Garda de Mediu Bacău s-a autosesizat după ce a fost semnalată apariția unor deșeuri provenite din construcții și demolări, aruncate în mediul online în apropierea autostrăzii A7, pe raza comunei Letea Veche, județul Bacău.

După identificarea locației de unde provin deșeurile, s-a dispus comunei Letea Veche să curețe terenul afectat și să predea deșeurile către operatori autorizați în colectarea lor.

Totodată, Garda de Mediu Bacău aduce la cunoștință obligațiile legale ale generatorilor de deșeuri provenite din construcții și demolări, conform Ordonanței de Urgență nr. 92/2021 privind gestionarea deșeurilor.

Aceștia trebuie să gestioneze deșeurile în mod corespunzător, să identifice și să clasifice deșeurile, să implementeze un plan de gestionare a deșeurilor, să înregistreze și să raporteze activitățile legate de gestionarea deșeurilor și să respecte reglementările privind transportul și eliminarea deșeurilor.

În caz contrar, aceștia riscă să fie sancționați cu amenzi sau chiar cu sesizări penale, în funcție de gravitatea situației.

Municipalitatea roagă șoferii să circule cu atenție pe Calea Mărășești deoarece se trasează noile marcaje rutiere, pentru a face loc frontului de lucru pentru pistele de biciclete.

Vor rămâne în continuare 4 benzi de circulație. Doar ca la bifurcația de la „Ciupercuțe”: vor fi doar două benzi în loc de trei: una spre centru și una spre str 9 Mai.

Una din benzile pentru autoturisme de la Policlinica Veche până la Hotelul Decebal va fi alocată bicicletelor.

În perioada 27 martie – 2 aprilie 2023, în județul Bacău s-au înregistrat un număr total de 1691 de cazuri de infecţii acute de căi respiratorii superioare (IACRS), conform datelor furnizate de DSP Bacău. Cele mai multe cazuri s-au înregistrat în grupa de vârstă 5-14 ani (634 cazuri), urmată de grupa de vârstă 15-49 ani (380 cazuri) și de grupa de vârstă 2-4 ani (283 cazuri).

Din totalul de 1691 de cazuri, 58 au necesitat internare, majoritatea internărilor fiind înregistrate în grupa de vârstă 0-1 ani (14 cazuri). În ceea ce privește afecțiunile respiratorii specifice, s-au înregistrat un total de 233 de cazuri de pneumonii și bronho-pneumonii, din care 58 au necesitat internare, cele mai multe fiind în grupa de vârstă 15-49 ani (10 cazuri).

Potrivit datelor oferite de DSP, nu s-au înregistrat decese din cauza pneumoniilor și bronho-pneumoniilor în perioada menționată.

Mentionam ca in saptamana mai sus amintita, s-au inregistrat 71 cazuri de gripa tip A si B, din mediul urban si rural, astfel: la grupa de varsta 0-1 an: 12 cazuri, la grupa de varsta 2-4 ani: 16 cazuri, la grupa de varsta 5-14 ani: 19 cazuri, la grupa de varsta 15-49 ani: 15 cazuri, la grupa de varsta 50-64 ani: 2 cazuri si 7 cazuri la grupa de varsta peste 65 de ani.

Contiuăm prezentarea serialului dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova” (din colecția Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași – BCU), primul din România care a oglindit viața unei stațiuni balneare.

În fapt, un jurnal al stațiunii Slănic-Moldova care acoperă o perioadă istorică mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.

În acest episod: ,,Curierul Slănicului Moldovei”, Nr. 4, Anul VII, Miercuri, 22 iulie 1909.

Din sumarul acestui număr: partea a doua a articolului ,,Slănicul victima politicii”; portret de medic: dr. A. Brăescu – cei mai renumiți medici din țară recomandă tratamentul acestuia la Slănic-Moldova; un dicționar devine curierul intim pentru doi tineri aspiranți la marea dragoste; în premieră, despre vilegiatura cu balonul; măreția Slănicului privită prin ochi de reporter; trei note scurte dintr-un block-notes, probabil al aceluiași reporter: ,,Literații la Slănic”, ,,Slănicul politic” și ,,Moda la Slănic”; noi reprezentații pe scena teatrului din stațiune; fake news despre o presupusă grevă a chelnerilor; o nouă pledoarie pentru efectele benefice ale izvoarelor minerale.

