Statisticienii au făcut, recent, public efectivul populației României la începutul anului 2018. Al populației rezidente, pentru că de ani buni ne confruntăm cu o emigrație care a subțiat major acest efectiv, iar dacă-i întrebi pe statisticieni câți mai suntem în țară sau în județ ori în oraș ei dau câte o cifră, dar precizează imediat – pe bună dreptate – că cifrele se referă la populația „rezidentă”, adică la cei care mai au domiciliul în România.
Să revenim, însă, la efectivul populației anunțat de statisticieni: 19.524.000.
Ați spune că în țară sunt, de fapt, mult mai puțini români, după ce vreo trei milioane (după unii chiar cinci milioane) de conaționali au luat calea străinătății. Așa este, dar revenim la noțiunea de „rezidenți” și atunci trebuie să-i credem pe statisticieni. Care spun că față de 1 ianuarie 2017 am rămas mai puțini, ca rezidenți, cu aproape 121.000 de persoane prin sporul natural negativ, că în România au murit cu peste 71.000 mai mulți oameni decât cei care s-au născut. Și rămânem sub spectrul unui fenomen cumplit de îmbătrânire demografică, dar nu unul pur și simplu, ci cu unul care tot continuă să se accentueze.
Am ajuns să fim 116,9 persoane vârstnice la 100 de tineri sub 15 ani. Iar ecartul dintre populația vârstnică de peste 65 de ani și cea tânără de 0-14 ani a ajuns la 513.000 de persoane. Sunt numai 50-51 de persoane tinere la 100 adulte.
Iar România – mai spun statisticienii – continuă să fie o țară de emigrare, fenomenul constituind cea de a doua cauză principală a reducerii populației țării.
Cifre, desigur. Dar nu simple cifre, ci unele cu putere detonatoare într-un viitor care nu e prea departe. Și nu se întrevede mai nimic ca soluție propusă oficial. Se vede treaba că îmbătrânim, dar nu devenim mai înțelepți.
