Interviu cu Val Manescu, inspector pentru relatii publice la Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artistilor Interpreti – CREDIDAM
– Domnule Valentin Manescu, Val, cum te stie toata lumea, esti primul planificat pentru interviurile din anul 2011. M-am gândit sa începem altfel de cum o faceam pâna acum. De data aceasta, propun sa-ti adresezi tu primele întrebari, ca fost gazetar de succes într-o perioada plina a vietii tale, iar eu consemnez. Ce zici?
– Domnule, eu tot timpul îmi pun întrebari, de aceea nici nu dorm noptile. Ma tin treaz întrebarile. Nenorocirea asta cu insomniile se trage din decembrie 1989, când, în noaptea aceea de 22, am hotarât ca încep de la zero, constientizând cât amar de greseli am facut pâna atunci, pâna la vârsta aia. Ca multi români am crezut ca pot schimba ceva în tara asta, daca nu chiar în lumea asta, si, de ce nu, sa schimb ceva în mine, cu mine. Iar, cu trecerea anilor, ma întreb de ce, desi plin de intentii bune, nu am reusit sa fac mai mult, mai multe, pentru cei din jurul meu.
– Pâna la urma, care sunt întrebarile pe care ai vrea sa ti le adresezi?
– Pai, ca sa intru în regula jocului tau, eu m-as întreba care au fost cele mai emotionante întâmplari din viata mea? si as avea trei raspunsuri, din lipsa de spatiu: 1. Zilele Revolutiei Române. 2. Prima vizita în Europa si 3. Cartile pe care le-am scris.
În oglinda, m-as întreba care au fost cele mai amare trei dezamagiri? Si ar fi tot trei raspunsuri: 1. România sub Ceausescu, Iliescu, Constantinescu si Basescu. 2. Manelizarea societatii românesti si 3. Faptul ca nu am reusit sa ma las de fumat.
– Val, am citit pe blogul tau un eseu care mi-a placut foarte mult. La 17 ani de la Revolutie, Stimata Doamna, acesta era titlul materialului, era un fel de J’acuse adresat României. Te-a suparat rau Stimata Doamna?
– De fapt, mesajul este ca noi am suparat-o. De aceea, la final îmi cer iertare ca am uitat si când e ziua ei. Gândul acela spus atunci seamana cu o poveste de dragoste în care ti se pare ca iubita te-a tradat, dar din care, pâna la urma, reiese ca nu ai facut decât sa o acuzi permanent de toate relele care ti se întîmpla. si, cînd realizezi, ca tu ai fost cel rau, ca te-ai purtat si urât si nedrept, poate sa fie prea tîrziu. Cred ca am fost nedrepti în ultimii douazeci de ani cu tara noastra. Cred ca i-am cerut peste masura si noi i-am dat mult prea putin entuziasm, efort, dragoste.
Dupa aproape cinci decenii de nationalism desantat, de îndoctrinare sufocanta, nu mai suntem capabili sa întelegem fenomenul acesta pe care, generic, îl numim Patrie. Cuvântul vine de la pater, care înseamna parinte. si, cum nu ne putem naste din neant, nu vad de ce am da deoparte cuvântul patriotism, care pentru noi, românii, înseamna foarte mult, daca avem în vedere circumstantele istorice.
– Totusi, insist, acolo sunt si acuze aduse iubitei, României, ca despre ea este vorba, ca nu a facut destul pentru noi.
– Este si acest sentiment, deznadejdea ca uneori a fost foarte mastera cu noi, dar pâna la urma patria suntem noi, cu toti oamenii care traim în ea. Comparativ cu poporul român, în Elvetia nu exista casa în care sa nu fie arborat steagul la poarta sau la fereastra. Nu exista! si nu se bat cu pumnii în piept ca sunt patrioti. O iau ca pe un dat, ca si cum ai avea fotografia mamei în rama, pe un perete în casa, în buzunarul de la piept. Dar noua ne e jena, daca nu teama, sa ne aratam dragostea fata de patrie.
– Îmi amintesc, totusi, ca prin ‘91-‘92, când publicai în Pur si Simplu, alaturi de o echipa pe care eram gelos, în care erau Razvan Haritonovici, Liviu Avram, Petru Cimpoesu, Doru Kalmuski, Alex Ungureanu, Gil Ionita, Remus Radu, Gabriela Vrânceanu, erai mai optimist, mai încrezator în ceea ce urma sa se întâmple.
– Cum ti-am spus, atunci eram convins ca se poate schimba ceva. Speram ca Revolutia din 1989 a fost punctul zero al renasterii unei natii si ca o putem lua de la capat, sa ajungem la nivelul civilizatiei europene, la care visam de cînd eram mic. Da, era optimismul celui care nu stie ce-l asteapta pe drum, câte capcane, câti dusmani îl pândesc la fiecare colt, sa-l împiedice sa mearga mai departe. Daca vreau sa identific acesti dusmani care au întârziat cu peste 20 de ani evolutia tarii, nu-i gasesc nicaieri si nici nu-i pot numi, dar ei exista. Si, vrem sau nu, se numesc tot români.