Articolul ,,Slănicul victima politicii” continuă în acest număr al ziarului, cu partea a doua, sub semnătura aceluiași neobosit și consecvent redactor-șef al său, M. Miereanu. Autorul începe cu propunerea prezentată în prima parte, potrivit căreia, pentru ca Slănicul să se ridice la trepte superioare de progres are nevoie de un om numit special pentru această misiune și pentru un număr hotărât de ani, unul care să nu fie expus frământărilor politice, schimbărilor de partide și influențelor ,,tovarășilor de idei”. Și el singur ,,să poarte răspunderea morală și materială a celor făcute, precum și a celor ce urmează să facă”. Și sunt enumerate câteva dintre obiectivele pe care acesta ar trebui să le aibă în vedere, așa cum o fac în prezent cei din fruntea Epitropiei și administrației Slănicului, adică C. B. Pennescu, Dimitrie Botez și dr. Emil Pușcariu. Se insistă astfel asupra următoarelor: construirea de noi hoteluri și vile, de drumuri de acces pentru drumeții prin stațiune și prin împrejurimi, dotarea cu noi instalații sistematizate pentru băile de hidroterapie, dar în primul rând, ,,gândul tuturora trebuie să fie îndreptat la o cale ferată între Tg. Ocna și Slănic, construcția acesteia fiind o chestiune de viață pentru stațiunea noastră”. În afară de transportul persoanelor cu un astfel de mijloc de transport, mult mai rapid și mai eficient, expedierea apelor minerale ar lua și ea, o cu totul altă amploare. Ca să nu mai vorbim de transportul unor materiale de primă necesitate, precum lemnul (aflat și solicitat în cantitate mare), cărbunele, ceara de pământ (ceară minerală, ozocherită), piatra de râu etc. ,,Și când statul se va decide cui va da o astfel de misiune – și aceasta va trebui să se întâmple – sutele de oameni care se duc anual în străinătate, pe la stațiunile balneare de valoare îndoielnică, nu vor mai trece granițele României. Milioanele de lei vor rămâne în țară, contribuind la înălțarea și îmbogățirea Slănicului, acest nespus de frumos colț al țării, în detrimentul hotelurilor și restaurantelor din Franța și Germania, care s-au îmbogățit destul cu banii românești”.

Portretul medicului și omului de știință Alexandru Brăescu este conturat într-un nou tablou, ca recunoștință și mulțumire din partea celor care s-au tratat la Slănic sub directa sa supraveghere și îndrumare: ,,Nu se putea deci, o achiziție mai fericită ca aceea de a pune Serviciul de hidroterapie din stațiune, sub dirigența eminentului medic ieșean. În decurs de șapte ani, doctorul Brăescu a condus acest serviciu, pe care l-a modernizat de la an la an, după sistemele cele mai noi, iar activitatea domniei-sale, în timpul sezonului de vară, este evidentă și demnă de apreciat. Mii de pacienți care s-au perindat în acest interval urmând tratamentul hidroterapeutic al doctorului Brăescu și-au găsit alinarea unor grele boli nervoase. Aceasta a făcut pe cei mai distinși medici din țară – cum sunt prof. dr. Gheorghe Marinescu (mare personalitate a medicinei românești și fondator al Școlii Românești de Neurologie, n. a.), prof. dr. Ion Nanu-Muscel (doctor la spitalele Filantropia și Colțea din București, n. a.), prof. dr. George Stoicescu, prof. dr. Cristea Ștefan Buicliu (fost medic al Curții Regale în vremea lui Carol I, n. a.), prof. dr. Ludovic Russ Jr., lt. col. (r) dr. Mauriciu Riegler (fost primar al orașului Roman, a cărui fiică, Ștefania Riegler, a fost mama academicianului Cosntantin Bălăceanu-Stolnici, n. a.), prof. dr. Vasile G. Negel (medic primar al Spitalului Sf. Spiridon din Iași, n. a.) – ca să-și trimită pacienții la Slănic, pentru a urma cura dr. A. Brăescu. Tot sub directa supraveghere a doctorului Brăescu se face și cura de inhalații, după sistemul de la Bad Reichenhall. Astfel, ziarul nostru, adânc pătruns de meritele acestui om de știință, aduce omagiile sale dlui dr. A. Brăescu, directorul Serviciului de hidroterapie al Slănicului din Moldova”. Ca o scurtă mențiune recapitulativă (pentru că despre dr. A. Brăescu am scris și în alte episoade), domnia-sa a fost fondatorul primului spital modern de psihiatrie, primul medic primar și primul director al Spitalului ,,Socola”, pe care l-a condus cu succes și profesionalism între 1905 – 1917.

