Scuzele sunt monumentele incompetenţilor.
Viorel Moldovan
Trecutul prezent. Nu știu dacă aceste două dimensiuni temporale pot sta alături fără a trezi nostalgii, dorințe, bucurii pentru timpul de ieri și împliniri ce ar putea fi pentru cel de astăzi, cât mai ales pentru cel de mai târziu, frustrări ale neputinței de a schimba cursul unor lucruri ce s-au abătut de la matca lor sentimentală, hotărârea de a te opune implacabilului, speranța de a reuși într-un demers restaurator de istorie și temeinicie. Toate acestea reunindu-se într-un singur atoatecuprinzător și definitoriu ACASĂ. Despre care un cugetător anonim dar la spusele căruia facem adeseori apel: „Acasă este un loc în care crești dorind să pleci și îmbătrânești dorind să te întorci”.
Știm foarte bine cu toții că exodul românesc postdecembrist ne-a lăsat și ne lasă în continuare satele orfane de locuitorii săi, îndeosebi de cei tineri și de adolescenți, aceștia risipindu-se în cele patru zări ale lumii. Ușile caselor se închid încremenind în așteptare, școlile rămân pustii de elevi, orizonturile speranțelor de mai bine se îngustează tot mai mult. Un celebru scriitor englez imortaliza, cândva, un trist și dureros adevăr: copacii mor în picioare. La români, truismul este altul: casele, școlile ne mor în picioare. Iar noi, cei care, cândva, le-am dat viață și rosturi, ne stingem de dorul lor. Cum bine se mărturisea despre spiritul afectiv românesc marele nostru povestitor de la Humulești în amintirile copilăriei sale: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele […], parcă-mi saltă şi-acum inima de bucurie!”
Cu un astfel de sentiment tonifiant de apartenență afectivă aveam să fiu dăruit, nu cu multă vreme în urmă, de către doi concitadini, vechi și statornici parteneri de „cuvinte potrivite” pe ogorul slovelor și ideilor meșteșugite – profesorii de limba și literatura română pre numele lor Maria și Grigore Codrescu. Dascăli de referință pentru mulți dintre tinerii băcăuani și mentori de condeie, făcători de arte frumoase ale literaturii și de exegeze critice. Ei înșiși truditori prolifici pe ogorul creației. Doi într-o barcă – dacă ar fi să-l parafrazăm pe englezul Jerome K. Jerome –, care au navigat ani fără de număr și navighează în continuare pe oceanul facerii de bine și de frumos pentru semenii lor. Și cel dintâi pentru oamenii din spațiul de țărână căruia le aparțin, adică cel din care și-au tras seva de viață și de devenire/împlinire. Sperând să ajungă totuși și cât mai curând, cu vești bune, la limanul lor de orizont sentimental: satul Berbinceni, din comuna Secuieni. Au croit destine. Acum mai au un singur dor, mi-au spus, și le duc vorba mai departe: amintirile nu ne lasă cu niciun chip să acceptăm, pasivi, cum trecutul se îndepărtează tot mai mult de noi, riscând să ducă în neființă și uitare unul dintre cele mai dragi lucruri nouă: școala din sat, adică locul în care am deslușit cele dintâi litere ale alfabetului și de unde ne-am luat, mai apoi, zborul spre împlinirile noastre de mai târziu și dintotdeauna. Nefiind singurii, tot de aici pornind către orizonturile lor civicoprofesionale zeci de generații. O școală a cărei istorie este una demnă de a fi înscrisă în pantheonul românesc al învățării de carte și despre care profesorul Nicolae Ifrim scrie, în lucrarea sa monografică „Comuna Secuieni-Bacău de-a lungul vremurilor”: „Potrivit ordinului Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice nr. 2863/1892, se înființează o școală primară mixtă în satul Berbinceni. Învățătorul numit s-a prezentat la post începând cu data de 1 martie 1892 […)]. Între anii 1897 şi 1899 s-a construit un local pentru școală, care avea două săli de clasă […]. Școala a fost frecventată și de copii din satele Fundeni, Chiticeni și Văleni, până în momentul înființării