„Am genă de comerciant”

Comerţul, alimentaţia publică, sunt oglinda unei comunităţi. Aşa a fost de când lumea. În fiecare localitate a existat şi există o unitate de care ştie toată lumea, comercianţi, crâşmari celebri, care dau tonul, înnobilează această meserie, au genă de comerciant, cum se spune. Din păcate, în ultimii ani, de comerţ s-au apucat şi destui neaveniţi, cu gândul la îmbogăţire rapidă, fără să pună clientul pe primul loc. Mulţi au fost, puţini au mai rămas.

Vechea gardă s-a dus, însă au lăsat în urmă oameni pregătiţi, cu sânge de comerciant, cu dragoste de meserie, serioşi şi devotaţi. Pe unul dintre aceştia îl cunosc de mulţi ani, este Constantin Ghindea, administrator al unui restaurant de elită. A pornit de la o „bombă” şi a adus unitatea la statutul de „excelenţă”. Şi nu este în centrul Bacăului, ci într-un cartier, însă prin serviciile oferite atrage ca un magnet clientela selectă. Cum a reuşit, care sunt secretele acestei afaceri de succes, le-am aflat direct de la Constantin Ghindea. (Gh.B.)

„Sunt fiu de ţăran din Letea Veche, născut pe 8 august 1952, Zodia Leului, una norocoasă. A fost, este şi cred că va mai fi. Am 66 de ani, sper să mai trăiesc 34 de ani, să împlinesc 100, atunci trecem ceasul pe zero şi vedem ce se mai poate face. Dumnezeu hotărăşte. Am genă de comersant, moştenită de la părinţi, mai precis, de la mama mea, care a fost florăreasă, însă de talie mai mică, avea flori de grădină, alte produse, şi le vindeam în piaţa din Bacău.



De la şapte ani am intrat şi eu în Hala mare a fostei pieţe, cu flori, fasole păstăi, pătrunjel, mărfuri de sezon. Eram tare mândru. Mama mea mi-a dat o educaţie bună, m-a învăţat să am bun simţ, îmi spunea să dau bună ziua la toată lumea, fie bătrân, tânăr, femeie sau bărbat. Aşa se face că, într-o zi, treceam prin faţa fostei fabrici de confecţii când ieşea lumea de la tură, şi am început să dau Bună ziua! La toată lumea. Mă durea gura. M-a oprit o doamnă şi m-a întrebat dacă o cunosc de undeva, iar eu i-am zis că nu, dar mama mea mi-a spus să dau Bună ziua la toată lumea. Aşa mi-am început eu viaţa de orăşean, iar în 1975, după terminrea armatei, m-am angajat la TAPL, Trustul de Alimentaţie Publică Locală Bacău, am lucrat la Serviciul Investiţii până în anul 1993.

Şcoala de la „Dalas”

Acolo am învăţat foarte multe lucruri, am „filmat” tot ceea ce înseamnă comerţ, alimentaţie publică, am avut de la cine învăţa, am lucrat cu un arhitect foarte bun, Constantin Blebea, care a făcut multe clădiri, Casa Modei, Complexul de la Orizont, Hotel Perla din Slănic Moldova, Casa de Cultură din Roman. Artist şi meseriaş. M-a luat, m-a crescut şi am participat la tot ceea ce a însemnat modernizări, renovări, igenizări în unităţile trustului din Bacău şi Buhuşi.

De la acest om, de la acest mare domn, am învăţat şi eu meserie. Avea atunci TAPL oameni de mare valoare, de la care eu, tânăr aspirant la această meserie, am avut ce învăţa, i-aş aminti aici pe Ilie Bărbulescu, era şef de restaurant la Parcul Trandafirilor, Andrei Bejan, de la Parcul Libertăţii, Mircea Ciucă, de la „Aviatori”, Sandu Afrenţoaie, şef la Restaurantul Autoservire Piaţă.

