Motto: „Dumnezeu a inventat războiul ca să-i învețe peamericani geografie.” (Mark Twain)

Anul 1991 a fost anul imploziei Uniunii Sovietice. După eșecul puciului de la Moscova, din 19-21 august, al conservatorilor comuniști, toate fostele republici unionale au devenit state independente, iar la 25 decembrie liderii Federației Ruse, Republicii Ucraina și Republicii Belarus (foste republici socialiste fondatoare ale URSS) semnează  actul de desființare a URSS. La 25 decembrie, Mihail Gorbaciov demisionează din funcția (care devenise fără conținut) de președinte al URSS și, a doua zi, drapelul Uniunii Sovietice de pe Kremlin este înlocuit cu tricolorul Federației Ruse. Între timp, la 1 iulie1991, Pactul de la Varșovia se autodizolvase.

Gorbaciov iese din istorie și, odată cu el, proiectul Casei Comune Europene. Timp de aproape un deceniu, pâna în ultima zi a secolului XX, președinția Federației Ruse este exercitată, cu o autoritate excentrică și cu efecte economice devastatoare, de către fostul ultra-liberal Boris Elțîn.

Dispariția Uniunii Sovietice și haosul în care Federația Rusă se adâncea găsesc Statele Unite ale Americii într-o poziție consolidată pe continent. Temerile președintelui G. W. H. Bush că noua ideologie politică, post-Malta, ar fi putut duce la desființarea simultană a NATO și a Tratatului de la Varșovia au fost risipite. Echilibrul bipolar de putere de după cel de-al Doilea Război Mondial este pulverizat. Statele Unite rămân singura superputere economică și militară a Planetei. În această conjunctură, total neașteptată, Statele Unite își configurează o nouă doctrină politică și militară.

Doctrina Wolfowitz este esența Ghidului Planificării Apărării („Defence Planning Guide”), un document de 46 pagini elaborat în 1992 de către Departamentul Apărării al Statelor Unite, condus la acea dată de către Dick Cheney. Documentul a fost redactat de stafful subsecretarului Apărării însărcinat cu problemele politice, Paul Wolfowitz, și pus în circulație, pentru dezbatere internă, în cercurile Pentagonului și Departamentului de Stat. El a fost parțial declasificat în 2008 [1].

Cu toate că documentul este unul de uz intern, destinat eșaloanelor superioare ale administrației Statelor Unite, informația a fost lăsată să scape în presă de către „un oficial care a  considerat că această dezbatere asupra strategiei post – Războiul Rece trebuie să aibă loc în domeniul public”.  O relatare asupra conținutului documentului a apărut în  The New York Times, la 8 martie 1992, sub semnătura lui Patrick Tyler.

Titlul articolului  lui Tyler, „U. S. Strategy Plan calls for insuring no rivals develop” [2] (slide), este o prescurtare a ideii centrale a Doctrinei Wolfowitz:

Statele Unite, rămase unică superputere mondială, trebuie să înăbușe în fașă orice încercare de constituire a unei puteri regionale sau globale competitive lor, dacă este cazul prin războaie preventive, cu sau fără acordul organizațiilor internaționale de resort.

Principalele linii directoare ale Doctrinei Wolfowitz sunt:

–  Statutul de unică Mare Putere al SUA. Statele Unite trebuie „să-și mențină acest statut, să prevină apariția oricărui nou rival, în orice regiune ale cărei resurse sunt suficiente pentru a genera o putere globală. Aceste regiuni includ Europa de Vest, Asia de Est, teritoriul fostei Uniuni Sovietice și Asia de Sud-Vest.”

– Primatul Statelor Unite. „Națiunile avansate industrial trebuie să fie descurajate în concurarea statutului nostru de lider («from challenging our lidership») sau în încercarea de a răsturna ordinea politică și economică.” „Trebuie să menținem mecanismele de descurajare a potențialilor competitori în a aspira la un rol regional sau global mai amplu.” Aceasta inclusiv în privința statelor care s-au declarat aliați ai SUA:

„Trebuie să rămânem atenți la potențialele efecte destabilizatoare pe care un rol crescut al aliaților noștri le-ar putea produce.”

În particular, în privința primatului Statelor Unite în Europa: „O prezență americană substanțială  în Europa și o continuă coeziune în alianța vestică este vitală…Trebuie să acționăm pentru a preveni crearea unor aranjamente de securitate pur Europene care ar eroda NATO («European-only security arrangements which would undermine NATO»)…Trebuie să nu permitem re-naționalizarea politicilor de securitate.”

– Strategia coalițiilor. „Preferința noastră pentru un răspuns colectiv în preîntâmpinarea sau, dacă e cazul, în gestionarea amenințărilor este o trăsătură cheie a strategiei noastre de securitate regională. E de așteptat ca viitoarele coaliții să fie ansambluri constituite ad-hoc, deseori numai pe durata crizei, și în multe cazuri implicând numai un acord cu caracter general asupra obiectivelor de îndeplinit.”

