La data de 01 martie a.c, poliţişti din cadrul Secţiei 8 Poliţie Rurală Buhoci au depistat pe DJ252, pe raza comunei Buhoci, un autoturism în care se aflau patru bărbați cu vârste cuprinse între 21 și 35 de ani, din județul Iași.

Procedând la verificarea portbagajului autovehiculului, polițiștii au identificat un număr de 4 saci în care se aflău diferite specii de peşte şi unelte de pescuit tip plasă.

În urma cercetărilor s-a stabilit faptul că peştele, 131 de kg de crap, 16 kg fitofag, 6 Kg caras şi 1 kg şalău, provine din amenajarea piscicolă de pe raza localității Bibireşti.

Totodată au fost identificate mai multe unelte de pescuit tip plasă, care au fost ridicate în vederea confiscării. Întraga cantitate de pește a fost predată proprietarului amenajării piscicole.

În cauza, polițiștii au întocmit dosar penal sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de furt calificat și producerea, importul, comercializarea, deţinerea sau folosirea la pescuit de către persoanele neautorizate a năvoadelor, voloacelor, prostovoalelor, vârşelor, vintirelor, precum şi a altor tipuri de unelte de pescuit comercial.

(,,Realizez că pe Hristos îl trădează cel mai ușor creștinul, adică prietenul, nu străinul”).

• Interviu cu preotul paroh al Catedralei Ortodoxe ,,Sfântul Nicolae” din Bacău, Eduard COZMA, doctor în Teologie Dogmatică

• Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l investiți în operă, în discursul civic și profesional?
• Cuvântul pentru mine este, în primul rând, o valoare teologică ființială. Dar nu o valoare absolută, pentru că se dovedește în ultimă instanță un reflex al Cuvântului Absolut. Cuvântul uman nu este o imanență a lumii naturale. Cuvântul uman funcționează în lumea fenomenală, dar este o forță spirituală mai presus de ea, nu este complet încadrabil în ea.

Cuvântul este omul însuși, cu toată puterea, valoarea și sensul persoanei respective. O persoană puternică va avea un cuvânt pe măsură, iar un cuvânt puternic nu poate fi decât produsul unui suflet valoros. Cuvântul uman este plin de puteri spirituale, pe care le transmite, dar nu este creatorul acestor sensuri, ci numai transmițătorul. Cuvântul se identifică cu omul până la un punct, pentru că poate fi detașat de autor și manevrat separat, chiar împotriva lui. Cuvântul divin este însă identic cu ființa absolută, de care nu poate fi despărțit.

Platon explică în acest sens motivul reticenței sale argumentând că ,,dacă cineva fixează ceva prin cuvânt, acel om este ușor de criticat” (Scrisori). Sfântul Clement Alexandrinul: ,,Dacă nu vei căuta să te dai în vânt după cuvinte, vei fi la bătrânețe o comoară de înțelepciune”. Prefer să mă folosesc mai puțin de buze și mai mult de urechi.

Pentru mine, valoarea cuvântului trebuie să fie cea dată de Iisus Hristos: ,,Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Restul sunt vorbe. Iar vorba este cuvântul fără conținut, golit de har și de sens. De aceaste realități încerc să țin cont atunci când investesc cuvinte în discursuri.

• Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
• Cred că fiul cel mic; deși, initial, acesta procedează groaznic. Acţionează conform drepturilor omului. Dă-mi partea ce mi se cuvine de avere. O mare plagă a caracterului uman, de la Adam încoace, este ,,misecuvenismul”.

Un fiu mic care nu s-a mulţumit că a primit de la tatăl său viaţa şi numele. A vrut ceva palpabil, a făcut un salt în domnia cantității. Îşi revendică averea după modelul drepturilor omului şi o mai şi secularizează. Iar noi trăim într-o lume în care eşecul e arhiprezent.

Îmi place imaginea fiului mic revenit în fire. Dar sunt conştient că nu caracterul fiului cel mic duce la reconciliere, ci caracterul şi firea tatălui. Iubirea care ne răscumpără e mai mare decât iubirea care ne creează.

Aceste două atitudini ale fiilor le poate avea aceeași persoană în momente diferite ale vieții sale. Poți fi specialist în limbajul drepturilor și catastrofă în limbajul responsabilităților.

