Contiuăm prezentarea serialului dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova” (din colecția Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași – BCU), primul din România care a oglindit viața unei stațiuni balneare.
În fapt, un jurnal al stațiunii Slănic-Moldova care acoperă o perioadă istorică mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.
În acest episod: ,,Curierul Slănicului Moldovei”, Nr. 4, Anul VII, Miercuri, 22 iulie 1909.
Din sumarul acestui număr: partea a doua a articolului ,,Slănicul victima politicii”; portret de medic: dr. A. Brăescu – cei mai renumiți medici din țară recomandă tratamentul acestuia la Slănic-Moldova; un dicționar devine curierul intim pentru doi tineri aspiranți la marea dragoste; în premieră, despre vilegiatura cu balonul; măreția Slănicului privită prin ochi de reporter; trei note scurte dintr-un block-notes, probabil al aceluiași reporter: ,,Literații la Slănic”, ,,Slănicul politic” și ,,Moda la Slănic”; noi reprezentații pe scena teatrului din stațiune; fake news despre o presupusă grevă a chelnerilor; o nouă pledoarie pentru efectele benefice ale izvoarelor minerale.
Articolul ,,Slănicul victima politicii” continuă în acest număr al ziarului, cu partea a doua, sub semnătura aceluiași neobosit și consecvent redactor-șef al său, M. Miereanu. Autorul începe cu propunerea prezentată în prima parte, potrivit căreia, pentru ca Slănicul să se ridice la trepte superioare de progres are nevoie de un om numit special pentru această misiune și pentru un număr hotărât de ani, unul care să nu fie expus frământărilor politice, schimbărilor de partide și influențelor ,,tovarășilor de idei”. Și el singur ,,să poarte răspunderea morală și materială a celor făcute, precum și a celor ce urmează să facă”. Și sunt enumerate câteva dintre obiectivele pe care acesta ar trebui să le aibă în vedere, așa cum o fac în prezent cei din fruntea Epitropiei și administrației Slănicului, adică C. B. Pennescu, Dimitrie Botez și dr. Emil Pușcariu. Se insistă astfel asupra următoarelor: construirea de noi hoteluri și vile, de drumuri de acces pentru drumeții prin stațiune și prin împrejurimi, dotarea cu noi instalații sistematizate pentru băile de hidroterapie, dar în primul rând, ,,gândul tuturora trebuie să fie îndreptat la o cale ferată între Tg. Ocna și Slănic, construcția acesteia fiind o chestiune de viață pentru stațiunea noastră”. În afară de transportul persoanelor cu un astfel de mijloc de transport, mult mai rapid și mai eficient, expedierea apelor minerale ar lua și ea, o cu totul altă amploare. Ca să nu mai vorbim de transportul unor materiale de primă necesitate, precum lemnul (aflat și solicitat în cantitate mare), cărbunele, ceara de pământ (ceară minerală, ozocherită), piatra de râu etc. ,,Și când statul se va decide cui va da o astfel de misiune – și aceasta va trebui să se întâmple – sutele de oameni care se duc anual în străinătate, pe la stațiunile balneare de valoare îndoielnică, nu vor mai trece granițele României. Milioanele de lei vor rămâne în țară, contribuind la înălțarea și îmbogățirea Slănicului, acest nespus de frumos colț al țării, în detrimentul hotelurilor și restaurantelor din Franța și Germania, care s-au îmbogățit destul cu banii românești”.