O astfel de coaliție ad-hoc a fost constituită, sub numele de „coaliția doritorilor”, la invadarea Irakului în 2003. Printre „doritori” a fost și România. Au repudiat invazia, în primul rând Franța, Germania, Federația Rusă. „Coaliția doritorilor” a fost inițiată, după cum se știe, pe baza unor acuzații false, de către tandemul George Bush-junior – Tony Blair, și a dus la destabilizarea completă a zonei.

 „Cu toate acestea [preferința pentru coaliții], sentimentul că ordinea mondială se bazează, în ultimă instanță, pe Statele Unite, va fi un important factor de stabilitate.” „Statele Unite pot fi puse în situația de a acționa independent, când o coaliție nu poate fi orchestrată.”

            – Ignorarea, dacă este cazul, a organizațiilor internaționale (în articolul din The New York Times, acest aspect este formulat mai abrupt: „U.N. action—ignored„). S-a remarcat, de la bun început, lipsa oricărei referiri, în documentul Wolfowitz, la organizațiile internaționale, ONU, CSCE/OSCE, cu rol de gestionare a securității globale și de eventuală mandatare a unei intervenții militare sau de menținere a păcii. Există, însă,  un pasaj în care opțiunea eludării acestor organizații este explicită:

„Nu putem lăsa interesele noastre critice să depindă în întregime de mecanismele internaționale, care pot fi blocate de țări ale căror interese pot fi foarte diferite de ale noastre…Trebuie să  ne menținem capacitatea de a aborda selectiv acele probleme de securitate care amenință propriile noastre interese. Această capacitate este esențială pentru abilitatea noastră de a conduce, sau, dacă suportul internațional este slab ori inadecvat, de a acționa independent pentru a proteja interesele noastre critice.” În același război din Irak (2003-2010), Statele Unite au acționat fără mandat ONU „pentru protejarea intereselor critice ale lor, păstrând și abilitatea lor de a conduce” acea coaliție ad hoc a „doritorilor”.

            În continuare, documentul tratează problemele majore din zonele menționate: preeminența pericolului rus, „Rusia fiind singura putere capabilă să distrugă Statele Unite”; politica din Orientul Mijlociu și Golful Persic, „pentru asigurarea accesului nostru la căile aeriene și maritime și la petrolul regiunii”; garanțiile de securitate date Israelului. În 1992, China este menționată numai la nivelul Cubei și Coreei de  Nord, ca un „potential pericol al unor reacții iraționale.”

            Restul documentului se referă la cifre concrete de planificare a efectivelor militare, a armamentului și alocațiilor financiare corespunzătoare și, firesc, nu a fost declasificat.

Trebuie să precizez că nu am găsit, în întreg documentul Wolfowitz, o referire explicită la faptul că destabilizările zonale, produse în diverse regiuni ale planetei (inclusiv actuala destabilizare a Europei), ar ține de esența strategiei de securitate a Statelor Unite. Destabilizarea zonală este, însă, o marcă a intervențiilor americane în toate zonele Planetei indicate atât de precis în documentul Wolfowitz. Destabilizarea, cu activarea conflictelor înghețate, războaiele civile și imensele migrații provocate, este, de fapt, un excelent mijloc de punere în practică a ideii centrale a doctrinei Wolfowitz.

 „Democratic regime change” este adăugată Doctrinei Wolfowitz de-abia în strategia de securitate a administrației George Bush-junior (2002), numită, uneori, pentru acest element de originalitate, Doctrina Bush [3].

Doctrina  Wolfowitz a fost elaborată în 1992, deci încă în mandatul (1989-1993) președintelui G.W.H. Bush (Bush-senior). Secretarul Apărării era Dick (Richard Bruce) Cheney; îl vom reîntâlni ca vice-președinte în perioada celor două mandate  prezidențiale ale lui George Bush-junior (2001-2009), influențând decisiv invaziile americane din Afganistan și Irak (este considerat cel mai puternic și influent vice-președinte al Statelor Unite). Paul Wolfowitz este una dintre eminențele cenușii ale politicii americane,  puternic legat de zona marii finanțe: membru al Grupului Bilderberg și, pentru un timp, membru al Comitetului Director al Grupului; în 2005 a fost desemnat președinte al Băncii Mondiale de către președintele  George Bush-junior. Atât  Cheney  cât și Wolfowitz, ca și Condoleezza Rice, în 1992 făceau parte dintre lupii tineri (sau stele în devenire) ai liniei dure a politicii de la  Washington, frânată întrucâtva de către mult-experimentatul președinte G.W.H. Bush. Doctrina Wolfowitz este expresia punctului de vedere al acestei linii dure (neo-conservatorii), susținută de Pentagon și de cercurile marii finanțe, de Establishmentul american.

 Această doctrină și-a pus amprenta pe acțiunea politică și militară a tuturor  administrațiilor americane din 1992 și până acum, în mod diferit. În timpul administrațiilor Clinton (1993-2001) și Obama (2009-2017) a avut un curs subteran. Ea a fost pusă spectaculos în practică, punct cu punct, de către administrația George Bush–fiul, prin catastrofele din Afganistan și Irak (operațiunile „enduring freedom” și „iraki freedom”). Intenția îndepărtarii de la linia ei și de adoptare a unui climat de cooperare internațională a președintelui Donald Trump a dus la hărțuirea politică pe toată durata mandatului și la înlăturarea acestuia. Prin administrația Biden Doctrina Wolfowitz revine în forță în inima Europei.

