„Veniți cu noi!”

„30 plus … ANI DE ACTIVITATE!”

Furtuna de vineri seara, care a turnat găleți de apă pe metrul pătrat în partea de vest a Bacăului, nu a potolit setea zonei împădurite de la Valea Budului, după atâtea săptămâni de secetă. Nu i-a speriat nici pe cei veniți de la sute de km depărtare, în așezământul pentru pionieri construit acolo, la începutul anilor ’70, acum reamenajat și cunoscut drept Tabăra de Agrement pentru Tineret „Valea Budului”.

Un „petec curat”, pierdut în mijlocul naturii, aproape de Bacău, dar fără semnal la telefon. Membrii clubului de turism „Veniți cu noi” transformaseră în tradiție întâlnirile anuale dintre generații, avându-l ca punct de reper. Să le spunem „întâlniri de suflet”.

Anul trecut… evenimentul a sărit din calendar. Remus Lupu, pedagog de școală veche, acceptat cu drag ca mentor și de noua generație de elevi, a avut agenda prea încărcată. Și dacă nu s-a mai ocupat el… ? Nu s-a mai ținut. La sfârșitul săptămânii trecute i-au răspuns mulți la apel. „Este vorba și de o mică… restartare, conform legislației în vigoare. Clubul devine de fapt o asociație, cu membri cotizanți și rectificări la statut.”

Aceeași Mărie, dar cu altă pălărie, aș spune eu. Important e ce se face, pentru ca cei „30 plus … ani de activitate!” să aibă continuitate. „Peste o mie de persoane s-au perindat, în timp, într-o formă sau alta, prin club. Puțini au fost stabili din prima zi și până astăzi, dar toți au pus mult suflet și atașament”, avea să-mi confirme Remus.

Puțintică istorie… iar nu strică!

La începutul anilor ’80, ideologia promovată pentru cei înscriși în ramura mai tânără a Partidului Comunist – UTC-ul a impus marilor întreprinderi ca pentru ocuparea timpului liber al tineretului, într-un mod organizat și supravegheat, să ia ființă, pe lângă asociațiile sportive, și altfel de cluburi.

De șah, de aeromodelism, formații de cor, teatru de amatori, cluburi de drumeție și orientare turistică. Fiecare Birou de Turism pentru Tineret județean (Hai cu noi prin BTT/ Să vedeți ce bine e/Noaptea pe la trei…) instruia un anumit număr de ghizi anual, pentru circuitul intern, cu șansa de a merge – odată la șase luni – în țările socialiste. Se organizau competiții naționale între județe, gen „Ștafeta Munților,” „Lira Carpaților”, dar și între cluburi, pe tot parcursul anului, după un program aprobat dinainte.

Fiecare club avea obligația morală de a organiza măcar odată pe an, o competiție în zona de unde era. Atunci au luat ființă cluburile „Condorul”, la Întreprinderea de Avioane, „Montbac” la IPEP și „Veniți cu noi” la Liceul „George Bacovia”. De ce aveau o așa de mare priză la tineri aceste cluburi și aceste concursuri pe munte? Pentru că activiștii de partid – din generația celor rămași în tipare – nu se înhămau la așa ceva. Să doarmă în cort și să mănânce la ceaun, uneori uzi până la piele, ca să audă ce bancuri se spun pe șoptite despre Ceaușescu?

Era o formă de libertate, cu focuri de tabără, acorduri de chitară și distracție stimulată de ce puteai căra cu tine în rucsac, resursă care se epuiza din prima seară. Nu apăruseră PET-urile. Competiția în sine era provocarea. Să fii mai bun. O cupă! Un trofeu! Un podium! Și regretul la întoarcerea acasă, că totul a durat prea puțin.

”Clubul de Turism «Veniți cu Noi» a luat ființă în anul 1987, la inițiativa unui grup de entuziaști, avându-i alături pe Aurel Stanciu și George Lupu. Asta după ce timp de doi ani, împreună cu elevii din internatul Liceului «George Bacovia», ne-am implicat și am participat la multiple activități de turism. Am primit aprobarea ca sediul Clubului să fie amenajat într-o cameră din incinta internatului liceului.”