Portretul medicului și omului de știință Alexandru Brăescu este conturat într-un nou tablou, ca recunoștință și mulțumire din partea celor care s-au tratat la Slănic sub directa sa supraveghere și îndrumare: ,,Nu se putea deci, o achiziție mai fericită ca aceea de a pune Serviciul de hidroterapie din stațiune, sub dirigența eminentului medic ieșean. În decurs de șapte ani, doctorul Brăescu a condus acest serviciu, pe care l-a modernizat de la an la an, după sistemele cele mai noi, iar activitatea domniei-sale, în timpul sezonului de vară, este evidentă și demnă de apreciat. Mii de pacienți care s-au perindat în acest interval urmând tratamentul hidroterapeutic al doctorului Brăescu și-au găsit alinarea unor grele boli nervoase. Aceasta a făcut pe cei mai distinși medici din țară – cum sunt prof. dr. Gheorghe Marinescu (mare personalitate a medicinei românești și fondator al Școlii Românești de Neurologie, n. a.), prof. dr. Ion Nanu-Muscel (doctor la spitalele Filantropia și Colțea din București, n. a.), prof. dr. George Stoicescu, prof. dr. Cristea Ștefan Buicliu (fost medic al Curții Regale în vremea lui Carol I, n. a.), prof. dr. Ludovic Russ Jr., lt. col. (r) dr. Mauriciu Riegler (fost primar al orașului Roman, a cărui fiică, Ștefania Riegler, a fost mama academicianului Cosntantin Bălăceanu-Stolnici, n. a.), prof. dr. Vasile G. Negel (medic primar al Spitalului Sf. Spiridon din Iași, n. a.) – ca să-și trimită pacienții la Slănic, pentru a urma cura dr. A. Brăescu. Tot sub directa supraveghere a doctorului Brăescu se face și cura de inhalații, după sistemul de la Bad Reichenhall. Astfel, ziarul nostru, adânc pătruns de meritele acestui om de știință, aduce omagiile sale dlui dr. A. Brăescu, directorul Serviciului de hidroterapie al Slănicului din Moldova”. Ca o scurtă mențiune recapitulativă (pentru că despre dr. A. Brăescu am scris și în alte episoade), domnia-sa a fost fondatorul primului spital modern de psihiatrie, primul medic primar și primul director al Spitalului ,,Socola”, pe care l-a condus cu succes și profesionalism între 1905 – 1917.
O nouă povestioară, desprinsă parcă dintr-un roman de dragoste este descoperită de iscoditorii de fapte și întâmplări dintre cele mai diverse, pentru că, o astfel de stațiune dispune și de o astfel de bogăție, pe lângă cea peisagistică și tămăduitoare. Așadar, la rubrica ,,Reportajul Slănicului” apare relatarea unei astfel de povestioare, în articolul ,,O `carte` de… dragoste”, în care se spune încă de la început, că nu este vorba de ,,Cartea Dragostei”, frumoasa antologie de poezie a lui Radu D. Rosetti (poet, dramaturg, traducător, publicist) ,,și nici de o simplă `carte de dragoste` cum sunt multe romane și nuvele celebre, ci pur și simplu, de o `carte` care a mijlocit un amor pasional între două suflete tinere din Slănicul Moldovei”. Faptul petrecut este unul autentic, așa cum ne spun sursele ziarului și este următorul: ,,Printre numeroșii vizitatori ai Slănicului, am putut remarca o familie distinsă care ocupa mai multe camere într-o vilă. În afară de capii familiei, în chestiune părinții, mai erau două duduițe de o frumusețe răpitoare și un tânăr licean, frate al acestora. Când liceanul nostru, care mai avea un singur an să treacă în banca Universității se împietreni cu dl M. V., profesor de limba română la un gimnaziu din Bacău, acesta îi servi o serie de volume literare drept hrană intelectuală”. În continuare, previzibil de altfel, volumele acestea au ajuns și în mâinile surorilor tânărului licean, ,,două cititoare pasionate de letcura romanelor de dragoste, care încetul cu încetul făcură cunoștința tânărului profesor băcăuan”. Acesta începu să simtă ceva cu totul special pentru cea mai mare dintre cititoare, care după cum s-a aflat mai târziu era și văduvă! ,,Aceste frumoase cărți au făcut ca lectura să devină tot mai interesantă pentru `văduva veselă` (cu trimitere la subiectul operetei cu același nume compusă de Franz Lehár, pe baza libretului scris de Victor Léon și Leo Stein, n. a.), grație unui mic Dicționar Larousse, pe care îl cerea din când în când de la tânărul profesor. Acest Larousse a devenit un volum-curier sau cum am intitulat acest reportaj, `O carte de dragoste`; într-adevăr, cu toată modestia simpaticului nostru profesor de limba română, acesta nu-și mai putea ascunde admirația pentru furmoasa-i cititoare și, într-un mic bilețel ascuns cu multă băgare de seamă în dicționarul francez, admirația lui luă forma unei confesiuni de dragoste. Stilist eminent, el avu mare înrâurire asupra temperamentului frumoasei văduvițe, drept pentru care, dicționarul în cauză deveni un curier intim”. Și, concluzia reporterului: ,,Aceste scrisori scrise în stilul Heloisei lui Rousseau (de la romanul epistolar de mare succes intitulat ,,Iulia sau Noua Eloiză” scris de Jean Jaques Rousseau, n. a.) apropiau sufletește pe tinerii îndrăgostiți, care probabil își vor serba logodna cât de curând. Atunci vom da și noi nume proprii, deocamdată `on dit`!”