– Nu stiu cum ai venit tu din Comanesti, acolo unde te-ai nascut, însa eu te stiu de la Cenaclul Artelor, pe care l-ai condus pâna în 1992 la Casa de cultura din Bacau. Dupa care l-ai tradat pentru gazetarie. Murisera artele?
– Ce sa zic? Gazetaria pentru mine a fost un vis care m-a urmarit de când am început sa scriu. Trebuie sa stii ca am facut prima revista la Liceul din Comanesti, pe care am scris-o toata de mâna. Se întîmpla la începutul anilor 70. Avea patru pagini pe hârtie de sac de ciment, ca sa reziste. Circula ca un samizdat, din mâna în mâna. Asa au început încercarile mele gazetaresti. Apoi, prin anii 80, am câstigat o preselectie pentru facultatea de ziaristica, dar, pentru ca nu eram membru de partid, am pierdut locul si s-au dus altii. Asa ca posibilitatea de a face un ziar dupa 1989 a fost împlinirea visului meu. Asa a aparut chiar în zilele din decembrie ziarul Pur si Simplu, de care vorbeai tu. A fost o aventura cu o istorie foarte frumoasa acel ziar, avea un tiraj ametitor la vremea aceea. Erau acolo, asa cum ai mentionat, niste condeie foarte bune, neiertatoare cu minciuna, cu impostura si hotia. Cu politicienii corupti. A durat pâna prin ’94, când a fost preluat de un om de afaceri si …s-a terminat. Cenaclul Artelor s-a stins în 1992, dupa ce am plecat de la Casa de Cultura, asa cum s-au desfiintat alte multe manifestari culturale care faceau faima Bacaului. Pacat, mare pacat. Orasul asta are forta intelectuala, scriitori, artisti. Dar lipseste initiativa si entuziasmul, au disparut cei dispusi sa arda pentru o idee care sa puna în miscare sentimentele si emotiile publicului spectator.
…Bun, a scazut si interesul publicului pentru actul artistic de calitate, dar publicul trebuie animat, informat, atras prin excelente, nu prin susanele. Organizarea unei manifestari înseamna sa stii cui te adresezi, dar si cum o vinzi, unde îi faci publicitate. Am asistat la lansari de carte anuntate prin telefon, de parc-ar fi fost ilegale. Ne adunam zece-cinspe oameni, vine un prieten al autorului si spune doua cuvinte, nici nu stiu daca a citit cartea sau numai prefata, dupa care, hai la chef.
Eu de ce sa mai ma duc acolo? Am beci, am frigider, nu trebuie sa merg la “o lansare” ca sa sprituiesc, sa ma ghiftuiesc cu piscoturi. La un act cultural, fie spectacol, lansare de carte sau vernisaj, ma duc sa ma luminez, sa comunic, sa aflu noutati direct de la producatorii de cultura. Daca vorbim de manifestari de înalta tinuta spirituala, ma duc la Filarmonica sau la Centrul “Apostu”, cu placere.
– Poet, gazetar, regizor de teatru si film, animator cultural, inspector CREDIDAM, revolutionar, organizator de spectacole. Nu te-ai irosit în prea multe domenii? N-ar trebui sa te asezi?
– La doi metri sub pamânt, o sa fiu foarte asezat. Deocamdata, mai am neastâmparul si curiozitatea celui care n-a aflat si n-a învatat înca totul, care cauta sa experimenteze mereu ceva nou. M-a tentat mereu sa fac ce n-am mai facut.
Am avut sansa sa lucrez în domenii în care chiar am putut sa-mi pun în valoare ideile si gâdurile, mai ales în manifestarile culturale si spectacolele pe care le-am organizat, apoi în presa, în televiziune, si, de aproape opt ani, în domeniul relatiilor publice. Eu cred ca nu exista a încerca, exista doar a face sau a nu face. Numai faptele ramân. Poate ca m-am risipit în ideea asta, însa eu am cautat locuri noi de explorat si exploatat. Poate, din afara, viata mea pare irosita, însa în interior am multe satisfactii.
– Primul volum de poezie Delict de memorie, ti-a aparut în 1995, al doilea O zi dinaintea sfârsitului lumii, un volum care mi-a placut foarte mult, în 2003. Am vazut, am citit ca ai fost pozitiv remarcat de critici, de Ovidiu Genaru, de Florin Iaru si de Gheorghe Tomozei. Cronologic, adica din sapte în sapte ani, anul acesta (2010 – n.a.) ar fi trebuit sa apara al treilea volum.
