Astăzi e ziua mea. Ziua Educatorului, Învățătorului, Profesorului. Nu știu care dintre ele. Toată lumea este locuită de bâlbâială. Am fost foarte emoționat. M.E.N., via I.S.J., a ordonat că e musai să mă sărbătoresc. Eu pe mine… Iute, pe genunche, cum ar zice inocentul ministru Pop, au fost centralizate denumirile activităților prin care fiecare dascăl se va auto-sărbători. Obligatoriu! Activitățile au fost centralizate în Inspect, un minunat program al neo-birocrației.
Am propus și eu o activitate: „Συμπόσιο. Profesorul. Rol, status, prețuire socială”. Firește, propunerea a ajuns și pe masa ministrului. Altfel n-ar fi solicitat-o, nu? Sunt sigur că nu a priceput despre ce este vorba, întrucât nu cred că limba greacă îi este mai aproape de suflet decât stâlcita sa limbă strămoșească. Dar, neîndoielnic, dragii mei colegi, pe care i-am invitat să vadă cum mă sărbătoresc, vor pricepe vitriolul pe care l-am aruncat în obrazul celor care mă obligă să mă auto-felicit, auto-pup etc. Am sintetizat, pentru „banchet” – sau, mă rog, pentru „simpozion” – discursul în câteva secunde: ,,Profesorul. Rol social: nota 10. Status: nota 5. Prețuire socială: nota 1”. Culmea este faptul că trebuie să întocmesc și un raport oficial de auto-sărbătorire…
Sunt de-a dreptul emoționat: auto-sărbătorirea a devenit obligatorie, precum idolatria la nord-coreeni și ritualul de inițiere la papuași! În statutul cadrului didactic nu s-a schimbat nimic din vremea în care ministru al Instrucțiunii Publice era istoricul Nicolae Iorga, cel care, unor profesori greviști care amenințau că se spânzură dacă nu le sunt mărite lefurile, acesta le-a recomandat alternativa mai puțin costisitoare: să se înece în Mare. De ce suportăm asta? Din cauză că avem, zice Monica Lovinescu, două virtuți strămoșești: definim și apoi ne obișnuim. Stabilim, ca în Dex, că sunt neisprăviți și ticăloși, apoi ne obișnuim cu aceste otrepe.
 | Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității" |