Un alt articol în premieră este și cel intitulat ,,Balonul și vilegiatura”, în care se vorbește despre încercările multora, mai ales a celor tineri, de a călători cu balonul (deja prima lansare cu un balon cu aer cald avusese loc în 1783 în Franța), ,,acest stăpânitor al aerului, asupra căruia se concentrează azi toate atențiile și toate palpitațiile inimilor”. Autorul, care se semnează sub pseudonimul ,,Maximim” ne spune clar că nu despre performanțele balonului cu aer cald dorește să povestească în ziar, ci despre plăcerea de a călători cu un astfel de mijloc de transport, unul cu totul special, mai cu seamă în cazul celor care au ales să petreacă o lună sau două, la poalele munților sau pe malul apelor: ,,Să poți să tragi balonul la scară, să-ți sui într-însul pe Maria – soția ta, pe domnișoarele Lenuța, Margareta și Fifița, pe Nicu și pe Jenică, viitorii moștenitori ai numelui și poate și ai slujbuliței; pe coana Măndica, soacra, pe Azorică, cățelul și pe Licuța, pisica – plus tot calabalâcul unui sezonist care se respectă – să le sui pe toate acestea și într-o oră să poți descinde la Govora, Slănic-Moldova sau Bușteni, după ce ai străbătut înălțimile albastre și senine, – ce vis, ce vis frumos!” Iar o astfel de călătorie ar evita numeroase primejdii, care se ivesc de regulă în drumețiile la pas, pe când cu balonul ,,poți să plutești deasupra celor mai înfiorătoare prăpăstii, deasupra celor mai înalte piscuri”. Dar cu toate astea, ,,excursiile, așa de rudimentare cum se fac azi, au avantajele și farmecul lor special”. Și, revenire la călătoria cu balonul, în final: ,,Dar, poate-poate… balonul va avea o nacelă special și ermetic închisă! Atunci, trăiască balonul! Dar balonul mai prezintă atâtea foloase private din punctual nostru de vedere, încât vom avea plăcerea de a le releva cu altă ocazie”.
Se pare că articolul ,,Măreția Slănicului” a mai fost publicat în vreunul dintre numerele ziarului, dar el apare acum, ceva mai îmbogățit din punct de vedere al imaginilor pe care le surprinde reporterul de serviciu, care nu uită în final să revigoreze și sentimentul patriotic românesc:
,,Mă odihnesc la umbra unui brad bătrân, sub crengile căruia am senzația că sunt sub un acoperământ de bronz. În vale se întinde Slănicul, cochet și strălucitor de frumuseți, ca un colț de viață supraomenească. (…) Suntem însă, în ajunul unor mari transformări sociale și avem tăria să nădăjduim că, din prefacerile adânci care se vor efectua va ieși și o îndreptare a sentimentului de amor propriu național și de prețuire conștientă și completă a darurilor frumoase și binefăcătoare cu care a împodobit natura pământul acestei țări. Va veni și vremea când Slănicul Moldovei va deveni o adevărată Mecca a românilor de pretutindeni…”
