O replica dintr-o piesa de teatru a unui dramaturg contemporan suna asa: "Nenorocirea este ca voi, oamenii, ati început de la o vreme sa nu mai simtiti lipsa nimanui. Într-o buna zi lumea o sa dispara si voi o sa aflati asta de la televizor". Sensul replicii, chiar daca e unul metaforic-metafizic nu e deloc paclos, întelegandu-se destul de usor despre ce tip de înstrainare, indiferenta, insensibilitate, individualism este vorba. Iar noua, romanilor, ni se potrivesc foarte bine (din pacate) spusele acelui personaj de teatru, fiindca suntem din ce în ce mai divizati si mai învrajbiti, traind în discordie. Ne risipim, ne faramitam într-o multime de directii, care-ncotro, în functie de interese si obiective imediate, marunte, în loc de a gasi numitorul comun, o cale de urmat, un proiect national caruia sa ne subsumam cu responsabilitate. În loc de a face lucruri normale, firesti, ne lasam angrenati într-un mecanism al mizeriei foarte bine pus la punct, reglat cu atentie diabolica, ca sa scoata la iveala, mereu la tanc, ceva nou, care sa agite mintile oamenilor, ocupandu-le timpul. Libertatea de exprimare, preconditie fundamentala a democratiei, naste însa si monstri, iresponsabilitate în pareri, "opinii" aruncate la întamplare, vulgaritate în limbaj, atitudini intolerante, radicalisme, extremisme, xenofobie etc. Or, noi avem nevoie sa fim uniti ca sa ducem ceva la un capat, sa izbutim sa coagulam ceva. Tot haraindu-ne între noi, cu antipatii, animozitati, balacarindu-ne, bucurandu-ne de raul altuia, nu ajungem nicaieri. Stiu ca nu spun lucruri noi, lipsa de solidaritate si de unire în scopuri productive sunt metehne vechi de care nu reusim sa ne dezbaram. Se pierd aiurea energii, în discutii interminabile, în simple barfe pe marginea a tot felul de întamplari mai mult sau mai putin nefericite. "Suntem spectatori la propriul destin", asta e darul nostru aparte, dupa cum observa, cu ascutime si patrundere, jurnalista Raluca Petrulian, care a lucrat mult timp la Europa Libera. Si tot ea remarca un fapt real, în loc sa trecem la actiune, ne anesteziem cu marea noastra înclinatie spre ironie (bascalie, mai exact zis), cu luatul peste picior, cu atat de vechiul si obositul obicei de a face haz de necaz. Un obicei prapastios, mai degraba, care, de multe ori, se întoarce împotriva noastra. Dar, accentueaza jurnalista, oamenii ar trebui sa înteleaga ca nu ne este nimic dat, ca "noi facem realitatea" si ca putem alege si decide cum vrem sa traim. Numai prin actiune directa poate fi eliminata cauza problemelor care ne dau bataie de cap si ne strica viata. Pana cand o sa mai ramanem doar niste simpli spectatori la propriul destin, lasandu-i pe altii sa hotarasca în numele nostru?
Carmen Mihalache
BRIC-BRAC: Cat o sa mai ramanem simpli spectatori?
