Lupta pentru trecerea Casei Memoriale "Vasile Alecsandri" la municipalitate continua. Atât conferentiarul universitar bacauan, cât si directorul Directiei Judetene de Cultura si Patrimoniu Cultural National Bacau au participat la o discutie cu prefectul Constantin Scripat, pentru a gasi solutii.

Subiectul Casa Memoriala „Vasile Alecsandri" nu s-a incheiat. Profesorul Ioan Danila continua demersurile pentru a reusi sa salveze Casa Memoriala a poetului. Ieri, 25 ianuarie, la Prefectura Bacau a avut loc o discutie pe aceasta tema. In acest moment se cauta solutii pentru ca imobilul sa treaca in administrarea Consiliului Local, si astfel sa poata fi restaurata. Ioan Danila, presedintele Asociatiei Culturale “Vasile Alecsandri”, este nemultumit de faptul ca aceasta cladire a fost lasata in paragina. "Am dat curs solicitarii domnului profesor Ioan Danila, presedintele Asociatiei «Vasile Alecsandri», o fundatie care doreste trecerea Casei Memoriale spre municipalitate si restaurarea acesteia", a declarat Constantin Scripat, prefect de Bacau. Acum atât imobilul, cât si terenul aferent sunt proprietatea unui cetatean italian, care a cumparat-o in vara lui 2010 de la o firma din Bacau. "Din pacate, in timp, acest imobil a intrat intr-un circuit comercial. Dupa anii ’90, aceasta a avut mai multi proprietari, atât casa, cât si terenul aferent. Pentru clienti, terenul este valoros, dar exista cladirea si terenul intra automat sub incidenta unei legi, Legea Patrimoniului Cultural National. Este o lege destul de dura, ce trebuie respectata si de proprietar. Vom face toate demersurile pentru ca in cel mai scurt timp sa rezolvam aceasta problema", a mai precizat Scripat.

Schimb de terenuri

La discutia cu prefectul au participat si reprezentantii Directiei Judetene de Cultura si Patrimoniu Cultural National Bacau. "Ori de câte ori ne cheama institutia prefectului, trebuie sa raspundem. Am stabilit aceasta discutie pentru a gasi solutii de salvare a acestui monument istoric. Solutia pe care prefectul o propune este sa chemam proprietarul si sa-i propunem un schimb de terenuri. In locul terenului pe care este constructia respectiva, autoritatile locale sa-i ofere un teren in alta zona din Bacau", a declarat Petre Cimpoesu, director al Directiei Judetene de Cultura si Patrimoniu Cultural National Bacau.
Reprezentantii Directiei sustin ca, in ciuda insistentelor facute de ani buni la Consiliul Local, acesta nu s-a implicat asa cum ar fi trebuit. "Am apelat de mai multe ori la Consiliul Local. Exista o hotarâre din 2007 sau 2008 prin care era delegat primarul sa inceapa negocierea pentru cumpararea acestei case. Din pacate, lucrurile au ramas in ceata, mai exact nu s-a intâmplat nimic. Restaurarea acestei cladiri depinde de implicarea factorilor din administratie: Consiliul Local, Consiliul Judetean si Prefectura", a mai precizat Cimpoesu. Posibilitatea ca aceasta casa sa fie cumparata de municipalitate este foate mica. Asta pentru ca din declaratiile date de consilierii locali, suma de 250.000 de euro ceruta de proprietar este prea mare si nu sunt bani pentru a face aceasta achizitie. Starea imobilului s-a degradat cu fiecare an scurs, fara ca autoritatile sa incerce exproprierea proprietarului in vederea salvarii cladirii de patrimoniu. Mai mult, in prima zi a lui 2011, casa a fost incendiata.
Sinziana Filimon