Şi mulţi alţii, pe care eu îi păstrez în amintirea mea. Ştiau meserie adevărată, de negustor. La biroul de investiţii lucrau şi cinci-şase evrei, care îmi spuneau, printre altele, să am grijă întotdeauna, să nu mă lăcomesc, să nu bag mâna până la cot, să fie toate părţile împăcate, mulţumite, atunci treaba este bună. Eu am băgat la cap şi toată viaţa m-am ghidat după acele sfaturi. Să fii serios, îmi spuneau, seriozitatea este cea mai de preţ comoară a unui comerciant, să nu dai în primire pe colegii tăi (să nu pârâşti, cum se spunea), să nu faci rău la nimeni, într-un cuvânt, să fii OM.

În 1993, chiar dacă aveam un salariu bun acolo, la Investiţii, am zis că a venit vremea să mă fac comerciant adevărat, şef de unitate. M-am transferat la Compact, societate care s-a desprins de TAPL, şi mi s-a acordat şi mie o unitate, de lansare. Aceasta a fost Berăria Dalas, cine îşi mai aminteşte acum de Dalas!, la intersecţia CICh cu Aeroportului, o unitate într-un cartier mărginaş, cunoscut mai ales pentru multele infracţiuni care se petreceau acolo, pentru oamenii care frecventau acel local.

Am început să fac ordine, am renovat unitatea, cum învăţasem eu, însă oamenii nu i-am putut „renova”. Într-o zi, când am venit în unitate, am găsit un cal în berărie, iar stăpânul lui, un agricultor din Izvoare, îi dădea bere la halbă, pusese el un pariu cu prietenii lui de pahar. Omul s-a ţinut de cuvânt, a câştigat pariul, însă eu nu am mai rezistat, am închis crâşma şi m-am orientat spre Restaurantul Mioriţa, am participat la privatizarea prin Metoda MEBO.

Aici am dat cam peste aceeaşi oameni. Cartier nou, mulţi veniţi de la ţară, erau bani, clienţi dornici de chefuială şi scandal, aproape ca la Dalas. A urmat o licitaţie, s-au înscris mai mulţi, printre care şi Sorin Ovidiu Vântu, m-am temut, însă până la urmă, cel mai bun a câştigat, adică, eu.

De la o „bombă”, la o unitate de elită

Ca să revin, „Mioriţa” era o „bombă”. O ştiţi, nu? Lumea bună nu avea acces, nu îndrăznea să-i treacă pragul. Am început, încet-încet, cu multă muncă, cu răbdare, cu bani, să o transform, să-i cresc nivelul, aşa cum ştiam eu că se conduce o unitate de alimentaţie publică.

Aveam mare concurenţă, aproape era Berăria Gambrinus, se deschisese multe baruri, restaurante în zonă. Era greu să te menţii pe piaţă. I-am schimbat profilul, am început să mă axez pe bucătărie, pe producţie proprie, băutura nu mai renta şi de aici ieşea şi marea panaramă.

Am căutat şi am selectat câţiva bucătari buni, am adus reţete noi, originale, am găsit reţetare de prin 1960, şi am trecut la treabă: modernizare, ordine, curăţenie, calitate, diversitate şi educaţia personalului. După ani, pot să apun acum că am ridicat nivelul cartierului cu această unitate. Am devenit o unitate de elită, este căutată şi frecventată de lume bună.

Aici aleg tinerii să-şi organizeze petrecerile de nuntă, de botez, aniversările, petrecerile de grup, revelioanele. Este, acum, după cum spuneaţi şi dumneavoastră, o afacere de succes, dintr-o „bombă” am adus-o la nivelul de „excelenţă”.

În timp, m-am gândit să nu-i suficient, mai trebuie modernizare, am căutat şi am găsit un arhitect, deoarece astăzi nu mai poţi face nimic după ureche, absolut nimic, trebuie ştiinţă, bani, curaj, aşa l-am găsit pe arhitectul Gelu Tudorache, care a făcut proiectul, am mărit suprafaţa, am amenajat terasa şi cele două săli, grupurile sanitare, bucătăria, am adus utilaje noi. Când mi-a spus suma, eram să cad jos, însă nu am renunţat, am strâns din dinţi, am făcut credit şi a ieşit ceea ce vedeţi acum aici: săli decente, mobilier nou, ordine, disciplină, calitate, amabilitate, preţuri convenabile şi seriozitate.

