a vieții! Întrebându-mă eu atunci, cum mă mai întreb încă și azi, am constatat cu stupoare, că Eu însumi sunt pentru mine cea mai mare enigmă! Pe loc mi-am propus să fiu cât mai lucid, să mă uit cu mai multă atenție în oglinda cărților/ lumii. Am văzut, camil-petrescian vorbind, efectele tragice ale introspecției: „Câtă luciditate, atâta conștiință, câtă conștiință, atâta dramă”. Eram totuși „tulburat”, găsisem întâmplător, celebra frază a lui Socrate: ,,Știu că nu știu nimic”! Intuisem conceptul de agnosticism, altfel spus, inepuizabila morfologie a enigmelor lumii. Prima enigmă suntem noi înșine. Principiul ontologiei misterului pare simplu: cine se cunoaște pe sine cunoaște lumea și cine cunoaște lumea se cunoaște pe sine. Cercul vicios este creat! Incognoscibilitatea lumii este un fenomen fatal și este justificată de permanentele metamorfoze ale lumii și ale propriei deveniri. Minus-cunoașterea (în limbajul lui Blaga) îmi potențează și astăzi „corola de minuni a lumii” și-mi consolidează sancta simplicitas. Paradoxal: rămânem înstrăinați, orgolioși și însingurați, în ignoranța noastră predestinată, pe care o construim cu răbdare benedictină. Principiul conservării enigmelor nu poate fi călcat decât de Dumnezeu și de legile uitării,
– Dac-ați putea cârpi… esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?
– Întrebarea ta îmi amintește de titlul unui roman-parabolă, ,,Dac-aș fi fost Dumnezeu”, scris de un prieten de-al meu. Ai înțeles deja ce fel de prieteni am? Singurul element „esențial” din FACEREA nu este nici Femeia, nici Șarpele, ci Bărbatul care, inexplicabil, ca hipnotizat, a ascultat-o pe Eva, deși se știa un „chip de lut”, cu identitate prafului – „toate-s praf…” – , adică asemenea cu vanitas vanitatum. Îmi place verbul „a cârpi”! Exprimă un modus vivendi pur românesc. Ai observat cât de cârpită este Istoria noastră de la origini până la „Operațiunile” din Lumea contemporană? Prin urmare, „peticul” meu l-aș grefa în mentalul lui Adam, cu ideea lui Homer. O știe toată intelectualitatea, dar nu a aplicat-o Nimeni, niciodată! Reamintesc teza antiheraclitiană a autorului „Iliadei” și „Odiseei”: „Vrajba să dispară atât din rândul oamenilor, cât și din rândul zeilor.” Adamul peticit de mine ar fi avut în El doar starea de pace. Nu ar mai fi existat Cain vs. Abel, nici incestul, nici canibalismul, nici războaiele fratricide, nici „războiul fiecăruia împotriva tuturor”, nici homo homini lupus și, mai ales, nu ar mai fost prescrisă, rescrisă și înscrisă Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Te-ai dezis la timp de această Casandră masculină, botezându-te Ion F. Peticul meu, grefat pe Adam cel înlănțuit de Eva, ar fi urmat să aibă scris cu litere de plumb – nu vreau să se supere Bacovia, pe noi! – următoarea lege nescrisă: homo homini Deus. Habar nu am care-i esențialul din Întâia Carte a lui Moise, am însă certitudinea: în tragi-comedia lumii de care suntem trăiți, nu există esențial vs. neesențial din moment ce suntem guvernați de frică, de dorință, de hazard etc.
– Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
– M-am trădat toată viața, doar pe mine. Cu satisfacția lui Sisif, și cu (ne)mulțumirea lui Prometeu. Nici nu aveam cum să trădez Lumea, decât, dacă considerăm principiul cine se trădează pe sine trădează lumea, o lege divină. Trădarea este o fatalitate tragică. Spune-mi pe cine trădezi ca să-ți spun cine ești. Doar apostolii trădează autentic. Cu sinceritate și ulterioare mustrări de conștiință. Nu doar Iuda este trădătorul dintre cei 12 apostoli ai lui Hristos. Fără trădare, Lumea nu ar exista. Trădăm trecutul, pentru viitor, părinții, pentru copii, pacea, pentru război, viața pentru moarte etc. Scriitorul, criticul, artistul este predestinat să se trădeze pe sine, să se înstrăineze în celălalt, adică să joace rolul celor doisprezece apostoli la un loc. Fără trădarea Apostolilor, Iisus nu ar fi înviat! Scriitorul asta face și va face: renaște permanent lumea, trădând-o și trădându-se pe sine. Sacrificiul este reciproc și tragic în zădărnicia lui. În același timp, sublim și gravid de adevăr. Care „adevăr” m-ar fi întrebat Pillat, singurul care a lăsat gloata să rezolve conflictul dintre cele două Împărății. Tot cei mulți, dar proști, rezolvă conflictul Kiev – Moscova. Se zice că trădarea mulțimilor urmează voința lui Dumnezeu. Încep să înțeleg de ce ai scris „Dac-aș fi fost…” Să-i mulțumim Domnului că nu ne retrage liberul arbitru!
– Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
– Iadul și Raiul sunt două stări de spirit aparent antitetice, care ne guvernează „habitatul”, pe lumea asta. „Dincolo” voi trăi într-o altă lume „doldora” de ireal, un habitat mult mai înrobitor. Rugăciunea mea din labirintul metaforic, rai-iad de aici și de „dincolo”, este știută de toți bacovienii fascinați de versul : „Barbar cânta femeia aceea”. Totuși, ascultă-mi ruga: Robește-mă, Doamne, ca să fiu liber. Înțelegi, nu? Câtă libertate, atâta sclavie! Acolo voi trăi, probabil, o altă servitute, în limbajul lui Tocqueville, „o formă de servitute reglată, liniștită și pașnică”. Veșnica servitute a creaturii față de Creator, a sclavului față de Stăpân.
– Stați uneori la… taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?
– Stau. Nu, des, dar stau și cuget. Traducătorul convorbirilor mele – melancolice, grave, interogative, fără un scop anume, inefabile, neliniștite, întâmplătoare – cu Marele Anonim este întotdeauna mama. Doar ea știa din întreaga familie, cel mai bine, limba lui Dumnezeu. Tot Ea mi-a pus prima dată Biblia în mână, cândva prin casa a VI-a, pe care însă nu mi-a explicat-o niciodată. Pe Dumnezeu trebuie „să-l vezi”, îmi spunea ea, cioranian, probabil, pentru a-mi opri șirul interogațiilor incomode. De pe atunci am intuit că „Biblia” este cea mai interogativă carte a Lumii, ce confirmă maxima lui Emil Cioran: Nimic nu se explică, nimic nu se dovedește, totul se vede. Știu de la moartea mamei, că acest fenomen misterios ce cuprinde în același nod, începutul și sfârșitul, încununează sacralitatea lumii pământene. Postul de Televiziune TRINITAS, al Patriarhiei Ortodoxe Române îmi asigură vizualizarea Ideii de Dumnezeu și corelația imanentă cu adevăratul creștin care merge în fiecare zi de Sărbătoare, la Biserică. Odată pe an mă cuprind de spiritul sacru al Mănăstirii Văratic. Întâlnirile cu Biserica, „șuetele” cu Marele Anonim îmi deschid spațiul rugăciunii…
– Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
– Fiul Risipitor și Fratele său nu pot fi despărțiți. Cei doi trăiesc confortabil în fiecare dintre noi. Lecția Tatălui este admirabilă. Tăierea vițelului cel mai gras și starea de sărbătoare pe care o creează la venirea Vinovatului ar trebui să ne cuprindă pe fiecare dintre noi. Imaginează-ți cum ar arăta România, dacă cei nouă milioane de Fii risipitori (exilați, emigranți, imigranți) s-ar întoarce acasă și i-am primi cu brațele deschise. Tatăl din parabola Fiului risipitor ne sugerează că numai printr-un altruism de acest tip putem învinge înstrăinarea noastră originară. Atingem granițele tragicului, când Fiul nu mai are un acasă. Dezrădăcinarea, înstrăinarea sunt și au fost dintotdeauna, un real pericol pentru o familie, un neam, popor, națiune, continent. Fratele „risipitorului” nu a înțeles că el este acasă, el este rădăcina, atemporalul, el este celălalt alter ego. Nu pot să uit cum i-am primit cu niște ani în urmă, pe „diasporenii” de pretutindeni… Vezi ce eficientă politic este uitarea?!
– Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l sculptați în operă?
– Pentru mine, cuvântul, semn al Ideii, cameleonic prin excelență, este vânt, fum, ceață, prin urmare nu poate fi sculptat, nu poate fi supus. El are o autonomie, autoritate, simultan divină și demonică. Este seducător și trădător, precum Dalila. O catedrală de cuvinte spune ce vrea ea, cititorului. Nu ce ai intenționat tu, scribul. În mod incredibil, catedrala de cuvinte nu exprimă viața, spiritual vorbind, ci îl sculptează/ exprimă la modul ideal, pe lector. Tot în Text descoperim și statuia plutitoare a scriitorului. Altul este portretul interior al lui Homer, astăzi. Altfel arăta el, acum o mie de ani. Cuvântul este primul care-l trădează pe Autor, apoi Opera, personajele, ideile, mesajele ei. Vine apoi tirania absolută a cititorului. Pe el nu-l interesează ce valoare are pentru mine cuvântul, ci ce valoare are pentru El. Se știe, el rescrie Textul, înscriindu-se. Scriitura lui nu va coincide niciodată cu a mea. Ar fi un total eșec atât pentru mine, cât și pentru El. Lectorul își face autoportretul în palimpsest, colorând valorile care-l interesează. Paradoxal, dar mutația valorilor estetice, resemantizarea Catedralei de cuvinte asigură longevitatea Operei. De ce? Pentru că într-un Text contează „necuvintele”, cum spunea Nichita, contează nespusul, negânditul, necontemplatul. Altfel spus, cuvântul, o ființă asemenea nouă, trăiește prin/ din inefabilul său Cea mai mare iluzie pentru un scriitor, ar fi să creadă că poate stăpâni cuvântul ori să-și închipuie că a găsit cuvântul care să-i exprime adevărul, să-i reveleze Lumea. Dimpotrivă!