Marea sarbatoare nationala a Unirii Principatelor Române, din 24 ianuarie, a fost onorata cum se cuvine la Bacau, printr-un izbutit spectacol, sustinut de Ansamblul Folcloric Busuiocul. În timp ce în tara, la Iasi, si la Focsani, se auzea un cor de huiduieli, tâsnite tot din suflet, dar din disperarea si lipsa de speranta a oamenilor, în sala Teatrului Bacovia, plina ochi de spectatori, nu mai conteneau aplauzele. Orchestra Plaiuri Românesti, sub conducerea lui Victor Coman, grupurile vocal-instrumentale, solistii, dansurile populare, a caror coregrafie este semnata de maestrul Petre Vlase, prezentatorii spectacolului, si recitatori, în acelasi timp, au încântat publicul, trezindu-i o vie emotie si sentimentul firesc de mândrie patriotica. Sentiment care nu are cum sa pice în desuetudine, cum cred niste ignoranti si niste neispraviti. Spectacolul, realizat în colaborare cu Teatrul Bacovia, a avut un scenariu bine articulat, legaturile dintre diferitele momente fiiind facute de actorii Daniela Vrânceanu si Matei Bogdan cei doi actori de la Teatrul Bacovia întruchipându-i pe Ioan Alexandru Cuza si pe doamna lui, în câteva scene semnificative, vezi juramântul domnitorului, rostit solemn de interpret, si cu adânca tulburare. Actorii au fost un liant sensibil al spectacolului, recitând cu patrundere câteva poezii memorabile din lirica patriotica. Decorul a fost simplu, dar evocator, iar costumele au impresionat prin frumusete si autenticitate. Flacaii aveau prinse la caciuli o floare rosie si o bentita cu tricolorul, si pe camasi purtând o banderola tricolora, iar iile si fotele fetelor erau din acelea adevarate, respectând traditia, nu contrafacute, cum se mai poate vedea prin alte parti. Dansatorii au umplut scena, ca într-un vârtej, oferind publicului clipe si tresariri de bucurie deplina. S-a aplaudat îndelung la trilurile din Lie-ciocârlie, la maiestritele cântece de la nai, la finalul spectacolului, când s-a dat glas la Hora Unirii, toata lumea fiind în picioare, în ropot de aplauze. Ceea ce m-a miscat a fost gestul unei fetite, dintr-o loja, unde statea între parintii ei. Avea un mic tricolor la ea, pe care l-a tot fluturat, în timpul spectacolului. O cheama Raluca si are 6 ani, pentru ca am avut curiozitatea sa o cunosc, sa-i spun ca mi-a placut reactia, participarea ei la eveniment. Si i-am felicitat parintii. Daca toti românii si-ar educa astfel copiii, ca sa nu uite cine suntem, ce istorie avem, cultivându-le sentimentul de mândrie nationala, si de demnitate, cred ca România ar arata altfel si ar avea un viitor asigurat.
Carmen Mihalache

Ce greu este sa fii poet national, ce greu este sa fii Eminescu, spunea Ana Blandiana, la sarbatorirea zilei acestuia. Stau atat de multe pe umerii lui, ne raportam la el de fiecare data, il invocam ca pe o instanta suprema a spiritului romanesc. Totul e facut la modul foarte sobru, unii parca pica in transa cand vorbesc despre marele poet, care avea, insa, un extraordinar simt al umorului, ceea ce stiu mai putini. I-am recitit, zilele acestea, cronicile de teatru, si m-am amuzat copios. In primul rand, Eminescu sustine faptul ca un critic dramatic (cel mai neiubit dintre oamenii de teatru, dar ale carui verdicte sunt asteptate cu infrigurare in lumea scenei) trebuie sa aiba un masurariu, o dreapta cumpanire a faptelor supuse analizei. Socotit cel mai de seama estet literar al vremii sale, cu un vast orizont de lecturi filosofice, Eminescu a facut, ani de zile, critica dramatica la varf, acordand acestei activitati o importanta deosebita. Si a scris teatru, neconsiderand, nicio clipa, cum fac, mai nou, destui critici literari, ca dramatugia ar fi un fel de cenusareasa a literaturii. Era un mare iubitor de teatru, il pretuia enorm pe Shakespeare, numindu-l “divinul brit”. Tocmai in numele acestei pasiuni pentru Thalia, se exprima cu multa franchete in interventiile sale, dand verdicte dure si desfiintand cu vorbe caustice veleitarismul si impostura. Afirma ca “nu lingusim pe nimenea pentru ca nu suntem in stare de-a spune neadevarul, iar adevarul este singura ratiune de a fi a unei dari de seama de orice natura”. Fiinta eminamente morala, Mihai Eminescu era tentat sa puna valoarea etica inaintea chiar a celei estetice, apreciind pe acei autori care isi dadeau silinta onesta de a scrie “solid si sanatos, fara jignirea moralei si a cuviintei”. A dus o adevarata campanie impotriva melodramelor, a dramelor de bulevard si de senzatie, care “trateaza despre incalcarile codului penal si boalele trupesti”, cu eroi scosi parca dintr-o curte a miracolelor. Iata, apropo de umorul de care aminteam, de ironia caustica, mai precis, cum desfiinteaza cronicarul Eminescu o dramoleta ieftina, incare intrigantului ii merg uneltirile o vreme, dar “in actul al cincilea i se infunda si lui; ori ca-l ia si-l duc la politie; ori ca victimele lui chiar il rapun: ori ca se ucide el insusi de mustrarea cugetului; ori, daca nu i se intampla una din astea, apoi trebuie neparat sa-i caza apoplexie sau tavanul in cap, pentru satisfactia onoratului publicului”. Daca ar trai astazi, si ar vedea inflatia de telenovele stupide de pe la diverse televiziuni, ar avea materie de scris, nu gluma.
Carmen Mihalache