Eu nu am schimbat preţurie de doi ani. Nu trebuie să-ţi baţi joc de client, foarte greu îl cucereşti, însă, dacă nu eşti serios, dacă nu-l tratezi omeneşte, îl pierzi foarte repede şi nu mai vine în veci la tine, ba mai spune şi la alţii. Asta este deviza mea: clientul nostru, stăpânul nostru. Nu am inventat-o eu, eu doar o aplic cu sfinţenie. Concurenţa este mare în Bacău.

Bătălia pentru câştigarea clientului

Eu nu am făcut minuni, repet, în primul rând calitate şi preţ, preţuri mai mici, eu cunosc piaţa, oamenii, restaurantele, ofertele. Am aproape 40 de salariaţi, dintre care 14 bucătari, şapte pe tură, de la ora 7.00 la 24.00, cei mai buni bucătari, unul dintre ei lucrează cu mine de la început. Am înfiinţat şi serviciul de catering, am trimis oameni în mai multe oraşe după reţete, să înveţe, să vadă, să vină cu noutăţi.

Periodic, invit la restaurant bucătari cunoscuţi, câte un Master chef, de la Iaşi, Braşov, Bucureşti, care ţin aici lecţii practice, ne îmbogăţim meniurile, calitatea, deoarece la noi vin clienţi din toată ţara, din străinătate. S-a săturat omul numai de ciorbă cu fasole, ciorbă cu perişoare, mâncare de ardei sau veşnica friptură cu cartofi. Suntem pregătiţi să răpundem oricărei comenzi, din orice bucătărie. Trebuie să ţinem pasul cu noutăţile.

Să vă mai dau un exemplu, borşul îl fac eu, la putină, cum făcea mama la ţară, murăturile sunt producţie proprie, dulceţurile, la fel, mă duc la gospodar, la firme, văd, controlez, mă interesez, după aceea cumpăr, smântâna o aduc din Bucovina, carnea de viţel, burta le iau de la Gura Humorului, ghebele, hribii, la fel, legumele, verdeţurile sunt naturale.

Sunt mai scumpe, dar calitatea este incomparabilă. Am devenit cunoscuţi, publicitatea ne-au făcut-o clienţii. Să ştiţi, clientul s-a schimbat, nu mai este cel de la începutul anilor 90, a devenit selectiv, exigent.

Bucătarii şi ospătarii sunt căutaţi ca doctorii

Am învăţat de la mentorii mei că nu trebuie să fii lacom, lăcomia a distrus mulţi oameni şi multe localuri. Banii câştigaţi nu sunt numai ai tăi, trebuie să achiţi facturile, impozitele, taxele, salariile oamenilor, dacă nu ai grijă de oamenii tăi, îi pierzi, au şi ei problemele lor, familii, rate, copii, necazuri, bucurii, nu-i mai poţi păcăli cu salarii de nimic.

Am înţeles să-i ajut, să-i sprijin atunci când au nevoie, cu bani, cu ce putem şi noi. Ne cunoaştem, ştim fiecare ce putem, ne ştim locul, rostul. Bucătarii şi ospătarii buni sunt căutaţi, în străinătate, ca doctorii. Nu-i de glumit. Ai investit îi ei, că este o investiţie, şi pleacă în secunda doi, dacă îţi baţi joc de ei. Poate pare uşor, ei, o crâşmă, acolo! Nu-i adevărat, aici este o mică uzină, pe care am făcut-o să funcţioneze la performanţă, să aducă profit, să plece clientul mulţumit, să te salute şi să-ţi mulţumească la plecare.

Să-ţi spună la revedere, nu adio! Despre asta este vorba. Noi am îmbunătăţit, am făcut atractivă locaţia şi cu orchestra pe care o avem, cu muzică de calitate, tradiţională, românească, de petrecere, am interzis manelele, la Mioriţia nu se cântă manele. A fost la noi, să vă dau un exemplu, maestrul Botgros, cu orchestra, au servit masa, au ascultat muzică şi ne-a felicitat. Muzica dă tonul, urmează bucătăria, vinurile, da, vinurile sunt o altă poveste.