– Da, volumul e gata, însa nu stiu când va aparea. Anul acesta nu se mai poate, însa, cu siguranta, cât de curând. Am pe masa si un roman, la care scriu de vreo 12 ani. L-am scris greu, asa cum am construit si casa asta. Este un roman despre dragoste si revolutie, titlul provizoriu este Zdruncinarea. Are, în proportie de 75 la suta, fapte reale, personaje reale, din pacate în constructia lui am folosit numele proprii ale unor persoane cunoscute din Bacau si de aceea am ezitat sa-l încredintez tiparului. Cartea propune o perspectiva personala asupra faptelor acelor personaje, care este foarte posibil sa declanseze multe, foarte multe discutii care pot avea repercusiuni asupra vietii mele si asupra vietii lor. Cred ca nu-mi ramîne decît sa le dau nume fictive, ei oricum se vor recunoaste. si trebuie sa stii ca nu scriu la comanda, adica, azi îmi zic ca ma apuc de scris si scriu 10 pagini, nu, scriu foarte greu. Scriu greu si sunt pretentios. Ai vazut, sunt acum autori care au 15 carti în 10 ani, pe care le citesc ei însisi, eu nu-mi doresc sa-mi citesc singur cartea.
– Vorbeam de multele tale îndeletniciri. Astazi esti inspector (inspector, nu?), la CREDIDAM. Despre ce este vorba si cu ce se ocupa?
– În foarte putine cuvinte, CREDIDAM este o organizatie care are grija de soarta artistilor. Sunt aproape 9.700 de membri care primesc bani de la noi, bani pe care CREDIDAM îi colecteaza de la utilizatorii de opere artistice care difuzeaza productii muzicale, teatrale sau cinematografice în spatiul public. Legea îi obliga sa aiba licenta de la noi si sa plateasca o suma de bani, aproape simbolica, pentru acest lucru. Banii se aduna si se împart în functie de numarul de aparitii si duratele de difuzare ale fiecarui artist.
În ultima vreme ma ocup de imaginea institutiei, de relatia cu presa. Editez si scriu continutul Revistei InfoCREDIDAM, care se tipareste în 11.000 de exemplare, plus o editie în limba engleza, care se difuzeaza în strainatate.
– Am înteles, la radio, la televiziuni, lucrurile sunt clare, se ia de baza play-list-ul si institutia plateste, dar cum se calculeaza pentru cei care folosesc creatiile muzicale în restaurante, în autobuze, la nunti?
– Legiuitorul a stabilit ca se iau de baza play-listurile de la radio, televiziune si discoteci. Sunt niste normative, niste tarife si, în baza licentei de la CREDIDAM, institutia are dreptul de a difuza productii artistice în spatiul public. Radiourile, televiziunile nu ar putea trai fara aceste productii care contribuie la rata de audienta si, implicit, încasarile din publicitate. Restaurantele, hotelurile si celelalte spatii publice creeaza ambianta prin difuzarea muzicii sau a programelor TV. Daca muzica e pe placul consumatorului, în loc sa bea o bere, bea doua, ca s-a simtit bine. Nu-i corect sa faci bani pe munca unui artist, fara sa platesti.
– Aud de multi ani ca presa scrisa va disparea, s-a spus acest lucru si la aparitia radioului, apoi a televiziunii. Acum se marseaza pe presa on-line. Sunt acum la moda blogurile, blogosfera a câstigat teren. Faci si tu parte din cei care au si scriu pe blog. Multe dintre ele sunt caldari cu laturi, altele sunt bloguri serioase, tematice, de nisa, altele, din pacate putine, de atitudine, de analiza. Cum apreciezi, ca gazetar, aceasta competitie?
– Dragul meu, când îl invitam pe Alexandru Mironov la Tehnic Club, acum 25 de ani, ne povestea despre autostrada informationala, care, în SUA si în Occident, abia prindea radacini. Mai spunea ca o sa stam acasa si ca vom citi ziarele fara sa iesim, ca o sa lucram la computer, iar banii or sa ne vina în cont. Ne uitam la el ca la un martian. Ziceam: ce frumoase povesti spune. Uite ca realitatea a venit neasteptat de repede. Acum nu numai ca poti citi ziarul acasa, pe internet, dar fiecare poate sa-si scrie ziarul lui. Viitorul presei, daca se va mai numi presa, cred ca va fi cel legat de internet. Presa scrisa este într-o trista agonie, daca ne uitam la tiraje, si nu numai în Bacau, peste tot în tara si în lume.
– Nu numai Internetul este aici cauza.
