• Interviu cu Valentin BUSUIOC, general de brigadă (rez.) STS, scriitor

   – Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l sculptați  în operă? 

– „Întru’nceput era Cuvântul/ şi Cuvântul era la Dumnezeu/ şi Cuvântul
Dumnezeu era” (Ioan, 1:1), ne-a spus apostolul iar asta înseamnă că, de fapt, Cuvântul, dincolo de înțelesul că exprimă a doua persoană a Sfintei Treimi, pe Fiul, ne arată și puterea creatoare a lui Dumnezeu. Și ce poate fi mai copleșitor pentru noi, poeții, decât că ne este rânduit să trudim pe ogorul creației cu aceste mirabile unelte și semințe totodată, cuvintele.

Pe de altă parte, sunt sigur că partea a doua a întrebării nu se referă la opera mea. Sunt doar autorul câtorva creații literare, și spun asta nevoit fiind să-mi amintesc, neîncetat, vorbele Ecclesiastului: „Văzut-am toate lucrurile care se fac sub soare, şi, iată, toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt” (Ecc., 1:14). Așadar, luând în considerare că v-ați referit la Opera Creatorului, nu-mi rămâne decât să adaug că mă simt (cu smerenie și recunoștință totodată!) aidoma pietrei dintr-un poem de-al meu:

                A IUBI

                a iubi –

                a fi piatră

                și a lăsa dalta

                să viseze

–  Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?

– Fără nicio îndoială, lipitu-mi-s-a de suflet Tatăl celor doi, nu fratele fiului risipitor. Pe locul secund este, paradoxal, fiul risipitor, cel asemenea mie, fiindcă trebuie să se întoarcă la Tatăl și nu oricum, ci acceptând și tânjind după un statut inferior fratelui mai bun, numai spre a i se permite să sălășluiască și să slujească, asemenea unui rob de rând, în casa Tatălui.

Pe de altă parte, fratele mai bun, cel ascultător al poruncilor, obedientul aș spune, care așteaptă să i se ofere cel puțin la fel de mult precum celui întors dintre „morți”, ne arată că este tot un om păcătos, atâta timp cât nu are capacitatea de a înțelege că și cel ce a greșit, care s-a rătăcit, merită o șansă, atâta timp cât păcatul este pasager și regretabil.

– Stați uneori la taclale, la o șuetă cu  Dumnezeu?

– Cu Dumnezeu nu am ajuns să stau la taclale și nici nu cred că voi merita vreodată, însă dacă ar fi să pălăvrăgim, viața mea ar fi cel mai bun subiect.

Cât despre șuetă, ar însemna că suntem prieteni deja, or eu, oricât mi-aș dori, nu merit a mă socoti prietenul lui Dumnezeu, fiindcă nu îi merit nici a milionimea parte din dragostea pe care mi-o poartă neîncetat și pe care eu nu i-o voi putea întoarce vreodat’.

Însă nici adversar nu-i sunt, de bună seamă, atâta timp cât îl invoc cu atâta ardoare, mai ales când îi mulțumesc nu neapărat pentru ce mi-a dăruit mie personal, ci fiecăruia dintre noi. Și cum să nu îi mulțumești când vedem atâta frumusețe care nu doar că salvează lumea și îi dă un sens, asemenea Poeziei, ci o desăvârșește  de-a dreptul.

– Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului nostru habitat?

– De bună seamă, de mici, prin educație, desigur, am fost învățați să-l percepem pe Dumnezeu ca pe un jandarm universal, dublat de un judecător orb, lipsit de inimă, pentru care nu spiritul legii contează, ci litera ei. Or, după cum ne spune Biblia, nu este deloc așa. Dumnezeu este iubire, nimic altceva.

„Cel ce nu iubeşte, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire”. (I Ioan, 4:8)

Peste ani, mitropolitul Antonie de Suroj ne-a lăsat și un răspuns plin de semnificații la una dintre cele mai grele și obsedante întrebări pe care omul și-a  pus-o vreodată: „Și se va descoperi la Judecata de Apoi ca unicul sens al vieții a fost dragostea”. Așadar, dragostea și nu pedeapsa veșnică.

Acum, revenind la Rai și la Iad, știm cu toții că nu sunt niște utopii. Forțând lucrurile, am putea admite că Raiul este o utopie, în sensul imaginat de Thomas More în lucrarea cu același nume publicată în 1516. Dar nu este așa. Raiul este ceva real. Ca și Iadul, de bună seamă. Numai că, spre deosebire de Rai, Iadul este o distopie.