Fără un vin bun, un meniu nu face nici două parale. Eu mai am o deviză, să nu aghezmuieşti vinul, deoarece blestemul beţivului este cel mai rău, se prinde de tine imediat. De altfel, la Mioriţa, nu băutura este de bază, ci bucătăria, producţia proprie.

În 1993-1995, vindeam 300 de navete de bere pe zi, astăzi vând sute de meniuri. S-a schimbat lumea, clientul. Urmează apoi ordinea, politeţea, atmosfera şi curăţenia. Nu că vine Sanepidul, ANAF-ul, că vin şi ei, uneori prea des, dar asta-i misiunea lor, ci este vorba de civilizaţie. Ci-vi-li-za-ţie!

Este o parte din oglinda unităţii. Noi avem o persoană care se ocupă doar de grupurile sanitare. Au fost la masă miniştri, politicieni, artişti, Gabi Şucaru (a cântat cu orchestra, a spus glume), Oţil de la Antena 1, vedete de televiziune, artişti. De ce au ales Mioriţa? Facem periodic sondaje, întreb ospătarii, ce doresc clienţii, care sunt observaţiile? Adun personalul, bucătarii, facem planul de producţie, meniurile.

Altfel nu se poate. Ospătarul este legătura directă dintre bucătar şi client. El trebuie să ştie fiecare preparat, specificul, reţeta, trebuie să îndrume clientul, să-l ajute să aleagă. Ospătarul nu este numai cel care duce tava, ospătarul de astăzi este managerul sectorului său.

„Mioriţa” este pe mâini bune

Vă spuneam că ţinem mereu pasul cu noutăţile, aici mă ajută fiul meu, Ştefan, care lucrează cu mine. A făcut Liceul Economic, Facultatea de Comerţ şi Turism la Iaşi, l-am luat de mic pe lângă mine, ca să am cui să las afacerea.

A fost în schimb de experienţă la Braşov, la Taverna Haiducilor, la Berăria H din Bucureşti, la Suceava, la Rădăuţi, special pentru ciorba rădăuţeană, a venit cu meniuri, cu produse, vă spuneam că nu mai merge să faci după ureche, lumea circulă, ştie, a mâncat o ciorbă rădăuţeană de la mama ei, aşa ar vrea şi la Mioriţa.

Bucătăria şi bucătarii ţin la secretele lor, nu-ţi spun tot. Trebuie să furi, să vezi, să guşti, după aceea te apuci de un produs nou. Am luat o reţetă de ciorbă de burtă de la un bucătar celebru, nu-i dau numele, dar nu ieşea ca a lui, a „omis” să spună de un ingredient, care făcea deliciul acelei ciorbe.

Am luat reţete şi de la Mircea Dinescu, de la televizor. El pune portocale în toate mâncărurile, eu de ce să nu pun? Acum, pe mine, nu mă vinde nimeni, ştiu bucătărie, ştiu ce să cer, ştiu ce calitate trebuie, ştiu ce înseamnă să fii ospătar, barman.

Dacă stai în birou şi te crezi şef, eşti pierdut, te duci ca submarinul, aşa eu urc, nu ca MIG 21, dar ochiul stăpânului îngraşă animalul, se spune la ţară. Ştefan, spre bucuria şi mulţumirea mea este îndrăgostit de meserie, îi place.

La 7.00 este în unitate şi porneşte „uzina”. Mai am o fiică, avocată la Bucureşti, are doi copii, Ştefan are şi el unul, sunt bunic, un bunic fericit, un tată fericit. De acum trebuie să lucrez la testament. De un ajutor imens îmi este soţia, acum vine mai rar, doar atunci când este mult de lucru, când văd că ceva nu merge, nu este în regulă, atunci o chem în ajutor. Ştie ce trebuie, unde trebuie, când trebuie, este specialistă în ordine, curăţenie şi disciplină.