Remus Lupu vede că îmi notez cu liniuțe și puncte. Dau și din cap. Știu că în acea vară au plecat în marea lor aventură, timp de aproape trei săptămâni, în Munții Apuseni. „Din 1992, ne-am înregistrat legal, căpătând personalitate juridică. Atunci am adăugat și noțiunea de ecologie, pe lângă turism și artă, pentru că ne preocupă foarte mult protecția mediului . Plantări, igenizări de trasee montane și cursuri de apă. Educație ecologică în general. La evenimente, la muncă, depășim suta de voluntari.”

Tocana ardeleanului

S-a făcut sâmbătă. Stăm pe o bancă, în spatele „comandamentului”, de parcă timpul nici n-ar fi trecut. Așa s-a dus și prima noapte. Așa s-au scurs și cei 30 de ani de când, fiind la Clubul „Montbac”, ne-am întâlnit în competiții ca adversari. Ploaia s-a oprit. Nu s-a mai dat stingerea, pentru că soarele a devenit numai bun de plajă. A ciupit fiecare câte 2-3 ore de somn, când l-a ajuns oboseala. Ca printr-o sită, razele ajung la noi. Ne joacă pe fețe. El e în trend. Barba surie e cu vreo trei milimetri mai mare, dar în tandem cu mustața. Un galben de spic pârjolit printre fire îl dă de gol, deasupra buzei.

Efect al celor cinzeci de „cuie” aprinse zilnic cu bricheta. La 63 de ani, se poartă – când îl întreb de țigări – ca un puști prins la oala cu smântână. Le ține tot palmat. „Noroc de cafea!” ca suma viciilor să rămână constantă! Își maschează energia și atenția distributivă. Este un foarte bun organizator, atent la detalii. Lucrul cel mai important! Știe să-și stimuleze și motiveze colaboratorii. Cu însemnele clubului pe tricou, elevii din ultimii ani de colegiu prezenți în tabără și-au organizat singuri primirea la distracție.

S-au grupat pe echipe, de câte 2-3-4, cu sarcini clare. Singuri și le-au asumat. Cine face primirea invitaților (cu tradiționala pâine și sare, slănină cu ceapă și păhărelul cu țuică), cine taie lemne, cine are grijă de foc, cine curăță ceapa și taie zarzavatul. Cine se ocupă de cazare, cine supraveghează… Bine! Toți fiind buni la toate, dar începători, normal, și întrebările curgeau firesc: Domnu’ Remus! Da’ cu asta ce fac? Pe ăsta unde-l duc? De unde iau… Și el, ca un dirijor fără baghetă, cu arătătoarele de la cele două mâini ridicate, indica alternativ, cu voce calmă, dar pe un ton care nu acepta punerea la îndoială: „Vezi pe raftul al doilea, în stânga, sub pachetul de șervețele!”; „Lingura de lemn e în oala mare! Mai caută! Aia cu două toarte!”; „Cine curăță ciupercile?”; „Unde sunt prosoapele?”.

Tradiția impune ca ceea ce mănâncă toți să se pregătească la foc, în fața tuturor. Pentru prima seară, meniul a fost compus dintr-un singur fel, cunoscut drept „Tocana Ardeleanului”. Un preparat obținut într-un ceaun de treizeci de kg, după trei ore și jumătate de muncă, din diferite componente de origine animală și vegetală. Atenție! Fără a folosi un strop de apă. Poți să vii ghiftuit, că tot ajungi să salivezi când ești asaltat de atâtea mirosuri.

Remus Lupu spune că rețeta nu este un secret. A aflat-o de la un ardelean și a îmbunătățit-o, de la alți doi. Toată șmecheria estă să guști des combinațiile… și să ai grijă la sare. „Că asta la cutie te păcălește!” Detalii și imagini în ediția online a ziarului. După cină, în noapte, pentru digestie, muzică folk live, propusă spre audiție de artiștii deja consacrați ai clubului. Un preambul pentru lansarea unui album cu 12 melodii, în seara următoare.

Se poate și prin puterea exemplului

A doua zi, cea de sâmbătă, s-a prelins ca untul topit. N-a mai plouat. Am vrut să spun de fapt, nu unt, ci… untură. După-amiază, o rudă mai îndepărtată și mai bătrână a godacului cu dungi din poveste, gâdilită de jar în furcile caudine, aștepta căldură și de la focul de tabără, din lemnele încă ude.