Îl simt apropiat până la un punct și pe fiul cel mare, pentru că, spre deosebire de fratele său, care începuse să slugărească prin ținuturi îndepărtate primind comenzi de la străini, fiul cel mare rămâne sub ,,comanda” tatălui, în ascultare. Rămân atașat mai mult de fiul risipitor, pentru că a avut memorie, și-a amintit chipul tatălui și a spus adevărul.

• Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu ?
• De obicei taclalele sau taifasul nu sunt despre lucruri importante, sunt despre umplerea timpului cu discuții secundare. Cu Dumnezeu nu poți avea discuții auxiliare. El este singurul cu care poti sta la taclale despre viață și despre moarte.

,,Bunul Dumnezeu cotidian” al lui Mircea Vulcănescu arată totuși intimitatea de care este capabil omul în raport cu Dumnezeu.   Mai degrabă cred în ideea unei certuri cu Dumnezeu sau a unei ,,lupte”, decât a unei taclale. Dintr-o ceartă poate ieși ceva bun, din șuete și taclale îmi este frică să nu rămână decât banalizarea relației cu Dumnezeu. Prefer neliniștea existențială a lui Pilat exprimată prin întrebarea ,,Ce este adevărul?”, decât taclaua superficială pe care și-a dorit-o Irod Antipa în fața lui Iisus. Cu Pilat a vorbit Iisus, însă la taclale, cu Irod Antipa, n-a stat. Dar a stat cu ucenicii. Îmi imaginez taifasurile mântuitoare la care participau ucenicii, ascultând-ul uimiți pe Iisus.

Şuetele sau taclalele au loc de obicei între prieteni, iar orice om ar trebui să aibă statutul de potențial prieten al lui Dumnezeu, adică de sfânt. Doar în sensul acesta văd o tacla divino-umană, și întotdeauna inițiată de către om.

• Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat ?
• Nu vreau să mă aflu în postura celor care găsesc mai multe în exegeză decât în Evanghelie și mai mult în evanghelii decât în Iisus Însuși. Deși viața veșnică ne rămâne aici pe pământ un mister, totuși, existența raiului și a iadului a fost mărturisită de Hristos; eu de la El știu că există, Iisus Hristos care a schimbat lumea, dacă s-a înșelat El, prefer să mă înșel și eu. Nu vreau și nici nu pot să gândesc cu mintea mea, prefer să mă împărtășesc de mintea lui.

Pentru mine, sunt realități pe care le accept prin credință, nu variante doldora de real; totuși, mult mai logice decât viitorul nimicului absolut sau al reîncarnărilor interminabile din religiile exotice orientale.

Nu văd raiul ca un biotop, ci îl consider o stare de iubire. Iar iadul o stare pe care omul singur a creat-o. Dincolo, timpul și spațiul sunt lăsate în urmă. Dacă Întruparea și Învierea sunt pentru mine realități acceptate, la fel sunt și raiul cu iadul. Raiul și iadul după moarte sunt. până la urmă, potența sau impotența iubirii sufletului. Existența lor rezultă din necesitatea valorii eterne a oricărei decizii umane.

Dar, oricine exprimă ceva despre iad trebuie să o facă având conștiința că, pronunțând mântuirea sau iadul altora, prin această atitudine și le pronunță sieși. Cred în existența raiului și a iadului, pentru că sfârșitul lumii nu înseamnă nimicirea și dispariția ei;  asta ar însemna eșecul planului creațional al lui Dumnezeu.

Orice teolog onest trebuie să se abțină de la a decreta fie iadul, fie apocatastaza, în locul lui Dumnezeu. Dar nici n-o să cad pradă dorinţei diavolului de a schimba sau abandona subiectul despre iad, pentru că el exact asta îşi doreşte – să nu mai vorbeşti despre el şi să crezi că el nu există.

Deci cred în ceea ce a afirmat Iisus Hristos – cel care este singura probă istorică a iubirii lui Dumnezeu.

• Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
• Sigur că regrete; m-am aflat de multe ori (păstrând proporțiile) în postura celor din Emaus, care-l priveau pe Iisus și nu-l vedeau. Cel mai mult îl trădez pe Hristos de care încerc să mă apropii. Și realizez că pe Hristos îl trădează cel mai ușor creștinul, adică prietenul, nu străinul. În acest sens, creștinul trădează mai ușor decât ateul sau pagânul. În rest, în mod voit nu am trădat pe nimeni. În privința acțiunilor și mai ales a principiilor prefer să fiu consecvent.