Este Sanepid, ANAF, pompieri, stilist, reţetar (ţine foarte mult la corectitudinea reţetei, gramaj, condimente), toate la un loc. Am avut destule probleme cu sănătatea, soţia m-a ajutat, a fost alături de mine, a condus afacerea, împreună cu Ştefan. Dumnezeu să o ţină şi să-i dea sănătate.

Primar doar un mandat

Am mai trecut printr-o experienţă, în 2008, aveam de toate, casă, familie, copii realizaţi, maşină, afacere bună, numai puşcărie nu aveam! M-am făcut politician, m-am înscris într-un partid, am candidat la funcţia de primar al comunei Letea Veche, am fost 12 candidaţi, am căştigat eu.

M-am apucat de treabă, am vrut să introduc civilizaţia în comună, am făcut canalizare, am asfaltat drumuri, iluminat public, grădiniţe, case praznicale, dispensare medicale, am acoperit şcolile, le-am modernizat, am făcut parcul din centru, locuri de joacă pentru copii, am trecut prin două inundaţii, am făcut case la sinistraţi. Am accesat foduri europene, 2,5 milioane de euro, pentru canalizare.

După aceea au venit, au controlat şi m-au găsit, după ei, vinovat. Am avut procese, însă, până la urmă, adevărul a fost restabilit: nevinovat. În 2012, la următoarele alegeri, deoarece nu am fost „atent” cu unii alegători, dintr-un anumit sat, nu m-au mai ales.

Aşa m-am „operat” de politică, nici prin faţa primăriei nu mai trec. Am un drum lateral. Eu, însă, sunt mulţumit de ce am făcut, nu mă poate arăta nimeni cu degetul.

M-aţi întrebat de ce nu i-am schimbat numele restaurantului. Nu, mi-a plăcut şi îmi place Mioriţa, este un nume frumos, are tradiţie, vine din legendă, este românesc. Şi mai este un argument, familia mea se trage din Mărginimea Sibiului, oieri, am avut şi noi oi acasă, mioriţe. Îmi place ceea ce fac, şi vă spun drept, cu mâna pe inimă, dacă ar fi să o iau de la început, tot de comerţ m-aş apuca, este cea mai frumoasă meserie din lume.

Cu bune, cu mai puţin bune, o zi mai bună, una mai rea, când stai singur prin restaurant, aşteptând clienţii, însă una cu alta, se compensează. Dacă ştii meserie, dacă ai bun simţ, dacă te respecţi pe tine şi afacerea pe care o ai, poţi să fii un om respectat, căutat, te vorbeşte lumea de bine, mie mi-ar fi ruşine să aud lucruri urâte despre restaurantul pe care l-am construit, l-am ridicat, care face cinste cartierului, oraşului.

Am făcut şi sponsorizări, am ajutat diferite fundaţii, acţiuni de binefacere. Trăim în comunitate, sunt încă mulţi oameni care au nevoie de sprijinul nostru, atunci când am fost solicitaţi, am răspuns şi, de ce să nu spun, m-am simţit bine. Dumnezeu m-a ajutat, a fost cu mine de când m-am născut, mi-a dat atât cât îi trebuie unui om, ba uneori, cred că mi-a dat poate prea mult.

În 1983, când n-aveam decât o bicicletă, fără far şi frâne, în cinci luni am câştigat două maşini, una pe 13 aprilie, la Loto, cu şase lei, la agenţia de pe Mioriţei, iar după cinci luni, aveam un CEC de 5000, pe numele băiatului, cu bani de la cumătrie, mi-a mai dat cumătrul Moldoveanu 1500 şi am făcut suma. În octombrie, m-au chemat şi m-au anunţat că am câştigat o maşină. Am vândut-o, iar viaţa mea s-a schimbat total.

Mi-am văzut de treaba mea, am muncit, lumea mă salută pe stradă, să trăieşti dom’ primar, să trăieşti patroane!, de aceea, din multul şi din puţinul meu i-am ajutat şi îi ajut şi pe cei care au nevoie de ajutor. Mai am colegi care au reuşit, însă, din păcate şi mulţi care au capotat, din diferite motive. Viaţa este frumoasă, însă trebuie să ştii să o trăieşti, să fii cinstit şi serios.”

Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității"