- Interviu cu scriitoarea Amalia ACHARD, traducător-interpret, expert judiciar pe lângă Curtea de Apel de la Limoges (Franța), traducător literar și editor
– Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l investiți în operă?
– Esenţial, aş zice, căci ce-ar fi o operă scrisă fără cuvinte? E ca și cum ai vrea să faci maioneză fără ouă, deși azi nu m-ar mira să aflu că maioneza asta a fost inventată, așa cum au imaginat (și au produs!) brânza fără lapte, carnea vegetală și alte nebunii de-astea.
Fac o paranteză, ca să vă povestesc o experiență de-a mea: am „discutat” într-o zi, din curiozitate, cu un Chat GPT (o mostră de inteligenţă artificială) și, din una-n alta, i-am cerut să-mi scrie o poezie pe o anumită temă. Am fost surprinsă, căci dacă aceasta nu avea o adevărată valoare literară, vă asigur că era mult mai bună decât textele nenumăraților pseudoautori care-şi etalează „talentele” pe rețelele sociale și culmea, mai și publică, unii dintre ei.
După ce mi-a scris mai multe poeme pe teme diverse, am realizat că toate semănau între ele, de parcă erau construite pe același calapod, pe un schelet fix. O astfel de experienţă te poate convinge (dacă n-ai testat lectura pe rețelele sociale) de importanţa cuvintelor.
Prin cuvinte, pe care le putem asemăna unor mici creaturi amuzante însă cu efect puternic asupra noastră, autorul urmărește să educe, să comunice idei, să producă emoții, să influențeze sau să seducă. Autorului îi revine sarcina de a găsi cuvintele potrivite fără să bată câmpii cu speranţa că cititorul îl va înțelege sau îi va ghici intențiile. E drept că unii „vorbesc” ca să nu spună nimic, de parcă ar fi suficient doar să umple spațiul paginilor nevinovate. Asta nu-i comunicare. Scopul este să rezonezi cu cititorul, să fii purtătorul de cuvânt al chiar sentimentelor sale, al experiențelor trăite de el. Fie că exprimi realitatea, fie că inventezi o lume, captivează-l, fă-l ostatec al cuvântului ales cu grijă, oferă-i o experienţă unică şi cititorul îți va recunoaşte efortul și talentul!
Să mai ţinem cont de un lucru: cuvântul scris continuă să trăiască dincolo de existența creatorului său, lasă o urmă deloc nesemnificativă. Poate că nu ne dăm seama, dar autorii au capacitatea de a clădi lumea viitorului: cea pe care au ales s-o pună în cuvinte.
– Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
- Din păcate, nu sunt o fire prea tolerantă, aleg deci Fratele fidel.
Nu exclud completamente iertarea, dar până la ce punct, până unde și cât să iertăm? Iertându-le pe toate și prea ușor, oare nu încurajăm trădarea, minciuna, înşelătoria? Zic și eu…
– Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?
- Nu cred în Dumnezeu. Nu că n-aş vrea, dar nu reuşesc. Am crezut, sau mai curând m-am prefăcut a crede mai demult, când țineam să fiu „în rând cu lumea”. Apoi mi-am zis că nici lui Dumnezeu, dacă ar exista, nu i-ar pica bine la stomac ipocrizia mea. În schimb, stau de vorbă ore întregi cu mine însămi, ca tot omul: mă cert, mă contrazic, mă împac… Ba mă cred un dumnezeu și mă pun pe creat, ba mă visez o pădure şi am sentimentul că viața-ntregii lumi depinde de mine, ba-i totul alb, ba-i totul negru. Oscilez între o extremă și alta fără să-mi găsesc locul în mijlocul confortabil dintre cele două.
Aproape că-i invidiez pe cei care au un dumnezeu: au cui să se roage, cu cine vorbi, cui cere ajutorul; eu nu pot conta decât pe mine însămi.
– Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
– Păi, ce-i lumea noastră de-aici, de pe Pământ, dacă nu și Rai și Iad într-o ofertă „doi în unu”? Singuri alegem, singuri le construim ca apoi singuri să ne aruncăm când în Iad și când în Rai.
Știți, eu mi-am ales drept dumnezeu Natura, iar mai târziu, când l-am citit pe Spinoza, îmi venea să strig în gura mare: „Ei, vedeţi că nu-s nebună?!”. Tare bine ne simţim când cineva împărtăşeşte aceleași idei și aceleași sentimente cu noi! Dar asta mă face să revin la prima întrebare și adaug: nu atât ceea ce scrii este important, cât felul în care scrii. Nu-i indispensabil ca cititorul să-ți dea dreptate, să fie de acord cu ideile tale, dar să te citească pentru frumusețea și eleganța textului, pentru dibăcia cu care te exprimi.
