A început ca păstor de suflete la Prăjești, timp de cinci ani. Pe urmă a slujit și a construit aproape 32 la Gioseni. Ultimii 16 ani înainte de pensionare a fost sufletul comunității la Bijghir. O viață de om, dar mai ales o viață a zidirii pentru preotul Vasile Rediu.
– În Biblie stă scris că trebuie să dăm Cezarului cel al Cezarului și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu. Ați trăit și ați slujit atât pe vremea regimului comunist, dar și mult după 1990. A fost prigoană grea în timpul lui Ceaușescu? Cum este în democrație?
– Chiar dacă oficial se spunea altceva, să știți că era acceptată credința. Să știți că și activiștii de partid erau credincioși, mulți dintre ei aveau rude preoți, chiar episcopi. Nu se manifestau în exterior, dar în interior, în suflet…. Pe atunci, am pus peste 100 de cruci în sate pe marginea drumului și nimeni nu m-a oprit! După aceea, au venit vremuri mai tulburi, o nouă epocă, alte probleme. Poate unii ar spune că acum nu-i un moment prielnic pentru credință, dacă ne gândim la libertatea de circulație a persoanelor, care a adus și lucruri bune, dar și arogarea unui drept la critică, la o tendință de stabilirea unor reguli de corectitudine a vieții. După părerea mea, aderarea la Uniunea Europeană a dus la refacerea multor biserici, la construirea multor altora pentru că în Occident există un respect pentru locașurile de cult.
– Ați slujit o viață, în tot felul de epoci. E mai greu acum să fii preot decât în trecut?
– Cum e păstorul, așa e și turma, indiferent de epocă. E adevărat că s-a schimbat lumea, și social, și spiritual, și economic. Influența tulbure a lumii de astăzi a adus sărăcie, dar și o oboseală inclusiv sufletească a oamenilor. Pe vremea comunismului, credința era singurul sprijin la necaz, acum au apărut tot felul de mode și tendințe. Și Biserica s-a modernizat tot timpul, a fost atentă la credincioși, nu s-a separat de viața lor. Unii spun să actualizăm! Dar ce? Adevărurile credinței nu le poți modifica. Nu poți face din rău mai puțin rău. Binele rămâne în toate timpurile.
– Înainte de marile sărbători creștine, există perioada postului, care înseamnă și anumite restricții alimentare, care pentru unii sunt greu de respectat.
– Postul vine din vechime, e o moștenire de secole, dar nu trebuie să-l absolutizăm până la suferință. Într-adevăr, Biserica Catolică a îndulcit viața credincioșilor săi, cu mai puține limitări la mâncare. Doar în săptămâna dinaintea Paștelui, se cere post și abstinență în Miercurea Cenușii și în Vinerea Mare. Însă tot anul trebuie să te abții de la excese, ele îți fac rău și trupului, și sufletului! Dar mai important decât să-l obligi pe creștin la post, mai bine îl convingi să vină la biserică pentru spovadă și împărtășanie. dacă nu ești spovedit și împărtășit, ai pierdut! Paștele tău va doar fi unul trupesc!
– Ca și Crăciunul, parcă și Paștele este folosit ca prilej și mijloc de a obține profit comercial.
– Da, e încă un import rău din Occident. În urmă cu mulți ani, știm bucuria copiilor care primeau hăinuțe noi și, poate, o jucărioară de Paște. Acum, când sunt atâtea oferte, a dispărut frumusețea înnoirii de primăvară. Iar părinții preferă petrecerile, mesele festive mult prea pline și uită de slujbă, de spovadă, de împărtășanie. Paștele e o sărbătoare unică, e reînvierea sufletească pentru fiecare dintre noi.
Un adevărat ”ministru” al construcțiilor
Pe unde a trecut, părintele Rediu a lăsat semnele vocației sale de ziditor pusă în slujba comunităților. Cea mai impresionantă realizare a sa este cea de la Gioseni, unde, pe lângă o minunată biserică, a ridicat o mănăstire, un centru cultural și un dispensar. Verificat de milienii de la Economic și supravegheat de activiștii PCR, părintele nu s-a temut nici de autorități, nici de muncă. A fost șef de șantier, supraveghind zeci și zeci de muncitori, a alergat zi lumină după aprobări și materiale, a însuflețit oamenii să participe cu cât pot la zestrea satului lor. Și a reușit! Modest, spune simplu – ”Răsplata e la Domnul!”, dar recunoaște că ar mai construi măcar o biserică.