O nouă povestioară, desprinsă parcă dintr-un roman de dragoste este descoperită de iscoditorii de fapte și întâmplări dintre cele mai diverse, pentru că, o astfel de stațiune dispune și de o astfel de bogăție, pe lângă cea peisagistică și tămăduitoare. Așadar, la rubrica ,,Reportajul Slănicului” apare relatarea unei astfel de povestioare, în articolul ,,O `carte` de… dragoste”, în care se spune încă de la început, că nu este vorba de ,,Cartea Dragostei”, frumoasa antologie de poezie a lui Radu D. Rosetti (poet, dramaturg, traducător, publicist) ,,și nici de o simplă `carte de dragoste` cum sunt multe romane și nuvele celebre, ci pur și simplu, de o `carte` care a mijlocit un amor pasional între două suflete tinere din Slănicul Moldovei”. Faptul petrecut este unul autentic, așa cum ne spun sursele ziarului și este următorul: ,,Printre numeroșii vizitatori ai Slănicului, am putut remarca o familie distinsă care ocupa mai multe camere într-o vilă. În afară de capii familiei, în chestiune părinții, mai erau două duduițe de o frumusețe răpitoare și un tânăr licean, frate al acestora. Când liceanul nostru, care mai avea un singur an să treacă în banca Universității se împietreni cu dl M. V., profesor de limba română la un gimnaziu din Bacău, acesta îi servi o serie de volume literare drept hrană intelectuală”. În continuare, previzibil de altfel, volumele acestea au ajuns și în mâinile surorilor tânărului licean, ,,două cititoare pasionate de letcura romanelor de dragoste, care încetul cu încetul făcură cunoștința tânărului profesor băcăuan”. Acesta începu să simtă ceva cu totul special pentru cea mai mare dintre cititoare, care după cum s-a aflat mai târziu era și văduvă! ,,Aceste frumoase cărți au făcut ca lectura să devină tot mai interesantă pentru `văduva veselă` (cu trimitere la subiectul operetei cu același nume compusă de Franz Lehár, pe baza libretului scris de Victor Léon și Leo Stein, n. a.), grație unui mic Dicționar Larousse, pe care îl cerea din când în când de la tânărul profesor. Acest Larousse a devenit un volum-curier sau cum am intitulat acest reportaj, `O carte de dragoste`; într-adevăr, cu toată modestia simpaticului nostru profesor de limba română, acesta nu-și mai putea ascunde admirația pentru furmoasa-i cititoare și, într-un mic bilețel ascuns cu multă băgare de seamă în dicționarul francez, admirația lui luă forma unei confesiuni de dragoste. Stilist eminent, el avu mare înrâurire asupra temperamentului frumoasei văduvițe, drept pentru care, dicționarul în cauză deveni un curier intim”. Și, concluzia reporterului: ,,Aceste scrisori scrise în stilul Heloisei lui Rousseau (de la romanul epistolar de mare succes intitulat ,,Iulia sau Noua Eloiză” scris de Jean Jaques Rousseau, n. a.) apropiau sufletește pe tinerii îndrăgostiți, care probabil își vor serba logodna cât de curând. Atunci vom da și noi nume proprii, deocamdată `on dit`!”

Un alt articol în premieră este și cel intitulat ,,Balonul și vilegiatura”, în care se vorbește despre încercările multora, mai ales a celor tineri, de a călători cu balonul (deja prima lansare cu un balon cu aer cald avusese loc în 1783 în Franța), ,,acest stăpânitor al aerului, asupra căruia se concentrează azi toate atențiile și toate palpitațiile inimilor”. Autorul, care se semnează sub pseudonimul ,,Maximim” ne spune clar că nu despre performanțele balonului cu aer cald dorește să povestească în ziar, ci despre plăcerea de a călători cu un astfel de mijloc de transport, unul cu totul special, mai cu seamă în cazul celor care au ales să petreacă o lună sau două, la poalele munților sau pe malul apelor: ,,Să poți să tragi balonul la scară, să-ți sui într-însul pe Maria – soția ta, pe domnișoarele Lenuța, Margareta și Fifița, pe Nicu și pe Jenică, viitorii moștenitori ai numelui și poate și ai slujbuliței; pe coana Măndica, soacra, pe Azorică, cățelul și pe Licuța, pisica – plus tot calabalâcul unui sezonist care se respectă – să le sui pe toate acestea și într-o oră să poți descinde la Govora, Slănic-Moldova sau Bușteni, după ce ai străbătut înălțimile albastre și senine, – ce vis, ce vis frumos!” Iar o astfel de călătorie ar evita numeroase primejdii, care se ivesc de regulă în drumețiile la pas, pe când cu balonul ,,poți să plutești deasupra celor mai înfiorătoare prăpăstii, deasupra celor mai înalte piscuri”. Dar cu toate astea, ,,excursiile, așa de rudimentare cum se fac azi, au avantajele și farmecul lor special”. Și, revenire la călătoria cu balonul, în final: ,,Dar, poate-poate… balonul va avea o nacelă special și ermetic închisă! Atunci, trăiască balonul! Dar balonul mai prezintă atâtea foloase private din punctual nostru de vedere, încât vom avea plăcerea de a le releva cu altă ocazie”.

Se pare că articolul ,,Măreția Slănicului” a mai fost publicat în vreunul dintre numerele ziarului, dar el apare acum, ceva mai îmbogățit din punct de vedere al imaginilor pe care le surprinde reporterul de serviciu, care nu uită în final să revigoreze și sentimentul patriotic românesc:

,,Mă odihnesc la umbra unui brad bătrân, sub crengile căruia am senzația că sunt sub un acoperământ de bronz. În vale se întinde Slănicul, cochet și strălucitor de frumuseți, ca un colț de viață supraomenească. (…) Suntem însă, în ajunul unor mari transformări sociale și avem tăria să nădăjduim că, din prefacerile adânci care se vor efectua va ieși și o îndreptare a sentimentului de amor propriu național și de prețuire conștientă și completă a darurilor frumoase și binefăcătoare cu care a împodobit natura pământul acestei țări. Va veni și vremea când Slănicul Moldovei va deveni o adevărată Mecca a românilor de pretutindeni…”