Revin la subiect și vă pun o întrebare: eu, care nu cred, fac păcate din neștiință sau necredință; dar cel care crede și totuși, în mod conștient, face păcate cu nemiluita, cu cât mai mult decât mine îşi merită el Raiul? Și-apoi, credeți că un dumnezeu atât de perfect și de clement ar fi fost în stare să inventeze un iad atât de crunt? Nu simțiți aici mintea și imaginația omului? Eu da.
Am constatat că odată ce amenințarea cu iadul nu mai are niciun efect asupra mea, nu-mi mai este frică nici de moarte. Știu că-mi va fi un somn lung, fără vise sau coșmaruri. Ceea ce mă îngrozește este despărțirea de cei dragi, și mai mult de-atât, suferinţa lor, când va fi să fie.
– Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
- Nu mi-aș permite să fiu, cum spuneam mai sus, intolerantă, dacă la rândul meu aș fi trădat. Dacă totuși am făcut-o, căci trădarea este un fenomen curent, mai puțin excepțional decât s-ar crede, a fost fără voie și fără să-mi dau seama. Deci n-am simțit nimic.
Asta nu înseamnă că nu cunosc și n-am trăit sentimentele de satisfacţie, ură, eliberare sau regret. Nu-i om (sincer) să nu le fi cunoscut pe toate. În regrete, cel puțin, am devenit expertă și dacă cineva merită o diplomă sau o menționare în Cartea Recordurilor, eu sunt aceea.
– Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?
- Având în vedere că după opinia mea omul l-a creat pe dumnezeu și nu invers, l-aș face un pic mai uman (cum erau, de exemplu, zeii antici, răzbunători, vicioși, nebunatici… ăia mi-au plăcut), l-aș însura și l-aș face muritor.
Răzbunare? Da de unde! Nu-mi doresc nemurire – ar fi groaznic! Vă dați seama? Am inventa, în cazul ăsta, moartea și-am vinde-o scump, sunt convinsă.
Dar dac-ar fi să creez omul – nu mă leg de natură, că-i perfectă – apoi atunci i-aş arăta eu lui Dumnezeu ce-i aia creație! Doar dacă nu cumva o fi căzut la înţelegere cu diavolul când acesta i-a spus „Mă nene, vezi ce faci, împărțim clientela, că io nu vreau să mă trezesc cu ditai coșmelia de iad goală!”. Atunci ar fi de înțeles de ce atâta răutate, ipocrizie și defecte în om. Cum să numești asta „creație divină”?
Câți dușmani mi-am făcut după acest răspuns? Mâna sus!
– Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…
- Cel puțin câteva sute de fraze din scrierile lui Cioran, alte mii de fraze și versuri din lumea toată (de autori renumiți sau din folclor), vorbe auzite la întâmplare în conversații banale și pe care le-am uitat demult, dar care pe moment m-au tulburat peste măsură…
Vă dau, din toate astea, un exemplu la întâmplare și care reflectă starea mea de moment: ,,Și cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să am de unde pierde câte una în fiecare zi!” (E. Cioran).
Iată, ăsta-i geniul scrisului, cel care-ţi zburlește pielea, îţi creează o senzație de gol în stomac, te răscolește și te pătrunde până-n măduva oaselor: ,,Și cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să am de unde pierde câte una în fiecare zi!”, sau – că nu mă pot limita la un singur citat când vine vorba de Cioran: „De două mii de ani Iisus se răzbună pe noi pentru că i-am refuzat oportunitatea de a muri lungit pe-o canapea.” În fine, asta-i traducerea mea și bănuiesc că nu astfel apare în versiunea în limba română.
Pentru tulburare, e de-ajuns să citim doar un titlu al excepționalului Cioran: „Despre neajunsul de a te fi născut”. Ce-i drept, cam tulbură, nu?…
– Sărut mâna, Amalia Achard. Îmi îngădui, la… liber-alese, să ofer cititorilor un poem care-mi este lipit de suflet, ca multe alte poeme de-ale dumneavoastră:
,,dacă ne-am asculta vorbind
am avea o şansă
să ne oprim la timp
şi-am interzice o dată la fiecare
câteva secunde
propria defilare de cuvinte
(atât de inutile pământului)
cât să facem loc unui cântec de pasăre
să traverseze nestingherit
tăcerea” (,,Dacă”).