Trei note scurte de reporter apar la rubrica ,,Block-Notes” și ele se referă la trei aspecte din viața stațiunii: cultură, politică și modă, respectiv ,,Literații și Slănicul”, Slănicul Politic” și ,,Moda la Slănic”. Aflăm astfel că nu doar personalități ale culturii românești au vizitat acest ,,colțișor de rai pământesc”, precum Costache Conachi, Ion Creangă, George Enescu, N. Gane, N. A. Bogdan, Alexandru Vlahuță, Duiliu Zamfirescu, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Constantin Bacalbașa, Ion Petrovici ș.a., dar și ale vieții politice, în special din Moldova (Costache Negri, Costache Negruzzi, A. C. Cuza, Ion I. C. Brătianu, Gheorghe (George) Mârzescu, Vasile G. Morțun etc), unde ,,fruntașii politici, indiferent de culoare, se adună din toate unghiurile țării și combină diverse chestiuni politice și sociale, interne și externe, și discută cu mult brio toate temele la ordinea zilei. Destăinuiri, proiecte chiar, conciliabile, tratări, nu lipsesc aici, în toiul verii, când, pe lângă diferitele-i aspecte, Slănicul mai prezintă și aspectul… politic”. Cât privește moda, ,,s-ar părea oare ca această elegantă și cochetă zeiță să nu vină și ea la Slănic și să se așeze pentru tot timpul sezonului?” Moda anilor 1900 sau modul de la ,,Belle Epoque” avea o caracteristică mai deosebită pentru sexul feminin, cu un gust pentru linii moi, curbe, spirale și dantelă, în spiritul viu al ,,Art Nouveau”, în timp ce pentru sexul masculin era unul foarte sobru, foarte întunecat și subțire, ca pe tot parcursul secolului al XIX-lea. ,,Această perioadă de prosperitate și nesăbuință relativă a dat naștere la o modă care oscila între luxul abundent și dorința de ușurință”, așa cum se arată pe site-ul https://ro.frwiki.wiki/wiki.
Iar atmosfera Slănicului era completată de liniile și coloritul vestimentațiilor care se desfășurau ca într-o paradă continuă: ,,S-ar părea, la o privire de la distanță, că neîntrecutele culori ale rochiilor, pălăriilor, umbrelelor și panglicilor, pe care le poartă cu atâta gingășie și grație frumoasele vizitatoare, – s-ar părea, la un moment dat, că aceste culori artificiale rivalizează cu cele naturale, care înfrumusețează până la divin împrejurimile Slănicului. Tot ce inventează ca `modern` și ca `ultima noutate` – fie franceză sau germană, pariziană ori vieneză -, tot ce iscodește nou și sugestiv fantezia omenească pentru împodobirea sexului frumos, dar slab…, moda ne aduce totul la Slănic! Și în niciun caz, moda, cea cochetă și răpitoare, nu lipsește la Slănic!”
Primim vești noi și ,,De la Teatru”, unde, în decursul acestei săptămâni, trupa aflată sub conducerea talentaților actoori C. Ionecu și M. Pella a evoluat pe scena teatrului din Cazinou, cu două reprezentații în premieră: ,,Mai șmecher decât Sherlock Holmes” și ,,O noapte furtunoasă”.
Piesele au plăcut foarte mult numeroasei asistențe, ,,fiind jucate în mod desăvârșit de către talentații artiști M. Pella, I. Morțun, C. Ionescu, doamnele Athena Georgescu, M. C. Ionescu, M. Marcelian etc.
La rubrica ,,Ecouri din Slănic” este dezmințită o știre falsă apărută în ziarul ,,Dimineața” din București, despre o presupusă grevă a unor ospătari din Slănic: ,,Nu este și nici n-a fost vreo grevă a chelnerilor din localitate, după cum neadevărată este și o altă știre a numitului ziar, anume că, dl Focșăneanu, comisar polițienesc detașat la Slănic, ar fi maltratat pe un pretins grevist. Toată afacerea se mărginește la un conflict între 4 – 5 chelneri și Țalul (șeful ospătarilor, n. a.) de la Restaurantul `Jaja`, conflict care a avut drept rezultat că respectivii chelneri au părăsit Slănicul, dreptatea fiind de partea Țalului”.