Monitori ai derizoriului, gasim foarte rar timp de a ne ocupa de lucrurile cu adevarat importante. Apucaturile tipic nationale sunt cele ombilical legate de lehamite, istericale de moment ("voi scandal cu orice pret", recunoasteti expresia caragialeasca), confuzii, bazdac, lamentare continua. Ne tot vaicarim, nu mai credem in nimic, nu mai avem realitati sufletesti autentice, ierarhie a valorilor, mimand doar o multime de lucruri. Ne facem ca facem, avem, de pilda, un fel de cultura de parastas, comemoram, incropim niste manifestari, ca sa bifam activitati (in restul timpului, baltind, pur si simplu, ca sa treaca vremea), unele dintre ele fiind complet ridicole. Am auzit, parexamplu, ca niste consilieri, de pe la Mehedinti, au avut ei o idee, "nemaipomenita" (puerila, in fond, caraghioasa) in care au hotarat ca, intr-o sedinta, de ziua lui Eminescu, poetul national (asa a ramas sintagma lui Calinescu), sa recite cate o stofa din poezia acestuia. Serbare scolara, in toata regula, ce sa mai zicem, macar stagiu de gimnaziu sa fie atins, ca, in rest, Dumnezeu cu mila. Pe vremuri, apropo de cultura generala si de ceea ce se invata in scoala, "nu se exista" sa gasesti absolventi, chiar de opt clase, care sa nu reproduca niscaiva versuri din Eminescu. Nu se poate invatatura fara memorizare, carevasazica, e cum nu se poate mai bine, e modern, actual, sa se puna accentul pe creativitate, dar asta nu vine din nimic. E musai sa ai o baza, sa citesti, sa ai repere, modele, dascali buni, mentori, directori de constiinta (mai mult si mai pretentios spus, dar cu temei), ca sa-ti iei usor zborul si sa devii un individ cu personalitate. Bine, dar sa ajungem, la subiect. Avem, incepand din acest an, "Ziua Nationala a Culturii" (nimic rau in asta, cine zice altminteri, in multe tari din Uniunea Europeana se sarbatoreste o astfel de data) care s-a decis sa fie 15 ianuarie, cand s-a nascut Mihai Eminescu. Ce facem, insa, pe termen lung, in afara de cateva festivisme? Avem, intr-adevar, grija, preocupare, protectie pentru cultura nationala, stiind ca ea este cea mai buna investitie pe termen lung, singura care inseamna pastrarea identitatii nationale, a spiritului neamului romanesc? Ma indoiesc de acest lucru, vazand noile "politici si strategii culturale" (inexistente, in fapt, declamate, doar), ca sa nu mai amintesc de bugetul absolut penibil alocat sferei specifice de activitate. Ca sa va dumiresc de umilinta continua a "creatorilor de valori spirituale" (acum, n-am ce face, folosesc si eu un fel de limbaj de lemn, ca sa o iau mai pe scurt), redau cateva randuri dintr-o scrisoare (din 1884) adresata de Eminescu lui Iosif Vulcan, directorul revistei Familia (din Oradea), in care acesta multumea pentru onorariul trimis, "primul pentru lucrari literare pe care l-am primit vre-odat-n viata". El mai amintea in acea epistola depre "demagogia in politica si literatura" care domneste in Romania, unde "omul onest ramane necunoscut in viata publica", si " talentul adevarat e inecat de buruiana cea rea a mediocritatilor, a acelei scoli care crede a putea inlocui talentul prin impertinenta si prin admiratie reciproca". Credeti ca s-a schimbat ceva? Nu cumva buruiana e tot mai mare si tupeul, marketingul (afacerea, publicitatea, confreriile si grupurile de interes, etc.) fac legea in continuare?
Carmen Mihalache

Cand vad manifestarile anumitor indivizi, nu mai am nicio urma de indoiala ca radacinile omului sunt comune cu ale animalelor. Chiar daca multe mituri au alte variante, frumoase, e drept, poetice, si Biblia vorbeste despre originea divina a omului, realitatea este cu totul si cu totul alta. Ceea ce se vede este o extraordinara explozie a brutalitatii si vulgaritatii, care-l coboara mult pe om. Libertatea prost, stramb inteleasa, a adus cu ea si multa violenta, reactii de o agresivitate extrema, instinctualitate dezlantuita. Cat de bine inteleg astazi o exclamatie a unei mari doamne a culturii romanesti din perioada interbelica, Alice Voinescu, aruncata in inchisoare de comunisti, la o varsta inaintata, si obligata apoi la domiciliu fortat, intr-un sat. Profesoara de istoria teatrului, cu un doctorat in filosofie luat in Franta, care te seducea intelectual povestind despre eroii din tragedia greaca, spunea in jurnalul ei (dupa ce cunoscuse partea bestiala a semenilor): "mi-e dor de oameni umanizati". Si acesta nu este un idealism oarecare, ci mi se pare a fi tocmai dezideratul unei societati civilizate, care, prin toate toate mijloacele avute la indemana, ar trebui sa sporeasca umanitatea din om, sa-l educe. La ce bun ca avem creier, daca nu-l folosim, si dam frau liber pornirilor primitive, implsurilor necontrolate? Poate exista vreo scuza pentru comportamentul dereglat total, incalificabil, al unui Corneliu Vadim Tudor? Desigur, nu exista niciuna. Daca un om, pretins "de spirit", ca doar e scriitor, doctor in teologie, pare-mi-se, persoana publica, om politic cu functii importante, europarlamentar, se manifesta la un mod mai mult decat grobian, huliganic, ce sa asteptam de la simplii muritori de rand? Sa iasa cu ghioaga si sa dea in cap, cum nu le convine ceva? Ceea ce se si intampla, din pacate, de multe ori, teama fiind sentimentul cel mai des incercat de oamenii normali in vremurile urate pe care le traim. Acestui acut sentiment de insecuritate i se adauga lipsa de modele, in spatiul public perindandu-se tot soiul de creaturi bizare, cu malformatii, cu devieri de gandire, de comportament, de atitudine. si cel mai grav este ca specia aceasta prolifereaza si se misca in libertate printre noi, ca legile, principiile, ordinea publica, moralitatea sunt calcate in picioare de acesti noi rinoceri. si atunci, daca esti o fiinta intreaga la minte, si inzestrata cu sensibilitate, cum sa nu-ti fie „dor de oameni umanizati”?
Carmen Mihalache