școlilor proprii”. Un alt detaliu ce se impune a fi subliniat și scris cu majuscule: inițiativa înființării acestei școli într-un sat cu numai „920 de locuitori, dintre care doar 76 știu a ceti și scrie”, a aparținut ministrului din epocă al respectivului minister, Spiru Haret, cel care este considerat a fi fost cel mai mare reformator al școlii românești din secolul al XIX-lea, tot el fiind cel care i-a definit menirea și i-a statuat rolul printr-o celebră metaforă: „Cum arată astăzi școala, va arăta mâine țara”. Din periplul activității sale, de 108 ani, mai sunt de reținut două momente definitorii: din 1948 – anul reformei învățământului românesc postbelic –, aici a funcționat și ciclul gimnazial, până în 1979, acesta fiind desființat din cauza lipsei de elevi, ca rezultat al migrației masive a populațiilor sătești către zonele industriale. Mai apoi, exodul postrevoluționar masiv de după 1989 „a desăvârșit opera”, școala fiind închisă în anul 2000, din lipsă de elevi. Istorie închisă între coperți de amintiri? Între ziduri al căror destin nu mai poate fi altul decât prăbușirea și trecerea în uitare? Dar „greșelile nu se iartă, ci se repară”, spunea cândva marele nostru istoric Nicolae Iorga. Este tocmai ce vor să facă, acum, cei doi dascăli băcăuani, pentru școala din satul lor, de unde și-au început drumul de la învățăcei la învățători. De mai bine de două decenii grija lor este aceea de a repara ceea ce alții au greșit prin indiferență, prin lipsă de implicare, prin absența civismului militantist, știindu-se foarte bine că „oamenii nu se deosebesc atât prin ceea ce zic, cât prin ceea ce fac”, un adevăr indubitabil rostit cândva de marele nostru poet național. Ori, în mai bine de două decenii de la momentul când aici a răsunat clopoțelul vestind ultima oră de clasă, timpul a intrat într-o pauză fără de sfârșit.
Dar și veșnicia își poate avea propriul sfârșit. Grație celor doi dascăli, demersurilor constante ale acestora pe lângă notabilitățile administrative ale comunei Secuieni – Consiliul Local și Primăria –, orchestrate și prin implicarea nemijlocită a Consiliului Județean, școala își poate dobândi o nouă identitate sub acoperământul căreia ar avea șanse reale de a reveni la statutul de promotoare a valorilor educativ-spirituale ale locului. Clădirea (care încă stă bine pe picioare), protejată de statutul său de obiectiv de patrimoniu cultural național, ar putea fi transformată/amenajată, cu costuri minime de la bugetul Primăriei, în centru cultural în care să funcționeze o bibliotecă înzestrată prin donații private de carte și un punct de informare/documentare pe bază de voluntariat, o miniexpoziție care să reunească piese vestimentare tradiționale, obiecte de uz gospodăresc, documente ș.a. din arhivele locale, un cabinet medical la care să aibă acces și locuitorii din satele Fundeni, Chiticeni și Văleni, dar și – de ce nu? – un amplu panou al onoarei pe care să fie expuse fotografiile excelențelor satului, ale celor care au scris, onorând-o prin faptele lor și îmbogățindu-le continuu, istoria așezării. Între aceștia: Cezar și Cleopatra Uncescu, Gheorghe și Maria Banu, Vasile și Telezna Grosu, dându-li-se astfel formă, chip și valoare de adevăr și cuvintelor rostite cândva de regele Ferdinand I: „Nu zidurile fac o şcoală, ci spiritul ce domneşte într-însa”.
Iar pentru a se împlini cu adevărat și cât mai repede cu putință această „pohtă ce pohtesc” pentru întreaga comunitate cei doi promotori și susținători ai ideii, soții Maria și Grigore Codrescu, nu e nevoie de altceva decât ca aleșii obștei secuiene să vibreze, la rândul lor, la sentimentele aderenței reale la valorile patriotismului local al celor ce alcătuiesc comunitatea de astăzi, pentru a avea ce transmite, la rândul lor, celor de mâine și de mai departe.
Mihai Buznea