Pofticioșii și-au potolit setea de proteine, asortând bucățelele de carne, cu sosuri care să le taie cică din calorii. Cum să nu se bucure și papilele gustative din ce rămânea pe degete? Programul a fost… la liber.

Fiecare, după vârstă și priorități, și-a umplut timpul. Cei mici, cu mămica și tăticul la tiroliană, adolescenții cu gândul la Bac, punând și răspunzând pe rând la întrebările din testele tip grilă. Cei mai trecuți, întorși în amintiri, constatând ce bun era odată vinul, nu ca acum, la regim. Nu putea să lipsească fotografia de grup.

Trupa reunită a fost imortalizată de pe un dâmb, taman când soarele nu se mai reflecta în lentile. După ce Luceafărul de Seară și-a făcut apariția, spirala săpată în jurul rugului de lemne, asemeni Căii Lactee, mirosind totuși a motorină și ulei reciclabil de motor, a aprins focul de tabără. Ce poate face, prin voința omului, o simplă brichetă! Și ne-am bucurat, toți cei prezenți, ca de o minune, în jurul lui, cântând. Trecând pe la toți, Remus s-a aplecat și a strâns un pahar aruncat pe jos. Cei din jur am privit instinctiv. Ce mai „căzuse”, din greșeală, a dispărut ca prin farmec.

Competiția îți dezvoltă abilități

Lui Victor Mărgărint Smochină, oneștean de loc, 55 de ani, inginer constructor la bază, prietenii i-au făcut o surpriză. Un CD cu 12 din melodii selectate, din multele pe care le-a compus. În cele două seri, au cântat împreună, Marcel Radovici, Puiu Cazan, Tiberiu Ioniță, Dan Mitruț. Ei duc mai departe talentul generației care i-a inspirat: Sterian, Socaciu, Vintilă… Gil Ioniță. Și ca să nu se supere nimeni – privind preferințele muzicale – seara nu se putea încheia decât… cu un concurs de dans. Nu nominalizez câștigătorii, pentru că diferențele au fost ca și inexistente.

Juriul având o grea misiune, mai ales că se apropia miezul nopții. Dar și participanții, cât și spectatorii, s-au bucurat de clipele petrecute împreună. „Cu entuziasmul… e puțin mai delicat. Acum tinerii vin din ce în ce mai puțini. Pentru că pe unde muncim noi, nu prea e semnal la telefon. E o problemă! Iar atracția pentru voluntariat, atenție, în mod organizat, nu mai este pe placul tinerilor din ziua de azi! Se străduiesc părinții să îi mai implice, dar sunt rețineri. Anual dacă vin 2-3 voluntari noi. Cam puțin!” Cine iubește muntele se gândește și la conservarea naturii. De aceea am rămas prieteni, păstrând legătura după atâția ani.

Copiii și nepoții noștri au dreptul să se bucure de ea, măcar așa cum am prins-o noi, fără deșeuri din plastic și păduri fără copaci. Îl citez iarăși pe Remus Lupu, pentru final: „Până în toamnă, ar trebui să ne lămurim cine suntem și câți mai suntem. Dacă unii mai au chiar efectiv timpul, nu dorința! Apoi să începem, ca pe vremuri, să atragem tineret, între 7 și 77 de ani.

Noi suntem un club, care demonstrează asta. Ați văzut câți nepoței am avut în tabără, numai într-o singură zi. De la anul… din februarie, la competiții! Iar în toamnă, Puiule! Organizăm ceva? Un concurs «Veniți cu noi?» Hai să-l facem simplu.

Trofeu sau Liră? Sau amândouă? Un Festival? Nu vă dați seama câtă organizare e? Și apropo de organizare. Ar fi mers mult mai bine săptămâna asta, dacă fiecare ne luam câte o felie și o făceam perfect. Au fost unii oameni care puteau, și au mai îngenunchiat, așa, câte oleacă. Vă mulțumesc, și să ne întâlnim, cel puțin la anul, pe vremea asta!”

Fără seriozitate și pasiune… nimic nu se face.

Alte articole