O buna optiune repertoriala a Teatrului "Bacovia", care si-a indreptat atentia spre Cehov, de asta data, este insotita si de o interesanta viziune regizorala. O tanara regizoare, Muriel Manea, semneaza o dramatizare dupa "Cerere in casatorie", punand-o in scena in cheia absurdului. Montarile clasice cu piesele lui Cehov (care a inventat un "personaj" numit atmosfera), unde se beau interminabile cesti de ceai, se vorbeste despre nimicuri, dupa care se astern lungi taceri, n-ar mai atrage pe nimeni acum. Ca sa retii atentia spectatorului de azi, trebuie sa-i propui ceva nou, sa-l provoci cumva, sa-l scoti din inertii si sa gasesti un limbaj scenic actual. Este ceea ce a facut Muriel Manea, imaginand un spectacol coerent, cu unitate stilistica, care denunta absurdul, inautenticul unor existente golite de sens, in care actele umane sunt repetitive, monotone, stupide, cu un caracter mecanic. Un mic mosier, Ivan Vasilievici Lomov, satul de burlacie, se duce la vecinul sau, Stepan Stepanovici Ciubukov, sa-i ceara in casatorie fiica, Natalia. Omul e insa cuprins de un frig interior, e timorat, n-are nicio farama de sentiment, si socotelile lui de acasa sunt date total peste cap de comportamentul aprigei Natalia, un fel de soldatoi, nefeminina la culme, artagoasa, astfel ca intalnirea lor degenereaza intr-o cearta strasnica, legata de niste proprietati, revendicate de amandoi. Imbracat la tol festiv, cu frac si cu un papion imens, de culoare rosie, Lomov este o aparitie bufa, teapana, personajul fiind zguduit, la intervale regulate, de un ras nervos, un soi de behait. In rolul caraghiosului pretendent la insuratoare din calcul maschin, Bogdan Buzdugan reuseste o caricatura veridica, un personaj cu relief scenic. Natalia, fata batrana, rigida, sumbra si coltoasa, avand pe ea un fel de sort de piele, care o face si mai dizgratioasa, este intruchipata de Eliza Noemi Judeu, care a intrat admirabil in pielea personajului, gradandu-i inteligent, expresiv si in crescendo, evolutia. Actrita si-a luat o infatisare crunta, care te ingheata, are ceva masculin, cazon, tine o pipa in coltul gurii, si tot framanta un aluat pe o planseta, in timp ce vorbeste cu musafirul, fara sa stie ce vrea acesta de fapt. In focul disputei legata de mosiile lor, ii arunca acestuia in obraz cate un pahar cu apa si faina, la un moment dat, rolurile inversandu-se, si Lomov preluand framantatul aluatului. Sunt scene de un comic enorm, la care participa si tatal Natasei, un ramolit, siret, in fond, bine intrepretat de Cristian Todica, intr-o compozitie puternic sarjata. Cei trei se comporta ca niste marionete dezarticulate, antrenate intr-o pantomima hilara, cu gesturi automate, rupta parca dintr-o scena de film mut. Asista la toata aceasta tevatura cu alunecari si inspre gotesc, si inspre burlesc, un servitor cu figura impenetrabila si cu un ce misterios in unele gesturi, figurat cu precizie de stefan Ionescu. Scenografia lui Cris Ciobanu este un spatiu metafora, o prelungire a personajelor, a neputintei lor de comunicare, a nefirescului si alienarii lor. In scena e intinsa o panza alba, sub care ghicesti cateva piese de mobilier, senzatia fiind de absenta, de gol, de ceva netrait, pustiu. Jucat intr-un stil modern, inventiv, spectacolul lui Muriel Manea e bine conceput, are ritm, o sucesiune cinematografica a scenelor, un decupaj ingenios, mizand pe efectul de contrast. Nefiind de o noutate absoluta (despre Cehov ca precursor al absurdului s-a vorbit), spectacolul pastreaza, ceea ce este esential, spiritul dramaturgului. Genialul rus, pentru care viata era "sfanta sfintelor", isi privea cu necrutare personajele, taind cu bisturiul in neputinta si nestiinta lor de a trai adevarat, cu rost si cu sens, si nu in falsitate, iluzii desarte, in absurd, de fapt.
Carmen Mihalache