În ceea ce privește reprezentarea Raiului, de la slujbele de înmormântare la care am participat cu toții ne-au rămas întipărite în minte vorbele preotului: „Doamne, odihnește sufletul adormitului robului Tău (numele), în loc luminat, în loc de verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea”.

Însă Raiul, pe care ni-l imaginăm ca fiind o grădină cu flori, luminoasă, nu este chiar așa. El, ne spune apostolul Pavel, este ceva de nedescris.

„Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”. (I Corinteni , 2:9).

De fapt, cel mai important mesaj cuprins în epistolele pauline ne arată că în Rai nu există nimic în afară de Dumnezeu.

De altfel, aceleași lucruri ne relevă și Apocalipsa (21:3):

„Şi-am auzit venind din tron un glas puternic care zicea: «Iată locuirea lui Dumnezeu cu oamenii; şi El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Său şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei»”.

Cât despre Iad, ne dăm seama că nicio flacără nu-l arde pe om mai mult decât lipsa lui Dumnezeu, fiindcă asta trebuie să fie și esența Iadului – lipsa dragostei.

Însă în locul în care nădăjduim că ne vom petrece veșnicia, în afară de Dumnezeu mai există ceva: mai multe cărți. Da, Raiul are și o bibliotecă. Iadul, nu.

Dumnezeu ne arată că în cer există câteva cărţi (Apocalipsa, 20:12; Daniel, 7:10) şi pe lângă aceste cărţi există şi „o altă carte”, „Cartea Vieţii”.

Iar ,,Cartea Vieţii” îl are ca autor pe însuşi Dumnezeu. Acest fapt ne este arătat de profetul Moise: ,,…șterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!” (Exodul, 32:32), precum și de apostolul Luca (10:20): „Dar nu de aceasta să vă bucurați, că duhurile vi se pleacă, ci bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri”.

– Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?

– Ca români, îl cităm pe Caragiale adeseori, mai ales în ceea ce privește viața politică de la noi (și har Domnului, clasa noastră politică merită să fie blamată și luată în bășcălie, după cum ne ia și ea!), astfel că ne amintim replica lui Farfuridi din piesa ,,O scrisoare pierdută”: „(…) Cum ziceam adineaori amicului Brânzovenescu, trădare să fie dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi. De aceea, eu totdeauna am repetat cu străbunii noştri, cu Mihai Bravul şi Ștefan cel Mare: iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători”.

Desigur, expresia e mult mai veche, de vreo două mii de ani, și-i aparține primului împărat roman, Octavianus Augustus, care i-a spus regelui trac Rhoemetalces I că „îi era plăcută trădarea, dar urâcios trădătorul” (Proditionem amo, sed proditores odi), referindu-se la Marcus Antonius, după cum susține Plutarh în lucrarea Viețile paralele ale oamenilor iluștri.

În ceea ce mă privește, nu am trădat niciodată, fiindcă asta ar însemna să pactizez cu dușmanul, iar pentru mine, ca român și militar pe deasupra, ca și pentru cei care m-au crescut și educat, ar fi însemnat o mare dezonoare.

– Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea ,,Facerii”,  ce ar viza acest petic?

– Sincer să fiu, nu m-am gândit niciodată la așa ceva, Slavă Domnului! Dincolo de faptul că ar fi o blasfemie, la urma urmei cine sunt eu să judec Creatorul și           să-I propun mici modificări, mici ajustări?… Este limpede însă că atâta timp cât nu văd Întregul, nu am cum să emit vreo judecată fără ca aceasta să fie soră cu nebunia.

– Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…

– Din fericire, m-a ferit Dumnezeu de orgolii, cum că eu aș scrie mai bine ca alții, m-a ferit de invidie, fiindcă mi-a dăruit înțelegerea că totul vine de la El, și atunci m-am putut bucura de orice vers, fie scris de vreun autor celebru ori de vreun necunoscut, la fel cum mă bucur, alături de ceilalți oameni, de vreun asfințit sau răsărit de soare, de stele, de ploaie, de flori ori de cântecele păsărilor.

Și fiindcă m-ați întrebat despre versuri care mi-au tulburat sufletul, nu pot să nu amintesc de Eminescu și de-al lui vers răscolitor: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, ori de alte versuri admirabile: „I-am spus migdalului: Frate, vorbește-mi despre Dumnezeu! Și migdalul a înflorit”. (Nikos Kazantzakis – ,,Raport către El Greco”).

Închei, subliniind importanța modului în care noi oamenii, nu doar poeții, scriitorii, trebuie să utilizăm cele mai sensibile și puternice arme ale universului – cuvintele, fiindcă Dumnezeu, din marea sa dragoste pe care ne-o poartă, ne atenționează că „…din cuvintele tale te vei îndreptăți din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei, 12, 37).