Trei note scurte de reporter apar la rubrica ,,Block-Notes” și ele se referă la trei aspecte din viața stațiunii: cultură, politică și modă, respectiv ,,Literații și Slănicul”, Slănicul Politic” și ,,Moda la Slănic”. Aflăm astfel că nu doar personalități ale culturii românești au vizitat acest ,,colțișor de rai pământesc”, precum Costache Conachi, Ion Creangă, George Enescu, N. Gane, N. A. Bogdan, Alexandru Vlahuță, Duiliu Zamfirescu, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Constantin Bacalbașa, Ion Petrovici ș.a., dar și ale vieții politice, în special din Moldova (Costache Negri, Costache Negruzzi, A. C. Cuza, Ion I. C. Brătianu, Gheorghe (George) Mârzescu, Vasile G. Morțun etc), unde ,,fruntașii politici, indiferent de culoare, se adună din toate unghiurile țării și combină diverse chestiuni politice și sociale, interne și externe, și discută cu mult brio toate temele la ordinea zilei. Destăinuiri, proiecte chiar, conciliabile, tratări, nu lipsesc aici, în toiul verii, când, pe lângă diferitele-i aspecte, Slănicul mai prezintă și aspectul… politic”. Cât privește moda, ,,s-ar părea oare ca această elegantă și cochetă zeiță să nu vină și ea la Slănic și să se așeze pentru tot timpul sezonului?” Moda anilor 1900 sau modul de la ,,Belle Epoque” avea o caracteristică mai deosebită pentru sexul feminin, cu un gust pentru linii moi, curbe, spirale și dantelă, în spiritul viu al ,,Art Nouveau”, în timp ce pentru sexul masculin era unul foarte sobru, foarte întunecat și subțire, ca pe tot parcursul secolului al XIX-lea. ,,Această perioadă de prosperitate și nesăbuință relativă a dat naștere la o modă care oscila între luxul abundent și dorința de ușurință”, așa cum se arată pe site-ul https://ro.frwiki.wiki/wiki.

Iar atmosfera Slănicului era completată de liniile și coloritul vestimentațiilor care se desfășurau ca într-o paradă continuă: ,,S-ar părea, la o privire de la distanță, că neîntrecutele culori ale rochiilor, pălăriilor, umbrelelor și panglicilor, pe care le poartă cu atâta gingășie și grație frumoasele vizitatoare, – s-ar părea, la un moment dat, că aceste culori artificiale rivalizează cu cele naturale, care înfrumusețează până la divin împrejurimile Slănicului. Tot ce inventează ca `modern` și ca `ultima noutate` – fie franceză sau germană, pariziană ori vieneză -, tot ce iscodește nou și sugestiv fantezia omenească pentru împodobirea sexului frumos, dar slab…, moda ne aduce totul la Slănic! Și în niciun caz, moda, cea cochetă și răpitoare, nu lipsește la Slănic!”

Primim vești noi și ,,De la Teatru”, unde, în decursul acestei săptămâni, trupa aflată sub conducerea talentaților actoori C. Ionecu și M. Pella a evoluat pe scena teatrului din Cazinou, cu două reprezentații în premieră: ,,Mai șmecher decât Sherlock Holmes” și ,,O noapte furtunoasă”.

Piesele au plăcut foarte mult numeroasei asistențe, ,,fiind jucate în mod desăvârșit de către talentații artiști M. Pella, I. Morțun, C. Ionescu, doamnele Athena Georgescu, M. C. Ionescu, M. Marcelian etc.

La rubrica ,,Ecouri din Slănic” este dezmințită o știre falsă apărută în ziarul ,,Dimineața” din București, despre o presupusă grevă a unor ospătari din Slănic: ,,Nu este și nici n-a fost vreo grevă a chelnerilor din localitate, după cum neadevărată este și o altă știre a numitului ziar, anume că, dl Focșăneanu, comisar polițienesc detașat la Slănic, ar fi maltratat pe un pretins grevist. Toată afacerea se mărginește la un conflict între 4 – 5 chelneri și Țalul (șeful ospătarilor, n. a.) de la Restaurantul `Jaja`, conflict care a avut drept rezultat că respectivii chelneri au părăsit Slănicul, dreptatea fiind de partea Țalului”.

Într-o frumoasă prezentare apare articolul ,,Izvorul Nr. 3”, în fapt, o pledoarie pentru efectele tămăduitoare ale izvoarelor minerale de la Slănic, prin raportare la trecut: ,,În alte vremuri se făceau pelerinaje la astfel de izvoare, dăruitoare de viață, regeneratoare; astăzi știința a pus stăpânire asupra lor, le-a analizat, le-a măsurat și le-a mărginit puterea; altădată făceai din mâini cupă de băut și sorbeai cristalul izvorului, cu lăcomia omului dornic de viață, gândindu-te la puterea nemărginită, eternă și neînțeleasă a lui Dumnezeu; astăzi bei din `izvorul tămăduirii` în pahare de toate formele, culorile și mărimile, gândindu-te să nu depășești prescripțiile severe ale medicului; altă dată n-auzeai în preajmă-ți decât susurul Slănicului, șopotul dulce și clar al izvorului, sunetul plin, larg, misterios al buciumului în depărtările munților; astăzi, fanfara se luptă să învingă vuietul pârâului prin acordurile aspre și puternice ale unor partituri vagneriene”.