Niciodata nu m-am indoit de puterea femeilor. Cred ca ele au, pe langa o forta extraordinara, si multa tenacitate, vointa de luptatoare. Iar cand se izbesc de greu, se fortifica, exemplul dat de doamna Roosevelt in acest sens fiind foarte graitor. Ea zicea, facand o analogie, ca un ceai este cu atat mai intens, mai tare, cu cat apa in care este cufundat pliculetul este mai fierbinte. Asa se petrece si in cazul in care o femeie este nevoita sa treaca prin incercari extrem de dure, ea iese intarita din ele. Cum toata viata este o experienta din care inveti mereu (daca vrei, bineinteles), eu nu incetez de a cauta si exemple care sa ma sustina moral in incercarea de a-mi depasi limitele. Asa am gasit, zilele trecute, prin bunavointa unei cunostinte, un interviu acordat unei publicatii straine de o doamna, medic neurolog, care a implinit anul acesta 110 ani. Rita Levi-Montalcini, italianca de origine evreiasca, a luat Premiul Nobel in 1986 pentru cercetarile ei in domeniul neurologiei, si declara ca, la varsta ei fabuloasa, creierul i-a ramas la fel de tanar ca la 20 de ani. Savanta afirma ca, la om, numai trupul se zbarceste, ajunge sa imbatraneasca in chip inevitabil, in timp pe creierul nu cunoaste senilitatea. Chiar daca o multime de neuroni mor, altii le iau imediat locul, creierul uman fiind de o mare plasticitate. Numai ca exista un secret. Ca sa functioneze cat mai bine, el trebuie mentinut intr-o stare de multumire si in activitate continua. Doamna Montalcini, de pilda, careia nu-i plac aniversarile (si mie mi-au devenit dezagreabile dupa o varsta, cand prea incep anii sa se inmulteasca, fara sa-i cheme nimeni) nici nu vrea sa auda de pensionare, pentru ca ea "distruge creierul". Si cand te gandesti cati alearga dupa starea asta, de pensionar, cu limba scoasa, nu te mai mira de ce lucrurile merg asa de rau in lume. Ca sa-ti traiesti bine toti anii, spune marea doamna a neurologiei, trebuie sa-ti stimulezi neuronii, sa-ti mentii vie curiozitatea, preocuparile, sa-ti cultivi pasiunile. Ea a facut acest lucru toata viata. S-a dedicat stiintei, a renuntat la ideea de a avea o familie, copii, pentru ca a fost fascinata de "jungla sistemului nervos" si a decis ca va urma drumul cercetarii. Intrebata daca boli ingrozitoare ca Alzheimerul, Parkinsonul si dementa senila se pot vindeca, ea nu are un rapuns categoric in acest sens, spune doar ca ele vor fi tinute in frau, intarziate, minimalizate. O speranta, deci. Cel mai bun lucru pe care crede ca l-a facut in viata este ajutorul dat celorlalti, iar marele ei vis dintotdeauna se rezuma astfel: "sa reusim sa utilizam la maxim capacitatea de cunoastere a creierului nostru". |sta ar fi supremul terorism pentru cei cu mintea odihnita!
Carmen Mihalache

A curs multa cerneala dupa dialogul dintre Herta Müller, laureata Premiului Nobel, si Gabriel Liiceanu, desfasurat in eleganta sala a Ateneului Roman, luna trecuta. Comentatorii s-au repezit, care mai de care, sa tina partea unuia sau celuilalt, sa arbitreze prestatia celor doi. Hotarat lucru, scriitoarea iesea mult deasupra cunoscutului filosof si director al Editurii HUMANITAS. S-a spus ca este o scriitoare al carei exemplar curaj civic este asociat curajului estetic si ca orice revenire a sa in spatiul public reprezinta „o provocare cat se poate de binevenita la adresa inertiei, conformismului, leneviei mentale a unei societati romanesti prea dispusa sa uite”. La toate acestea, Andrei Plesu a adaugat ca Herta Müller „nu stie limbajul amabilitatii ipocrite, nu adopta atitudini corect si cochet politice, da, suverana, cu bata-n balta si cu oistea-n gard”. Sunt perfect de acord cu atacul la adresa inertiei si conformismului, dar n-am cum sa fac uz de ipocrizie si sa aplaud faptul ca sub cupola unei institutii cu blazonul spiritual al Ateneului Roman s-a auzit, pentru prima oara, cuvantul cacat. Oi fi eu desueta, tinand la elementele de politete, de curtoazie, de eleganta, masura si decenta in exprimare. Toate acestea n-au omorat pe nimeni pana acum, dimpotriva, au facut bine cand au fost puse in practica. Inteleg cum e cu expresivitatea limbajului unui scriitor, cu indraznelile lui si dorinta de a soca, cu pasiunea pentru adevar, dar, orisicat, parca nu e rau sa ne pastram totusi rangul si sa nu coboram in cloaca si noroiul comun. Mai ales ca in mahalaua noastra balcanica nu ducem deloc lipsa de expresii tari si deocheate. De la marii scriitori si artisti asteptam altceva, si chiar daca unii dintre ei sunt adeptii esteticii uratului, in creatia lor, cand ies in fata lumii, la conferinte, la un dialog intelectual, vrem sa vedem in ei un exemplu de conduita, de distinctie, de altitudine a gandului. Invectiva, batjocura, sarcasmele, bascalia se intalnesc la noi la tot pasul. Sunt „descarcari psihologice”, uneori, sa admitem si asta. Mai rau e ca ele suplinesc energia activa, floare rara in spatiul mioritic, cel al pasivitatii defensive si resemnate. Cuvintele au o mare putere, sa nu uitam acest lucru. Si de aceea ar trebui alese cu foarte mare grija, pentru ca, repetandu-le pe cele dure, urate, ele vor atrage realitatea dupa ele si nu vom mai iesi din cercul acesta diabolic.
Carmen Mihalache