– Asa e, mai intervine gustul publicului, starea financiara a populatiei, calitatea scriiturii etc. Cred ca rolul presei, asa cum o stim noi, s-a diminuat, deoarece a pierdut o componenta importanta, cea educativa. Sunt foarte putine publicatii care mai raspund acestui deziderat: educarea celui care pune mâna pe un ziar. Presa de aceea a fost creata, sa educe cititorul în spiritul apartenentei la o cultura, la o comunitate istorica, economica, în spirit civic. Cultura nu înseamna numai poezie sau teatru sau literatura. Cultura umana cuprinde toate elementele vietii noastre, de traitori pe acest pamânt. Educatia în spiritul cunoasterii, a adevarului, în spiritul relationarii cu ceilalti s-a pierdut. Si, implicit, scaderea tirajelor. Ziaristi de prestigiu, de mare întindere intelectuala, au fost înlocuiti de indivizi fara o minima cultura, dintre care, unii nu stiu bine nici limba româna. Daca presa scrisa vrea sa fie ce a fost si mult mai mult, trebuie sa-si faca curatenie în propria curte.
– Institutia blogului, blogosfera, este presa, bloggerii sunt gazetari, în sensul clasic?
– Buna întrebare. Sunt bloguri care seamana foarte bine cu un ziar, dar, în general, este locul virtual unde sunt expuse publicului opinii personale. Bloggerii propun un subiect, pe care cititorii lor îl dezbat, în functie de interesul pe care îl suscita. Sunt bloggeri foarte buni care au trafic ridicat, chiar daca propun subiecte minore. Blogul este expresia cea mai pura a libertatii de exprimare. Ai voie sa spui orice, dar îti asumi riscul. Si în blogging, ca si în mediul natural, fiecare pasare, pe limba ei piere. Cititorii te amendeaza instant. Daca scrii tâmpenii, daca postezi idiotenii, daca plagiezi, te trezesti ca ai trafic de doi cititori pe zi. Or, scopul blogului e sa-ti comunici ideile cât mai multor oameni. Sunt de acord cu tine ca sunt bloguri partinitoare, unele poate platite sa spuna orice despre oricine, însa ele, dupa o vreme, scad în audienta. Exista, între cele peste 60.000 de bloguri din România, si bloguri pline de vulgaritati, de insanitati, sunt bloguri cu un limbaj scabros. Sunt însa si bloggeri extrem de talentati, multi dintre ei provin din presa sau sunt si gazetari, pe care îi citesc cu interes, cu placere. Poti alege.
Pe de alta parte, spatiul virtual îngaduie, într-un mod democratic de întelegere a anonimatului, eliminarea fricii de confruntare directa. Pe blog eu îti comunic ideea si la revedere, faci ce vrei cu ea, o comentezi, nu o comentezi, închizi si cauti altul mai destept. Cine mai iese în piata sa urle la megafon?
– Te citez iar: În viata am facut o casa, am plantat un pom, am crescut un copil, am scris o carte si am trait. Cam acesta ar fi rostul omului pe pamânt. E mult, e putin, tu ce ai mai avea de facut?
– Greu de raspuns. Da, am ridicat o casa cu mâinile mele, cam 75 la suta, cum ti-am spus. De la conceptie, la sapat fundatii, turnat betoane, sudat, construit, tâmplarie, zidarie, instalatii sanitare, montat parchet si gresie, decorari, facut si reconditionat mobila, si tot ce vezi. Dupa zece ani am pus catargul la poarta cu tricolorul si ne-am mutat la E 85. În spatele casei am o gradina cu pomi fructiferi, plantati de mine, copilul este mare, la casa lui, m-a facut si bunic, cartile mele sunt în biblioteci. Nu stiu cui i-ar mai folosi ceea ce mai am eu de facut.
– Îti dau eu ocazia sa mai faci ceva. Poti sa mai pui doua întrebari, una cui vrei tu, alta poti sa mi-o adresezi mie.
– Vrei sa-ti pun eu tie o întrebare? Uite, sa-mi raspunzi si tu repede, asa cum m-ai forfecat pe mine: Cum va fi anul 2011?
– Am sa-ti raspund scurt. Nu sunt prooroc sau ghicitor în stele, însa dupa datele si informatiile pe care le am, anul 2011 va fi unul foarte greu, mult mai dificil decât 2010. 50-60 de mii de oameni vor fi disponibilizati, atât din sectorul privat, cât si de la stat. Productia si investitiile vor fi ca si inexistente, vom subzista din nou din împrumuturi, vine scadenta pentru cele contractate în anii trecuti. Va fi anul celor puternici, celor inventivi.
– Cât priveste întrebarea pe care mi-ai cerut sa o adresez cuiva, am sa-ti spun ca eu gasesc singur raspunsuri la întrebarile pe care mi le pun, nu e cazul sa deranjez pe altcineva cu nedumeririle mele. Risc sa primesc raspunsuri pe care nu vreau sa le aud: ipocrite, lingusitoare sau de circumstanta.
Gheorghe Baltatescu