Ce comparații, ce descriere! Și, bineînțeles, finalul, cu o concluzie pe măsură: ,,Totuși, dacă civilizația a răpit farmecul credinței poetice și mistice de altădată, a lăsat însă, o trăsătură caracteristică tuturor timpurilor și poate mai accentuată astăzi, căci nicăieri mai bine decât aici, nu se relevează frăția, umanitatea; oamenii sunt frați și solidari în durere: săracul își întinde mâna la izvor alături de cel bogat, străinul alături cu românul și-n ochii amândurora scânteie dorința supremă de viață, mila și compătimirea pentru suferințele celuilalt, speranța unor zile mai bune, mai mulțumitoare, mai fericite… Și unui amator de vise trandafirii, mulțimea de toate clasele sociale și de toate naționalitățile adunată în jurul izvorului dătător de viață, îi evocă desigur, apoteoza unei viitoare și îndepărtate înfrățiri universale”.

Și, la final, o altă mică descoperire printre vizitatorii Slănicului: prezența discretă a profesorului, criticului și istoricului literar, Octav Botez (1884 – 1943), care se afla în acele zile, pe lista celor cazați la hotelul ,,Dobru”.

,,Octav Botez a fost fratele mai mare al lui Jean Bart (Eugeniu P. Botez) şi fiul generalului Panait Botez şi al unei descendente de căminar. A absolvit Liceul Naţional din Iaşi (1894 – 1901), licenţiat în litere şi filosofie (1906). Profesor la Iaşi şi Bârlad, apoi conferenţiar la catedra lui Garabet Ibrăileanu, mentorul său, pe care îl va înlocui din 1930. Cu studii de specializare la Berlin, Geneva şi Grenoble, își trece doctoratul în 1925 şi docenţa în 1930. A debutat în revista `Arhiva` (1904) şi a fost unul dintre membrii fondatori ai revistei `Viaţa Românească`. Calm, comprehensiv, perspicace în depistarea valorilor, era un critic integru. A scris temeinic despre perceperea ideilor istorice de către A.D. Xenopol, despre opera lui B. Şt. Delavrancea, Titu Maiorescu, Calistrat Hogaş, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Ion Agârbiceanu, Gib I. Mihăescu” (cf. https://www.facebook.com/SpecialCollectionsBCU Iași). În 1936, după moartea lui Garabet Ibrăileanu, a devenit profesor titular la Catedra de istoria literaturii române moderne, deținând această poziție până la moartea sa (cf. https://www.facebook.com/SpecialCollectionsBCU Iași și https://ro.wikipedia.org/wiki/Octav_Botez).

Text adaptat, adnotat și completat de Romulus-Dan BUSNEA

Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU Iași), Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Blaga” din Cluj (BCU Cluj) și cotidianului ,,Deșteptarea”.

Sursa: BCU Iași, BCU Cluj; Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și multe altele.

Mulțumiri pe această cale și slăniceanului Valeriu Meșterca, pentru sprijinul acordat continuării serialului și întregirii colecției ziarului.

Mențiuni: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași și BCU Cluj. În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil; Adaptarea, adnotările și completările la toate numerele din colecția acestui unic și inedit ziar sunt menite să întregească și să lămurească multe informații și aspecte din viața cotidiană a stațiunii, ca și a personalităților vremii, care nu au fost în totalitate prezentate în paginile ziarului, tocmai pentru faptul că acestea erau cunoscute de lumea de atunci, în speță de cei din zona Moldovei, de unde veneau și cei mai mulți dintre vizitatorii stațiunii.

(Va urma)

Ministerul Transporturilor a emis autorizație de construire pentru loturile 2 și 3 din Autostrada Focșani – Bacău (A7) finanțată prin PNRR.

Aceasta înseamnă că lucrările sunt autorizate pe 12 din cele 13 loturi ale autostrăzii.

Valoarea lucrărilor pentru Lotul 2 este de 2,8 miliarde de lei fără TVA, iar pentru Lotul 3 este de 1,89 de miliarde de lei fără TVA.

Durata de execuție a lucrărilor este de 30 de luni pentru ambele loturi, calculată de la data începerii efective a lucrărilor.

În total, 12 din cele 13 loturi ale A7 Ploiești – Pașcani au autorizație de construire.

Ultimul lot pentru care mai trebuie emis acest document este lotul 3 din Autostrada Bacău – Pașcani.

Cele 10 loturi de la Buzău la Pașcani au fost adjudecate de constructorul român UMB.

Deunăzi mă uitam pe fereastră și, dacă nu aș fi avut în preajmă calendarul, aș fi jurat că ne pregătim de Slăvitul praznic al Nașterii Domnului. Totuși, atmosfera hibernală era brăzdată de verdele crud al copacilor și de mirosul acela de ”floare din zăpadă”, mireasmă ce te asigură că frigul e pe picior de plecare.

În mod aproape firesc atmosfera a stârnit ziceri de genul … „s-a întors și vremea, ca și lumea cu susul în jos, e cald la Crăciun și ninge la Paște”. De fapt uităm că ”Dumnezeu Drăguțul” ne mai predă o lecție: cu umor și gingășie ne avertizează că nu avem timp sau, mai bine spus, timpul vieții noastre aici are măsură și nu ne putem permite luxul de a ne relaxa; din contră, bine ar fi de am fi într-o continuă priveghere în raport cu existența celorlalți și a noastră. Astfel am conștientiza, din perspectiva veșniciei sufletului nostru, că nu e nici o problemă atunci când timpul galopează și o sărbătoare pare a fi lipită de următoarea… și tot așa…, am  redescoperi în aceasta o liturghie cosmică, o trăire, ca în Sfânta Liturghie, a unei comuniuni împreunălucrătoare ce unește Cerul cu pământul și ridică sufletele de la pământ la cer, ca gest firesc de tandrețe părintească a Tatălui ceresc.