La inceputul lui noiembrie s-a lansat in capitala un film care face valuri mari si starneste o multime de comentarii pro si contra. Nici nu se putea altfel, din moment ce pelicula cu pricina se numeste "Autobiografia lui Nicolae Ceausescu", pe care s-a incumetat sa o aduca pe marile ecrane regizorul Andrei Ujica. Cineastul este stabilit in Germania de mai multa vreme, si a mai realizat doua documentare, unul cu subiectul revolutiei din 1989, si al doilea cu povestea unui cosmonaut sovietic care se afla in spatiu in timp ce tara lui se dizolva. Tema principala este moartea comunismului, asadar, care l-a preocupat intens pe creatorul filmelor amintite. "Autobiografia lui Ceausescu" a fost prezentat la Cannes si a starnit curiozitate, desigur, pentru ceea ce infatisa, specialistii punand insa accent apoi pe modul cum a fost facut acest film de nonfictiune. Ei au apreciat in chip deosebit arta montajului si conceptul inovator a ceea ce se numeste film istoric. Dar cel mai important lucru de discutat in urma vizionarii acestei pelicule ramane problema vinovatiei. Poate fi acuzat numai Ceausescu de o dictatura odioasa sau este vorba, mai curand, de o vina colectiva? – aceasta este intrebarea. Andrei Ujica are clar o parere, chiar daca, aparent, el nu monteaza decat fragmente de documentare gasite in arhive, el petrecandu-si peste 1000 de ore cu vizionarea acestora. Dar dramaturgia acestor secvente si scene ii apartine in intregime. Iar concluzia care se desprinde din sirul unor imagini adesea halucinante, dand seama despre un fenomen de enorma mistificare si de dementa totala, este cea a unei vinovatii colective. Nu numai Ceausescu a fost raspunzator de imensa aberatie in care am trait, ci intregul popor, cel care-l aclama dezlantuit, unanim, in monstruoasele manifestari care celebrau cultul dictatorului. Nimic nou, nu-i asa? Parca ne amintim o zicere celebra a lui Hegel, care spunea ca fiecare popor are conducatorul pe care-l merita. Iar romanii apar ca un popor "vegetal", care a indurat timp de decenii teroarea, mizeria, intunericul, cenzura, uitand cu desavarsire de libertate. Un popor usor de ingenuncheat, din pacate. Asa ca ii dau deplina dreptate unui comentator sagace al peliculei "Autobiografia lui Ceausescu", in momentul in care el sustine ca vederea acestui documentar ar avea efect de exorcizare a raului. Adica am putea sa radem, chiar, privind niste secvente din trecutul nostru comun, dar ar fi un ras galben. Unul cu ghionturi, amar si reflexiv, pentru ca n-ar trebui sa incetam a ne pune intrebarea: cum a fost posibil asa ceva? Si, punandu-ne-o, sa ramanem cat se poate de lucizi, pentru ca istoria sa nu se repete, cumva.
Carmen Mihalache

Plina de curiozitati si ciudatenii mai e lumea si viata asta! Pe cand la noi lumea se plange de saracie, si aceasta se tine intr-adevar scai de noi, la altii e la moda "downshifting-ul", un curent antimaterialist. In timp ce in Romania vezi si cum artisti foarte cunoscuti publicului, oameni de mare talent, obisnuiti cu succesul, ajung sa o duca de azi pe maine (dupa recentele declaratii publice ale unora dintre ei), in partea cealalta, a capitalismului dezvoltat, se inregistreaza tot mai multe cazuri de indivizi care renunta la bogatie si aleg o viata cat mai simpla. Oamenii respectivi nu mai vor sa fie robii banului, sclavii bunastarii, ai reusitei sociale cu orice pret. Vor sa se elibereze de stres, de obsesia succesului, sa traiasca doar pentru propria lor placere, folosindu-si timpul asa cum simt ei ca le face bine, dincolo de orice obligatie. Plictisiti de opulenta, de rasfatul confortului, unii se refugiaza te miri unde, pe la marginea societatii, prin triburi, secte, prin salbaticie, etc. Cica este si pe meleagurile noastre o elvetianca bogatasa (in Elvetia e raiul celor cu bani) care a renuntat la averea ei si la lux, traind acum pe la periferia Clujului, laolalta cu tiganii. Si stiti ce face? Sta intr-un bordei si merge cu sleatha de balaoachesi la adunat de cupru pe rampa de gunoi, ca trebuie si ea sa-si castige malaiul. Cand a fost intrebata de ce si-a parasit familia si starea ei materiala de invidiat, femeia a raspuns ca Dumnezeu este cel care i-a dat un semn si a indrumat-o pe calea aceasta, a renuntarii la viata ei imbelsugata, fara griji. In fine, o fi avand persoana respectiva credinta ei si nu stiu ce idealuri, dar mie mi se pare toata treaba asta o sminteala si zic: fereasca sfantul de asa ceva! Chiar daca-mi displace materialismul brutal, grosier, si sunt de acord ca nu ai nevoie de foarte multi bani ca sa fii fericit, n-am cum sa nu recunosc faptul ca, pentru noi, chestiile acestea cu indivizi satui de bine sunt simple povesti. Suntem atat de departe de civilizatie, de un nivel de trai decent, incat curentele astea moderne, ca downshifting-ul, intra in zona exotismului, a ciudateniilor. Multi dintre noi nici n-au apucat inca sa guste macar din modul de viata occidental, asa ca nici nu poate fi vorba de vreun gand de schimbare si de vreun dispret suveran fata de bunastarea burgheza. La noi, din pacate, diferenta dintre cei avuti si cei saraci creste pe zi ce trece, cei cu averi le sporesc in continuare, iar ceilalti bat din buze. Iar antimaterialismul si viata simpla nu sunt idealuri pentru nimeni pe plaiul mioritic, ci doar niste simple ciudatenii bune pentru altii.
Carmen Mihalache