În  ceea ce ne privește, aplicarea pas cu pas a doctrinei Wolfowitz a dus la transformarea teritoriile noastre într-un arsenal militar și bază militară a Statelor Unite (direct și via NATO), împingându-ne pe buza de prăpastie a unui război care nu are nimic comun cu interesele noastre naționale. Dimpotrivă.

[1]https://www.archives.gov/files/declassification/iscap/pdf/2008-003-docs1-12.pdf

[2]https://www.nytimes.com/1992/03/08/world/us-strategy-plan-calls-for-insuring-no-rivals-develop.html

[3]https://en.wikipedia.org/wiki/Bush_Doctrine 

Prof.  Dr. Tiberiu Tudor

Te intrebi de ce casele de pariuri online au devenit atat de populare in zilele noastre? Se intampla asta fiindca platformele online de pariuri ofera clientilor multe avantaje importante, iar unul dintre acestea este reprezentat de bonusuri si oferte promotionale.

Despre bonusurile la agentiile de pariuri de pe internet iti voi vorbi si eu in cadrul acestui articol. Vei vedea citind randurile de mai jos care sunt principalele tipuri de bonusuri pe care le pot incasa clientii noi atunci cand isi creeaza un cont la casele de pariuri online.

Bonusuri fara depunere

In cazul in care nu stiai deja, in prezent la unele case de pariuri sportive online poti chiar sa joci si fara sa scoti vreun ban din buzunar. Tot mai multe platforme ofera clientilor noi bonusuri gratuite la inregistrarea pe site.

Asadar, tot ceea ce trebuie sa faci este sa iti deschizi cont si eventual sa il verifici, iar pentru asta vei fi recompensat cu un bonus fara depunere.

E clar ca bonusurile fara depunere sunt foarte apreciate de catre jucatori, deoarece prin intermediul lor ai sansa sa te distrezi gratuit la pariuri si in plus, daca esti suficient de inspirat in alegerea pronosticurilor, poti ajunge sa castigi bani reali.

Drept bonus fara depunere poti primi fie bani bonus din partea agentiei, fie pariuri gratuite (free bets) si oricum ar fi, e clar ca niciun bonus gratuit de acest fel nu trebuie ratat, fiindca iti va aduce numai beneficii.

Bonusuri de tip procent din suma depusa

Atunci cand vrei sa iti alimentezi pentru prima data cu bani contul de joc, trebuie sa stii ca toate agentiile online de pariuri te vor recompensa cu bonusuri. Printre cele mai populare tipuri de oferte se numara cele care iti vor oferi bani in plus fata de cei depozitati de tine, sub forma unui bonus procent din suma depusa.

Cele mai des intalnite bonusuri de acest tip iti vor oferi 100% bani in plus la depunere, adica vei incepe sa joci cu de doua ori mai multi bani decat depui, insa trebuie sa stii ca vei intalni si bonusuri de 50% sau de 200%, de exemplu.

Uneori, pentru incasarea acestor bonusuri este necesar sa specifici si un cod promotional fie la inscrierea pe site, fie in momentul depunerii si de exemplu poti sa introduci un cod bonus la Conti Cazino pentru a beneficia de bonusul la inregistrare pentru pariuri.

Pariuri gratuite (Free Bets)

Pariurile gratuite sunt un alt mod prin care casele de pariuri online isi recompenseaza jucatorii noi la inscrierea pe site.

Este vorba despre un tip de bonus foarte interesant, prin intermediul caruia vei plasa practic biletele dorite fara a consuma din fondurile proprii. Aceste bilete vor fi jucate cu banii agentiei, iar in urma lor tu vei colecta in cont profitul obtinut, evident in cazul in care acestea sunt castigatoare.

Pariuri fara risc

Un al 4-lea tip de bonus interesant de care beneficiaza uneori jucatorii la deschiderea contului pe site-urile de pariuri online este pariul fara risc. Asa cum ii spune si denumirea, agentia te va recompensa cu un pariu la care nu exista riscul de a pierde.

Mecanismul acestui bonus este extrem de simplu: tu pariezi un bilet (respectand anumite conditii), iar daca acesta este pierzator, vei primi miza 100% inapoi. In acest fel, ai posibilitatea sa joci un pariu mai riscant decat in mod obisnuit, cu o cota mai mare, fiindca oricum esti acoperit si primesti banii inapoi daca acesta nu iti iese.

Concluzionand, acestea sunt cele mai populare tipuri de bonusuri pe care casele de pariuri online le ofera clientilor noi. Iti pot da seama cu siguranta inca din start ca toate aceste oferte te vor ajuta mult in sesiunea de pariere, iar toate bonusurile pe care le vei incasa iti vor creste sansele de reusita.