Revenind la perioada calendaristică și liturgică pe care o traversăm, după teoreticul post lung și aspru de 40 de zile, ca o încununare a acestuia, săptămâna patimilor, și mai apoi săptămâna Luminată, ne strecoară într-o atmosferă cu totul aparte, brodată pe rugăciune și înfrânare și jalonează nenumărate evenimente, concentrate într-un interval istoric restrâns care cuprinde temporal, și nu numai, întreaga existență a omenirii.

În fiecare zi din Săptămâna Mare ne reamintim și retrăim ultimele zile din viața Mântuitorului cu gândul că acestea vor fi și ultimele zile din viața noastră însoțită cu păcatul și  cu speranța că Învierea lui Hristos înseamnă primul pas spre învierea noastră.

Luni, în Săptămâna Patimilor, se face pomenirea patriarhului Iosif, vândut de frații săi cu treizeci de arginți. Iosif cel preafrumos – fiul cel mai mic al patriarhului Iacov– este preînchipuire a lui Hristos pentru că, asemenea lui, și Hristos a fost invidiat de iudei, a fost vândut de ucenicul său cu treizeci de arginți și a fost închis în groapa întunecoasă a mormântului. Sculându-Se de acolo prin El însuși, împărățește peste Egipt, adică peste tot păcatul, îl învinge cu putere și, ca un iubitor de oameni, ne răscumpără și ne hrănește cu pâine cerească     .

Tot in aceasta zi se face pomenire și de smochinul neroditor, blestemat de Hristos să se usuce pentru că nu avea rod. E o pildă dată omului, din care trebuie să rețină că Dumnezeu este atât iubire cât și dreptate. Deci, la judecata de apoi, El nu doar va răsplăti, ci va și pedepsi pe cei ce nu au rodit. Creștinul trebuie să dea și roade. Iar roadele sunt faptele, jertfele, lepădarea de sine, păzirea poruncilor, nevoința pentru dragoste.

”Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină și mă mântuiește”. (Condacul zilei)

Marți se face pomenirea celor zece fecioare. Este o pildă care are menirea să ne țină trează datoria de a trăi permanent în Hristos. Mântuitorul a spus ucenicilor Săi această parabolă eshatologică, pentru ca nu cumva cineva trăind în feciorie (adică păzind una dintre virtuți) să nu se îngrijească și de celelalte virtuți și mai ales de milostenie, prin care se vădește strălucirea fecioriei. Hristos, trebuie să Se regăsească în fiecare dintre noi în orice moment prin evlavia noastră însoțită de milostenie. Cu alte cuvinte, virtutea ca exponent al credinței are sens și valoare doar împreună cu milostenia ca exponent al faptei.

Pilda talanților, amintită și ea în marțea patimilor, o completează pe cea a fecioarelor: calitățile noastre primite sub forma talentului (înclinație naturală spre o artă sau o meserie) sau a virtuții (lucrare permanentă și statornică de a dezvolta un aspect moral pozitiv din viața noastră) trebuie valorificate prin așezarea lor în contextul vieții noastre în societate și nu izolate, ascunse, nefructificate.

Miercuri în Săptămâna Sfintelor Patimiri se face pomenirea femeii păcătoase care a spălat cu lacrimi și a uns cu mir picioarele Mântuitorului, înainte de Patima Sa, ca simbol al pocăinței și îndreptării omului păcătos. A făcut ceea ce doreau să facă femeile mironosițe după înmormântarea Mântuitorului. A anticipat înmormântarea lui Hristos și pregătirea Lui cu miresme, „aducând mir de mult preț”. A fost mistuită de dorința de a i se dezlega păcatele: „Dezleagă-mi păcatele mele, așa cum eu mi-am dezlegat părul”.

Este ziua în care se săvârșește ultima Liturghie de pocăință din Miercurea cea Mare, o încheiere și pecetluire a întregii lucrări de pocăință a postului, arătându-ne ce minuni poate săvârși ea când se lucrează și câtă pagubă aduce când lipsește. Cumpăna celor două prăznuiri ale zilei: păcătoasa (care spală picioarele Mântuitorului cu lacrimile ei, le șterge cu părul capului și apoi le unge cu mir de mare preț) – ucenicul Iuda (care judecă gestul femeii păcătoase din perspectiva ”risipei făcute” prin utilizarea mirului), este răsturnată de pocăință. Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăința o ridică și o face mironosiță; pe acesta, lipsa ei, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător și-l duce la spânzurătoare. Această răsturnare ne umple de teamă și îngrijorare pentru mântuirea noastră, dar totodată și de mare încredere și nădejde, pentru puterea cea mare a pocăinței, ce ne stă la îndemână. Învățătura veșnică ce rezultă din întâmplările acestei zile nu trebuie nici o clipă uitată. Ceea ce s-a întâmplat cu Israelul de altă dată, cu cărturarii și preoții săi, se poate întâmpla și cu Israelul cel nou, cu creștinii și cu slujitorii săi: preoții și monahii. Nu starea de a fi popor ales, creștin, preot etc., este mântuitoare, ci răspunsul la această chemare, faptele corespunzătoare chemării, starea lăuntrică, căința, smerenia.