In presa noastra, in reviste, mai ales, dar si in ziare, dai peste o multime de interviuri. E un gen care trezeste interes, se parcurge usor, prin urmare se bucura de succes la public. Depinde, in egala masura, si de cine intreaba, si de cine raspunde. Dar putine sunt acele interviuri de pe urma carora ramai cu ceva, care spun cu adevarat, lucruri interesante. Cele din revistele mondene sunt, de pilda, niste fleacuri zornaitoare, apa de ploaie, in fond. In schimb, in revistele de cultura, ca si in alte cateva publicatii care se respecta, chiar ai prilejul unor intalniri admirabile cu oameni de exceptie, care au facut ceva important in viata, au lasat o urma durabila. Un astfel de personaj fascinant prin originalitatea gandirii, actiunii, atitudinii, este istoricul Neagu Djuvara. A calatorit mult, a trait pe mai multe continente, a vazut o multime de lucruri, a traversat fel de fel de situatii, unele de limita, cunoscand deci gustul pericolului, a avut o viata doldora de evenimente. Sa-l asculti, sa citesti ce scrie, e o placere intelectuala, fara doar si poate.
Mai ales ca domnul Djuvara are farmec si umor in ceea ce povesteste. I-am citit asadar, un interviu recent (in „Formula AS”, pe care o iau pentru mama, dar o rasfoiesc si eu de obicei), si m-am delectat. Tema dialogului era cat se poate de acrosanta, te prindea din prima, fiindca era vorba despre amor, un subiect extern, general uman. Ei bine, cunoscutul istoric facea acolo o comparatie intre felul in care era inteleasa si traita dragostea pe vremea lui fata de timpurile de acum. Una dintre observatiile domniei sale era foarte ascutita si profunda, atragandu-mi atentia. Neagu Djuvara crede ca lipsa de cultura, absenta lecturilor, necunoasterea literaturii, care „iti formeaza in mod inconstient subconstientul”, duce la brutalizarea relatiei dintre barbati si femei. Mai vorbea apoi despre singuratatea femeii emancipate profesional, independenta din punct de vedere financiar, constatand ca avem de-a face, in prezent, cu o grava racire a sentimentelor si cu o izolare a oamenilor, un adevarat flagel modern, in combinatie cu amintita racire. Astazi se face sex, relatiile sunt intamplatoare, bazate pe stricte nevoi fizice, s-a dus naibii romantismul! Si pe vremuri, o zice cu umor Djuvara, erau amoruri de toate felurile, flirturi, aventuri, experiente. Erau si femei libertine, o anumita domnisoara Caragea, par examplu, „se dadea in barci” de pe la 14 ani si purta in geanta prezervative. Dar asta se intampla mai rar. De regula, femeile erau rezervate, gingase, iar barbatii erau atenti, grijulii. Nu tratau femeia ca pe o coada de matura, ci ca pe o floare.
Ofilite sunt insa acele vremuri de gentilete. La moda este sa fii „cool”, racirea afectiva fiind flagelul acestui timp peste care cica mai vine si un val de frig arctic. Culmea este ca un istoric atat de experimentat ca domnul Djuvara nu este atins de pesimism. „O sa redescoperim romantismul si dulceata sentimentelor neexprimate brutal”, asa se incheie interviul pe care-l da revistei pomenite.
Asa o fi ?
Carmen Mihalache

