Între filmele de anul trecut, care au stârnit mult interes și vii discuții pro și contra, s-a numărat „Maestro”, un bio despre viața de cuplu a genialul muzician american Leonard Bernstein cu actrița Felicia Montealegre. Dirijorul, compozitorul, pedagogul excepțional este întruchipat de Bradley Cooper, care semnează regia și este coautor al scenariului. Comentariile, și mă refer la acelea ale specialiștilor, au fost, în mare parte, favorabile. Cele vădit rău intenționate și stupide s-au revărsat pe rețele: reproșul pentru proteza nazală purtată de actor, pentru ochii lui albaștri, pe când Bernstein îi avea căprui, nemulțumirea acră, superioară venită din partea unor dirijori, care declară că este vorba despre un geniu inimitabil și că Bradley Cooper e penibil când conduce o orchestră… Neobosiții combatanți, „naziștii acurateței” și-au făcut treaba. Dar cum în artă nu este nevoie de unanimitate, asta nu prea are nicio importanță.
Cert este că mulți dintre cei care au văzut filmul se așteptau să fie premiat la Globurile de Aur și apoi la Oscar, dar nu a fost așa. „Oppenheimer” a lui Christopher Nolan, cu Cillian Murphy în rolul savantului damnat (inventatorul bombei atomice a fost un geniu torturat psihic, un martir) a câștigat cele mai multe trofee. Era de așteptat, de altfel, dat fiind și puternicul mesaj politic și umanitarist al filmului, vizând responsabilitatea morală a oamenilor de știință, subiect mereu actual în epoca progreselor științifice uluitoare, cu potențial distructiv.
Pe mine, „Maestro” nu m-a dezamăgit, pentru că are un subiect interesant, și anume viața de cuplu a două personalități in lumea artei, un cuplu de artiști, de creatori, deci conflictual din pornire. Pentru că este vorba despre două ego-uri orgolioase, competitive, care vor să se exprime și, de obicei, unul pierde partida. Așa cum s-a întâmplat și cu actrița Felicia Montealegre, care s-a îndrăgostit de Leonard Bernstein știind că este bisexual, i-a dăruit trei copii, l-a înțeles și l-a susținut în decursul unei căsătorii de 26 de ani, asigurându-i stabilitatea și căldura unui cămin, a unei familii afectuoase, unite.
Era de neam bun, frumoasă, stilată, avea educație, o temeinică pregătire artistică, talent actoricesc și muzical, mult gust, ea fiind cea care decora interioarele locuințelor familiei. A fost o amfitrioană minunată, însuflețind nesfârșitele petreceri din salonul lor, pe unde s-au perindat celebritățile epocii și, în plus, era considerată un adevărat fashion icon. Nu a mai avut însă când și cum să se dedice carierei, deși se bucurase de succes în multe producții de la televiziune și de pe Broadway. Îndrăgostită fără scăpare de Lenny, ea i-a spus că îl acceptă așa cum este, fără însă a se „sacrifica pe altarul L.B.” Realitatea însă a contrazis-o, pentru că exact asta a făcut, după cum a și scris fiica cea mare a familiei, Jamie, în cartea ei „Famous father girl”, unde recunoaște cât de greu a fost să trăiești „pe versantul unui vulcan”. Felicia a sperat să-l schimbe pe celebrul ei soț (care a fost însă mereu atras de bărbații tineri), trăind o sfâșiitoare dramă interioară, nenumărate umilințe. Totul culminând cu părăsirea ei pentru un june muzician. Dar când ea s-a îmbolnăvit de cancer, Lenny, cuprins de vinovăție (sentiment cu care a trăit până la sfârșitul vieții lui), s-a întors acasă și a rămas să o îngrijească până la capăt. Ceea ce spune mult despre fidelitatea sufletelor mari și despre tandrețe, care e mai presus decât dragostea. Filmul lui Bradley Cooper asta încearcă să surprindă, povestea extrem de complicată, de contradictorie a unei mari iubiri („se adorau unul pe celălalt”, depun mărturie copiii lor, pentru care a fost un tată foarte atent, cât și apropiații cuplului) cu o parte întunecată, și în mare parte a reușit. Carey Mulligan (Felicia) este excepțională, creând un personaj veridic, tulburător. Bradley Cooper acordă o mare importanță jocului actoricesc și este foarte generos cu partiturile oferite interpretelor, cum a făcut și cu Lady Gaga în „A star is born”. Chiar dacă mi-a plăcut mai mult Carey Mulligan pentru sensibilitatea, subtilitatea și toate nuanțele atât de bine găsite împrumutate personajului ei, nu am cum să nu recunosc performanța lui Bradley Cooper, un actor extrem de serios, care-și documentează minuțios creațiile, depunând eforturi ieșite din comun pentru a fi credibil, și care probează certe calități de cineast, girat fiind acum de giganții Martin Scorsese și Steven Spielberg, producătorii filmului său.
Dar poate că lucrul cel mai important rămâne acela că filmul îți retrezește curiozitatea, dacă nu gustul de a-l asculta și de a-l revedea pe Leonard Bernstein în înregistrările rămase, ceea ce eu am făcut zile la rând.