Miercurea cea Mare este întunecată de târgul lui Iuda și de hotărârea cărturarilor și fariseilor de a ucide pe Domnul. Pentru fapta atât de josnică a ucenicului și a poporului iudeu, care s-a lepădat de Mesia Cel atât de mult așteptat, Biserica se va îndolia în toate miercurile din curgerea anului cu post și cu întristare deoarece păcatul vânzării și lepădării de Stăpânul nu s-a consumat cu moartea lui Iuda, ci se continuă peste veacuri și apasă cu aceeași greutate și asupra creștinilor care, după ce s-au învrednicit de darurile cele mari ale Stăpânului: răscumpărarea, înfierea, cinstea de ucenic, târguiesc pe Domnul pe bani și pe un preț de nimic, adică pe grijile cele zadarnice ale veacului de acum.

Joia Patimilor este închinată amintirii a patru evenimente deosebite din viața Mântuitorului: spălarea picioarelor ucenicilor, ca pilda de smerenie; Cina cea de Taină la care Mântuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii; rugăciunea arhierească și începutul patimilor prin vinderea Domnului.

Gestul spălării picioarelor ucenicilor accentuează conceptul de ”șef” în creștinism și subliniază o adâncă taină, pe care ucenicii au slujit-o, fără să-și dea seama: Domnul venise pentru a spăla pe toți oamenii de întinăciunea păcatului, iar El, Curăția, Sfințenia desăvârșită, nu avea nevoie de spălare. Omenirea însă, fără de spălarea Lui nu putea avea parte de Dânsul: „Dacă nu te spăl, îi zice lui Petru, nu ai parte de Mine!” Lecția cea mare de smerenie pe care ne-a dat-o Domnul spălând picioarele ucenicilor, lecția slujirii aproapelui, „taina fratelui”, „am venit ca să slujesc”. Au trecut aproape două mii de ani și abia acum creștinătatea pare că începe să o învețe!

La Cină, deja încep Sfintele Patimi: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi…; beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, care se varsă pentru voi și pentru mulți…”. Acum începe trupul să se frângă și sângele să se verse și nu va conteni până la sfârșitul veacurilor: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea!”. În Sfânta Împărtășanie Hristos este cu totul ascuns; ia chipul pâinii și al vinului, ca să ni se poată dărui întreg de-a pururi, fără împiedicare, „pentru iertarea păcatelor și pentru viața de veci”. Sfânta Împărtășanie seamănă în trupul cel stricăcios sămânța învierii, arvuna vieții veșnice, „leacul nemuririi”, după cuvântul Părinților, căci ne încredințează Domnul: „cine mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, are viață veșnică și Eu îl voi învia pe el în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54).

Al treilea moment din Joia Mare îl constituie rugăciunea Mântuitorului Iisus Hristos în grădina Ghetsimani, nu departe de Templu, un moment încărcat de o imensă suferință și de extraordinarul curaj al supunerii. Ne vorbește Evanghelistul Luca despre acest moment: ”a ajuns într-un chin de moarte și a început să Se roage și mai fierbinte; și sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge, care cădeau pe pământ”. Împotriva dorințelor naturale și umane (”de este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta”), ascultarea și supunerea Lui au fost depline pentru că singura modalitate de a mântui lumea din păcat a fost aceea a unei jertfe perfecte – cel fără de păcat, Dumnezeu și om desăvârșit. Prin puterea rugăciunii depășește zbuciumul firii Sale umane și se supune de bună voie morții pe care nu o merită.

Al patrulea moment al zilei, este arestarea Sa, prin aceasta făcându-se începutul pătimirilor lui Hristos. Ca o concluzie sau o încununare a întregii zile, după ce a săvârșit Cina cea de Taină, Mântuitorul le dă ucenicilor o nouă poruncă: „Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii fată de alții.” Nu întâmplător în fața Sfântului Potir, noi spunem Mântuitorului: „Nu-ți voi da sărutare ca Iuda, nu voi spune Taina Ta vrăjmașilor Tăi; ci, ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ție: Pomenește-mă, Doamne, întru împărăția Ta”.

În cadrul Deniei celor 12 Evanghelii pericopele evanghelice citite amintesc ultimele învățături ale Mântuitorului către ucenici, precum și înainte-vestirea Patimilor Sale, rugăciunea pe care o face Hristos și Noul Legământ, iar pentru a ne reaminti de toate acestea, seara, se scoate în mijlocul bisericii Sfânta Cruce.

În Vinerea Mare se face pomenirea de sfintele, înfricoșătoarele și mântuitoarele Patimi ale Mântuitorului și de mărturisirea tâlharului celui recunoscător care a dobândit raiul. Pătimirile Domnului sunt numite sfinte, mântuitoare și înfricoșătoare. Sfinte pentru că Cel ce suferă este Fiul lui Dumnezeu, mântuitoare pentru că Cel ce pătimește nu este un simplu om și înfricoșătoare căci toată făptura s-a schimbat la răstignirea lui Hristos: „Soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat și mulți din morminte au înviat”. Sau altfel spus: Sfinte, pentru că Cel ce le-a răbdat este Sfântul Sfinților, Sfințenia însăși; mântuitoare, pentru că ele sunt prețul cu care Domnul a răscumpărat neamul omenesc din robia păcatului; înfricoșate, pentru că nu poate fi ceva mai cutremurător, mai înfricoșat decât ocara, rușinea și batjocura pe care făptura le-a aruncat asupra Făcătorului și Dătătorului de bine, Care pe toate le-a răbdat până la moarte, rugându-Se pentru călăii Săi.

Când ne gândim la această zi avem în minte în primul rând imaginea crucii. Dar noi creștinii nu vedem crucea și atât. Noi îl vedem totdeauna și pe Hristos cel răstignit pe cruce, ceea ce înseamnă că permanent conștientizăm adâncul fără de margini al suferinței și umilinței pe care le presupune jertfa de bună voie a Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Înțelegem că prin această supremă îmbrățișare a întregii lumi ”Adam cel nou” răscumpără prin moarte păcatul strămoșesc și, după cum prin Eva intră păcatul în lume, la plinirea vremii printr-o fiică a Evei, Sfânta Fecioară Maria, cerul și pământul se unesc prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu. După ce în Adam tot neamul omenesc a păcătuit, prin Hristos și Jertfa Sa Întreaga omenire recapătă posibilitatea mântuirii, a viețuirii în Împărăția lui Dumnezeu.

Crucea a devenit altarul de jertfă pe care Mântuitorul S-a jertfit pentru răscumpărarea neamului omenesc, semn al biruinței lui Hristos asupra morții. Momentul răstignirii devine momentul întemeierii în chip nevăzut a Bisericii ”pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui pe ea”, aceasta fiind inaugurată în chip văzut la Pogorârea Sfântului Duh în chip de limbi de foc peste Apostolii Mântuitorului Hristos.

Vinerea Mare este ziua poticnirilor. Poporul cel ales își pierde dreptul de întâi-născut prin nelucrare și necredință față de Dumnezeu; Iuda, din ucenic și hărăzit împărăției, moștenește iadul pentru iubirea de arginți; Petru, ucenicul, se leapădă de Învățătorul dintr-o nesocotită încredere în sine și numai cu amare lacrimi își va putea spăla greșeala; păcătoasa cea desfrânată devine mironosiță și toată lumea va vorbi de umilința și căința ei; tâlharul cel ucigaș intră primul în Rai prin smerenie și credință.

Toate aceste răsturnări ne umplu de cutremur și de nădejde totodată. Faptele noastre, deși trebuitoare și de mult folos, nu sunt îndestulătoare pentru mântuire. Dacă ar fi fost, nu mai era nevoie de venirea și pătimirea lui Hristos. Dar lumea nu s-a putut mântui fără El. Păcatul este o rană adâncă, greu vindecabilă; numai Dumnezeu putea s-o vindece și numai „prin rana Lui noi toți ne-am vindecat”. Dar omul trebuie să-și recunoască măsura neputinței sale și cu inimă smerită să se atârne cu credință tare de Hristos, știind că numai de la El vine izbăvirea: „Pomenește-mă Doamne…” și va auzi ca tâlharul: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”.

În dimineața acestei zile, în cadrul slujbei Vecerniei, este scos și așezat în mijlocul bisericii Sfântul Epitaf (o pânză pe care este reprezentată scena punerii în mormânt a Mântuitorului nostru Iisus Hristos). În acest fel seara, la Denia Prohodului cu toții participăm la îngroparea lui Hristos și prin aceasta avem prilej ca individual să ne îngropăm păcatele noastre pentru a putea fi capabili să participăm împreună cu Hristos la Învierea cea mântuitoare.

În Sfânta și Marea Sâmbătă prăznuim îngroparea lui Hristos cu trupul și pogorârea la iad cu dumnezeirea pentru a ridica din stricăciune la viața veșnică pe cei din veac adormiți.

Ziua ”șederii în mormânt” este zi de deplină tristețe și liniște, nici clopotul nu se aude, întreaga făptură plânge și nădăjduiește, plânge păcatul și neputința noastră și nădăjduiește la Învierea izvorâtă din dragostea nemăsurată a Sfintei Treimi pentru întreaga făptură.

În Săptămâna Mare suntem chemați să trăim un prezent care se pleacă spre viitor dar, oricât am vrea să fim ancorați în comunitatea religioasă din care afirmăm că facem parte sau în spațiul socio-cultural din care ne tragem seva trăirilor noastre, vom fi în permanență înclinați spre o raportare strict personală la fapte și evenimente (ceea ce dă valoare existenței noastre), conectarea extrasenzorială, duhovnicească, fiind cu anevoie de realizat din pricina rațiunii. De aceea ancora existenței noastre este credința. Prin credința în Dumnezeu Unul în Ființă și Întreit în Persoane – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh – dobândim dragostea, prin credința în Hristos cel Înviat dobândim nădejdea, iar prin credință, nădejde și dragoste dobândim mântuirea.

Pr. Ioan Deacu