        –Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii,  ce ar viza acest  petic?

• Nu aș cârpi nimic, chiar dacă aș putea. Orice corectură, orice cârpire mă direcționează către ,,neputința” sau ,,reavoința” lui Dumnezeu. Prin orice corectură cred că aș anula libertatea oamenilor. Aș anula iubirea și, astfel, capacitatea cuiva de a-mi întoarce spatele.

Nu-mi doresc să corectez ceva doar pentru faptul că nu pot înțelege cu mintea mea rațiunile funcționării acestei lumi căzute. Nu îmi doresc sub nicio formă să ies din sfera Revelației și nu mă sfiesc să recunosc că observ în toate superioritatea teologiei. Pentru mine, viața este Revelație și prefer să mă aflu în treabă doar în sfera adevărului revelat, nu în zona lui ,,ce-ar fi fost dacă”.

Consider extrem de necesare limitele, iar aceste limite pentru mine sunt dogmele. Dogma înțeleasă profund, nu peiorativ. Dogma trăită este un izvor de libertate, de stabilitate și de certitudine. Cred că omul poate ȋnţelege totul cu ajutorul a ceea ce nu poate ȋnţelege. Logicianul se străduieşte să facă totul limpede şi reuşeşte să facă totul misterios. Misticul permite unui singur lucru să fie misterios, iar tot restul devine atunci limpede. Dacă Hristos a venit în această lume imperfectă, înseamnă că n-a fost nevoie de corectarea inițială a creației.

• Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult ?
• Înfruntarea lui Iov în care își afirmă identitatea și îi dă ultimatum lui Dumnezeu : ,,Iată aici iscălitura mea! Cel atotputernic să-mi răspundă!” (Iov. 31, 35) Înțeleg din asta că prietenia cu Dumnezeu este revendicare totală și luptă pentru ființă.

Și versul lui Rainer Maria Rilke: ,,Ce-ai să te faci, Doamne dacă mor? Cu mine și rostul tău dispare”.

O întâmplare…

Pentru două ore, satul tradiţional românesc s-a mutat în sala de sport a Şcolii Gimnaziale „Io(a)n Strat” Gioseni. De o parte, în stânga, erau meşteşugarii: o echipă de lingurari, o alta de opincari şi, autoritar, o localnică aflată şi ea la lucru în faţa unui impresionant şi vechi război de ţesut lăicere. În spatele lor, un perete larg era acoperit cu mândre covoare moldoveneşti. În prim plan, alte muncitoare: mai multe femei, în costume populare specifice locului, reconstituiau fazele de demult ale prelucrării lânii, la instrumente încă vii şi cu diverse înfăţişări ale uneia dintre bogăţiile naturale de la ovine. În dreapta, publicul: invitaţi, preoţi (romano-catolic şi ortodox), cadre didactice, angajaţi ai Primăriei, săteni. Primarul Bernadin Tamaş, într-o frumoasă bundă şi cămaşă cu altiţă, ne anunţă că după o tăcere de ceva vreme, a reluat obiceiul şezătorilor giosenene.

… oficială totuşi

Florin Zăncescu, managerul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale – instituţie publică aflată sub autoritatea Consiliului Judeţean Bacău –, informează că vom asista la ediţia de Dragobete a „Conexiunilor culturale” şi că până la spectacolul propriu-zis vom afla mai multe despre sărbătoarea de la 24 februarie de la etnografa Feodosia Rotaru. Au urmat prezentarea şi donarea de carte produsă de C.J.C.P.C.T.