Într-o frumoasă prezentare apare articolul ,,Izvorul Nr. 3”, în fapt, o pledoarie pentru efectele tămăduitoare ale izvoarelor minerale de la Slănic, prin raportare la trecut: ,,În alte vremuri se făceau pelerinaje la astfel de izvoare, dăruitoare de viață, regeneratoare; astăzi știința a pus stăpânire asupra lor, le-a analizat, le-a măsurat și le-a mărginit puterea; altădată făceai din mâini cupă de băut și sorbeai cristalul izvorului, cu lăcomia omului dornic de viață, gândindu-te la puterea nemărginită, eternă și neînțeleasă a lui Dumnezeu; astăzi bei din `izvorul tămăduirii` în pahare de toate formele, culorile și mărimile, gândindu-te să nu depășești prescripțiile severe ale medicului; altă dată n-auzeai în preajmă-ți decât susurul Slănicului, șopotul dulce și clar al izvorului, sunetul plin, larg, misterios al buciumului în depărtările munților; astăzi, fanfara se luptă să învingă vuietul pârâului prin acordurile aspre și puternice ale unor partituri vagneriene”.
Ce comparații, ce descriere! Și, bineînțeles, finalul, cu o concluzie pe măsură: ,,Totuși, dacă civilizația a răpit farmecul credinței poetice și mistice de altădată, a lăsat însă, o trăsătură caracteristică tuturor timpurilor și poate mai accentuată astăzi, căci nicăieri mai bine decât aici, nu se relevează frăția, umanitatea; oamenii sunt frați și solidari în durere: săracul își întinde mâna la izvor alături de cel bogat, străinul alături cu românul și-n ochii amândurora scânteie dorința supremă de viață, mila și compătimirea pentru suferințele celuilalt, speranța unor zile mai bune, mai mulțumitoare, mai fericite… Și unui amator de vise trandafirii, mulțimea de toate clasele sociale și de toate naționalitățile adunată în jurul izvorului dătător de viață, îi evocă desigur, apoteoza unei viitoare și îndepărtate înfrățiri universale”.
Și, la final, o altă mică descoperire printre vizitatorii Slănicului: prezența discretă a profesorului, criticului și istoricului literar, Octav Botez (1884 – 1943), care se afla în acele zile, pe lista celor cazați la hotelul ,,Dobru”.
,,Octav Botez a fost fratele mai mare al lui Jean Bart (Eugeniu P. Botez) şi fiul generalului Panait Botez şi al unei descendente de căminar. A absolvit Liceul Naţional din Iaşi (1894 – 1901), licenţiat în litere şi filosofie (1906). Profesor la Iaşi şi Bârlad, apoi conferenţiar la catedra lui Garabet Ibrăileanu, mentorul său, pe care îl va înlocui din 1930. Cu studii de specializare la Berlin, Geneva şi Grenoble, își trece doctoratul în 1925 şi docenţa în 1930. A debutat în revista `Arhiva` (1904) şi a fost unul dintre membrii fondatori ai revistei `Viaţa Românească`. Calm, comprehensiv, perspicace în depistarea valorilor, era un critic integru. A scris temeinic despre perceperea ideilor istorice de către A.D. Xenopol, despre opera lui B. Şt. Delavrancea, Titu Maiorescu, Calistrat Hogaş, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Ion Agârbiceanu, Gib I. Mihăescu” (cf. https://www.facebook.com/SpecialCollectionsBCU Iași). În 1936, după moartea lui Garabet Ibrăileanu, a devenit profesor titular la Catedra de istoria literaturii române moderne, deținând această poziție până la moartea sa (cf. https://www.facebook.com/SpecialCollectionsBCU Iași și https://ro.wikipedia.org/wiki/Octav_Botez).
Text adaptat, adnotat și completat de Romulus-Dan BUSNEA
Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU Iași), Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Blaga” din Cluj (BCU Cluj) și cotidianului ,,Deșteptarea”.
Sursa: BCU Iași, BCU Cluj; Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și multe altele.
Mulțumiri pe această cale și slăniceanului Valeriu Meșterca, pentru sprijinul acordat continuării serialului și întregirii colecției ziarului.
Mențiuni: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași și BCU Cluj. În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil; Adaptarea, adnotările și completările la toate numerele din colecția acestui unic și inedit ziar sunt menite să întregească și să lămurească multe informații și aspecte din viața cotidiană a stațiunii, ca și a personalităților vremii, care nu au fost în totalitate prezentate în paginile ziarului, tocmai pentru faptul că acestea erau cunoscute de lumea de atunci, în speță de cei din zona Moldovei, de unde veneau și cei mai mulți dintre vizitatorii stațiunii.
(Va urma)
