Contextul politic actual ne amintește de o întrebare al cărei răspuns nu este prea măgulitor pentru noi, românii: de ce nici Moldova și nici Țara Românească nu au fost transformate în pașalâc, ca Bulgaria, Serbia sau chiar Ungaria, deși au stat sute de ani sub suzeranitate otomană?
În primul rând, pentru că n-a fost nevoie. Turcii și-au dat seama că ar cheltui degeaba bani cu întreținerea trupelor de ocupație, cu administrarea teritoriului sau cu întreținerea infrastructurii și au lăsat totul în seama românilor.
Care au avut grijă să nu iasă din voia Înaltei Porți iar dacă se întâmpla ca un boier ori chiar domnitor să iasă din cuvântul sultanului și să îndrăznească să viseze la libertate ori la independența țării, repede era suprimat, de teama represaliilor otomane.
Cum a pățit, de exemplu, Șerban Cantacuzino.
La asediul Vienei din 1683 au participat, alături de turci, și corpuri de oaste moldovene și valahe. Cele două țări românești erau vasale Imperiului Otoman și obligate să participe cu trupe în cazul în care acesta pornea război. Numai că, din cauză că românii erau creștini, ca și asediații, nu au fost împinși în prima linie, ci puși să facă munci de infrastructura: două poduri peste Dunăre.
Domnul Țării Românești, Șerban Cantacuzino, a luat în secret legătura cu asediații și le trimitea vești despre desfășurarea trupelor turcești. Dacă trebuiau să bombardeze orașul, valahii umpleu tunurile cu paie ori cu ghiulele de fontă care nu făceau stricăciuni prea mari zidurilor.
După infringerea turcilor de către oștile creștine conduse de regele polonez Ian Sobieski, Șerban Cantacuzino primește titlul de conte al Sfîntului Imperiu German și corespondează cu împăratul Leopold I în vederea organizării unei cruciade de eliberare a Constantinopolului, în fruntea căreia să fie chiar domnitorul român, care fusese recunoscut de Austria și Rusia ca urmaș al împăraților Cantacuzini.
Numai că tratativele au fost grele. Austriecii voiau înglobarea Valahiei la imperiu. Sau, cum spune cronicarul Neculce, “opinteau nemții să fie Dunărea hotar”.
Domnitorul a încercat un joc diplomatic periculos, străduindu-se să contracareze tendințele Habsburgilor către Valahia și ale Poloniei către Moldova. Le-a propus turcilor să-i acorde tronul pe viață, ceea ce ar fi însemnat transformarea țării în raia.
În mijlocul acestui încîlcit joc de interese, Șerban Cantacuzino moare otrăvit de boierii care se temeau de represaliile turcești.
Avea să-i urmeze pe tron Constantin Brâncoveanu.
 | Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității" |