Pentru Biblioteca Comunală „Paul Nicorescu” Gioseni

Menirea instituţiei judeţene provocatoare de evenimente culturale este şi aceea de a face propuneri de revigorare a mişcării spirituale din zona respectivă şi de a pune la dispoziţie documentaţia aferentă. „Vom identifica un spaţiu şi vom pregăti un salariat al Primăriei pentru a fi bibliotecarul comunei”, a declarat Bernadin Tamaş, după ce a primit cele dintâi donaţii: cărţile oferite de C.J.C.P.C.T. („Arta naivă băcăuană”, „Decemianuarie. O panoramă a tradiţiilor de iarnă – judeţul Bacău”, „Ion Drăgoi, violonistul desăvârşit”) şi de artistul plastic şi poeta Carmen Voisei („Desţelenind înţelesuri”), precum şi reviste de cultură băcăuane („Ateneu”, „Plumb”, „Vitraliu” ş.a.). Unele dintre acestea au ajuns şi la biblioteca Şcolii; patronimul ei, Io(a)n Strat (1836, Roman – 1879, Bucureşti; primul rector al Universităţii din Iaşi, înmormântat la Gioseni), a fost şi un fecund publicist. Simona Ciobanu, dăscăliţa de română, a promis un cerc de lectură publică cu elevii şi ne-a chemat la o proximă activitate didactică.

Donaţie specială

A venit din partea poetului Constantin Juncu, dascălul care a predat limba şi literatura română vreme de 15 ani (din care 14 a fost şi directorul Şcolii Generale de 8 Ani Gioseni), şi a fost constituită din cele nouă volume de versuri ale sale: „Antipragmatice”, „Cetatea riverană”, „Profesori şi poeţi”, „Galactice bizarerii”, „Povestea cărţilor minore”, „Oximoronice”, „Colecţionarul de peceţi”, „Conul de umbră”, „Un timp de zile”. I le-am încredinţat fostului său elev (i-a fost şi diriginte patru ani) Bernadin Tamaş. Un detaliu: primarul de Gioseni este şeful de promoţie (cu media 9,66) al şcolii din comuna pe care o conduce. Când am rostit numele Constantin Juncu, am auzit din sală: „M-a învăţat limba română!”; „E domnul diriginte!” Erau localnice de 50-60 de ani, care s-au ridicat în picioare pentru a se bucura de o amintire pozitivă.

 Noi am oferit, de Dragobete, antologia „Cântecul iubirii” (Editura pentru Literatură, 1966), cu o vorbă sinceră: „În numele iubirii de carte, adică de adevăr, frumos şi bine, această primă ofrandă să fie o pietricică de temelie la clădirea Bibliotecii Comunale «Paul Nicorescu» Gioseni”. Reamintim: Paul Nicorescu (1890, Gioseni – 1946, Iaşi) a fost un cunoscut istoric şi universitar ieşean, discipol de frunte al lui Vasile Pârvan.

Şi totuşi, spectacolul

Înainte de mult aşteptatul moment, am cerut îngăduinţa de a arăta o carte-document: „Poezii şi proză”, de Agatha Grigorescu-Bacovia (cu o dedicaţie din 1967 către Radu Cârneci, „poet al iubirii”) şi a citi doar primele două versuri din poezia „Amanţii mei”, publicată în 1923: „Amanţii mei/ Sânt cărţile-nţelepte”. Artiştii gioseneni au însemnat formaţii de dansatori de la 6 la 14 ani (adică debutanţii, care s-a descurcat admirabil), alături de profesionişti (şase perechi, aflate în elementul lor, cu revărsare de energie şi bună dispoziţie), solişti de muzică populară şi, din partea invitaţilor, Rareş Drăghici, care a oferit trei cântece. Îi vom revedea în vară, la Festivalul Judeţean de Folclor de la Slănic-Moldova. Un detaliu important: dansurile populare ale celor mici au fost însoţite de strigături, multe spontane, lansate de „muncitoarele” care au lăsat deoparte pentru aceasta furca, vârtelniţa, cheptănuşii, depănătoarea etc. Laude merită şi cei ce i-au pregătit: Robert Costrovanu (care conduce aici o clasă externă a Şcolii Populare de Arte şi Meserii Bacău), împreună cu adjuncţii săi, directoarea Şcolii, educatoarele, învăţătorii şi profesorii, ba chiar şi părinţii elevilor, aflaţi în vacanţă.

Post-scriptum pur lingvistic

A doua zi, la „Vatra luminoasă” de la Radio-România Actualităţi (redactor, Costin Enache), Orodel Olaru ne desluşeşte o expresie moldovenească: a avea stuchit la furcă: femeia care toarce prinde cu trei degete bucăţica de caier în fuior, dar ca să poată aduna cu spor lâna din furcă, scuipă rapid în degete. De aici comparaţia privind viteza cu care emite cineva vorbele.

1 de 16

Foto: Amedeo Spătaru