Sunt tot mai multe personaje in spatiul public autohton specialiste in datul cu parerea. Deschizi televizorul si ii vezi cum invadeaza ecranul, afisand un aer cunoscator, nevoie mare, chiar daca se vede de la o posta ca nu stapanesc subiectul. S-a creat un fel de tagma a pareristilor, observa autorul unei carticele numite "Plesnirismul", despre care aflu, din presa culturala, ca a aparut recent. Florin Biciusca, e numele dumnealui, si definitia pe care o da indivizilor ce se arunca in emiterea de judecati aiuristice despre orice misca e urmatoarea: "Plezniristii sunt gata oricand sa inventeze sisteme de criterii, remarcabile fie si doar prin inconsecventa lor. Uneori, cand un plezinirist nu cunoaste subiectul si nu poate sa-si recunoasca nepriceperea, emisia sa este insotita de o abia vizibila grimasa misterioasa si atunci tranteste un ditiramb halucinant, la plesneala, cum spun cei fara instructie academica solida, dar cu bun simt si spirit de observatie." Ipochimenii respectivi trec cu deplina nonsalanta peste orice urma de logica, fiind clar ca fac parte dintr-o anumita tabara care nu face altceva decat sa-si apere interesele, in ciuda aberatiilor evidente. Desi nu au argumente sunt foarte categorici, de cele mai multe ori proband doar o vasta ignoranta agresiva. Goethe spunea candva ca trebuie sa te feresti de agresivitatea prostului, la care altii au adaugat si pe nepriceputii cu initiative. Si de incompetentii foarte activi, care va sa zica, e bine sa ne ferim, dar putem sa o facem intotdeauna, depinde asta de noi? Intr-o anumita masura, cand este vorba despre cei pe care-i alegem sa ne reprezinte, da. Desi s-a dovedit ca ne-am inselat de multe ori, fara sa tragem vreo invatatura din asta. Si mai rau e cand nu avem ce face, suportand urmarile unor decizii fara cap si coada a unor incompetenti proptiti in functii inalte doar pe "criterii" de clientela politica. Pentru ca lucrurile nu sunt facute in chip rational, ci in mod aleatoriu, cel mai adesea, se ajunge la stari si manifestari extreme. Oamenii sunt la limita cu nervii si reactioneaza violent. Unele practici arbitrare de valorizare a muncii angajatilor din sistemul public, puzderia de ordonante care se contrazic au condus spre situatii explozive. Nu stiu cat de spontane sunt actualele revolte, stiu insa cat de "elaborata" si nociva este ignoranta cu ifose, incompetenta agresiva si tenace. Care lasa loc proliferarii neregulilor si absurdului.
Carmen Mihalache

Toamna s-a instalat in drepturi intr-un mod foarte dur, e incruntata rau de tot, mohorata, zgribulita, deloc prietenoasa. Dar ea aduce si lucruri, intamplari frumoase, fiind sezonul deschiderii stagiunilor teatrale, muzicale, al festivalurilor de arta. Inceputul de stagiune m-a prins la Iasi, unde ma aflu la o manifestare internationala dedicata copiilor si celor tineri. Un eveniment la care spectatorii dau, pur si simplu, navala, sala Teatrului „Luceafarul” dovedindu-se neincapatoare, in ciuda celor 450 de locuri. Zilnic sunt cereri suplimentare de bilete, si intre randuri se mai plaseaza scaune pentru cei fara loc. Nici nu-ti vine sa crezi ca se petrece asa ceva in vremurile astea urate, amenintatoare. Scepticilor, care nu mai cred in nimic, le-ar prinde bine sa asiste la un astfel de asalt.
Vazand cat de mare este nevoia de frumos, de joc, de evadare din cotidian pe aripile imaginatiei, nu se poate sa nu incerci un sentiment terifiant. De incredere ca orice poate fi depasit prin vointa oamenilor, prin creativitate. Nu de alta, dar prea ne adancim in cultura spaimei. Ba vine incalzirea globala, cutremurul cel mare, foametea, iarna cea cumplita, explozii solare care pot praji toate retelele electrice, in fine, socuri in valuri pentru bietul muritor, lume nebuna, nebuna…Traim intr-o schizofrenie, intr-o isterie totala. De parca saracia nu era de ajuns.
In acest sir de pierderi succesive, aduse de criza, de austeritatea bugetara, cu dureroasele ei amputari, cel mai trist ar fi sa ne lasam prada si saraciei cu duhul. Din fericire, frumosii nebuni din lumea artistica nu se lasa invinsi. Ei continua sa ne ofere prilejuri de bucurie, sa ne descreteasca fruntile si sa ne readuca surasul pe fata. La festivalul de teatru la care sunt acum, se rade cu pofta, se participa insufletit la toate intamplarile de pe scena. Stiti ce spunea marele regizor Federico Fellini? Ca oamenii ar trebui sa-i sanctifice pe cei care i-au facut sa rada, nu sa planga. Teatrul de animatie, care se adreseaza de fapt tuturor varstelor, este ca un fel de terapie anti-aging. Ne impiedica sa imbatranim. Parintii si bunicii care ii insotesc pe copii in salile de spectacol au o alta expresie pe chip, una senina, deschisa. Se lasa contaminati de naivitatea, de bunatatea naturala a copiilor, de voiosia lor. Nu strica sa regasim copilul ramas ascuns in fiecare din noi, in strafundurile fiintei. Am putea astfel sa ne blindam interior cu provizii de prospetime sufleteasca. Sa mai flituim acreala si posomoreala.
Frecventarea lucrurilor frumoase, macar din cand in cand, are efecte antioxidante. Mai sterge ridurile, iti reda increderea ca viata poate sa devina mai buna si mai dreapta.
Carmen Mihalache