La Galeria „Alfa”, faimosul Ioan Maric, pictorul naiv mereu surazator, ne cheama astazi la serbare. A mai adaugat ceva ani si a scos pe simeze rodul lor, peste 150 de tablouri lucrate in vremea din urma. Proaspat iesita de sub tipar este si o carticica-album despre el, in format de buzunar, aparuta la Editura Vicovia. In paginile acesteia sunt reproduceri dupa lucrari, fotografiile fiind facute chiar de artist, despre creatia sa si despre om depunand marturie 44 de prieteni, cum ii numeste Badia sau Badita. Acesta este apelativul, plin de respect afectuos, folosit de toti cei care-l cunosc si-l admira. Astazi, modestul Ion de la Luncani este prezent la saloane importante de arta naiva din lume, invitat in tabere de creatie, la targuri de arta, la simpozioane, in fine, cariera sa este una internationala. A muncit mult pentru asta, decenii in sir, asa ca era firesc sa vina si recunoasterea valorii sale, ploaia de premii de care artistul se bucura sincer, aproape copilareste, ca doar nu degeaba e un „naiv”. Poate pentru ca sufletul sau e larg, bun si deschis, Ioan Maric nici nu pare atins de varsta. Anii la el se adauga senin, lasandu-i chipul luminos si zambetul plin de caldura. Nici urma de osteneala nu se vede la necontenita sa lucrare, opera ii creste arborescent, navalnic, ocupand noi teritorii, invadand realul cu nascociri viu colorate si sugubete la culme. Teama de gol il face sa depene la nesfarsit cate o poveste, sa improvizeze jucaus, sa puna in pagina mici scene doldora de umor sanatos, sa umple orice coltisor al panzei cu zeci de amanunte, cu detalii datatoare de mari delicii privitorului. E o pictura care-ti taie respiratia prin fabuloasa ei vitalitate, prin bogatia nesecata a filonului narativ. Intamplarile chisnovatice, peripetiile zecilor de personaje din scenele si imaginile de pe panze paca vor sa iasa din ramele tabloului si sa te prinda in vartejul lor. Pofta de viata si hazul popular, tonic, ce razbat din tablourile viu colorate cuceresc cu totul, Ion Maric detinand stiinta de a descreti fruntile oamenilor. A fost supranumit „campionul portretisticii de sorginte rurala”, „geniul histrionismului in arta naiva”, „un Chagall” al picturii populare, aprecierile comentatorilor artei sale curgand suvoi, prin contaminare cu luxurianta imaginatiei nestavilite a nascocitorului unei lumi de feerie burlesca. La Maric, lumea e intr-o sarbatoare continua, oamenii veselindu-se strasnic, asezati la ospete cu bucate gustoase, stropite cu tuica galbioara si nelipsitul vinisor de viata lunga, cu lautari care canta la felurite instrumente si sunt cocotati te miri unde, cu animale, oratanii amestecate hazos cu cheflii in tot acest iarmaroc de pomina. Ia mai zii, lautare, sa uitam de cele rele si sa petrecem, ca viata-i scurta si e pacat sa nu ne bucuram de ea, de frumusetea si darurile ei, acesta-i talcul povestii, morala sanatoasa a intamplarilor istorisite torential de hatrul Maric in panzele sale. Care alcatuiesc o vasta panorama cu secvente dintr-o civilizatie arhaica, cu obiceiuri, cu rosturi ce se pierd in negura timpului, salvate de la uitare de penelul unui artist viguros, ghidus, inzestrat cu o creativitate de invidiat, neostoita, si cu o filozofie de viata senina, optimista, straina de angoase existentiale. Cine vrea sa-si mai alunge uratul, sa-i viziteze expozitiile si sa se lase prins in iuresul ametitor al nazbatioaselor peripetii istorisite in lucrarile de pe simeze. Artist inconfundabil, de o verva imaginativa inepuizabila, cu un stil numai al lui, Ioan Maric este astazi, la 65 de ani, un fel de patriarh (inca in puterea varstei) a artei naive. La multi ani si la multe izbanzi artistice!
Carmen Mihalache

Ca sa protesteze, pentru viata lor de mizerie, pentru salariile amputate si pensiile de doi lei, au iesit in strada cam toate categoriile sociale, pana acum. Foarte rar au facut asta artistii, ei continuand sa joace pe scenele teatrelor, sa cante in orchestre simfonice, sa evolueze ca solisti, sa picteze, sa scrie, sa filmeze etc. Profesia lor este una a daruirii pentru ceilalti, asa se explica incapatanarea de a-si vedea de treaba, chiar in cele mai neprielnice, mai vitrege conditii. Ei nu exista daca nu au public, si atunci sunt dispusi chiar la sacrificii pentru a-l castiga pe Maria Sa Publicul, cum ii spun ei. Despre natura speciala a acestor risipitori de frumusete scrie o carticica plina de afectiune, de pretuire si tandrete, G. Mosari. Ea se intituleaza "Amintiri cu mari actori" si a aparut recent la Editura 24:Ore, Iasi. Cum noi traim in tara crizelor, si ne-am decapitat, cu nepasare, elita, cam in toate domeniile, e totusi reconfortant sa vezi ca artistii romani sunt apreciati, indragiti in lume, facand dese turnee de succes in strainataturi. G. Mosari creioneaza inspirat portretul catorva astfel de mesageri speciali ai artei romanesti. Scriitorul este bacauan de origine, a fost ziarist la vechiul ziar judetean, si de o buna bucata de vreme s-a stabilit in Israel. Nu si-a uitat insa orasul tineretii sale si, mai ales, pe prietenii de aici, asa ca revine in mod constant in tara, in Bacau, Ia Bucuresti, la Iasi. Acum vreo doua zile am primit un semn de la domnia sa, cartea despre care aminteam. In prefata acesteia, criticul Ioan Holban vorbeste despre „fascinatia valorii” pe care o traieste, cu fervoare si in mod permanent, G. Mosari, prozator, publicist cu o impresionanta bibliografie, autor de „povestiri de buzunar”, de tablete de jurnalist, pline de verva spirituala, de schite umoristice, jurnale de calatorie si amintiri. Admirabil la G. Mosari este talentul de portretist, felul in care surprinde, in doar cateva randuri, esenta unei personalitati. In cartea sa ii reintalnim pe Carmen Stanescu, Damian Crasmaru, Florin Piersic, Horatiu Malaele, Adela Marculescu, Silviu Stanculescu, Nicu Constantin, Ciupi Radulescu, Stela Popescu, Alexandru Arsinel, dar si pe Costel, prietenul din Bacaul tineretii. Pentru fiecare scriitorul gaseste o formula fericita, care-i caracterizeaza pe artisti. Adela Marculescu „aduce primavara”, Florin Piersic e „frumosul frumosilor”, Maia Morgenstern e „mama lui Iisus”, Horatiu Malaele „omul cel mai ocupat din Romania”, Nicolae Nitescu „o voce de aur”. Memorialistul evoca placutele intrevederi cu acesti actori si vedete (unii, ale teatrului de revista), avute in tara sau in Israel, dominant in cartea sa fiind minunatul cult al prieteniei. Iar in cazul lui G. Mosari sunt prietenii adevarate, de-o viata.
Carmen Mihalache

Pentru ca rubrica aceasta apare la sfarsit de saptamana, cand tot omul mai vrea sa rasufle, sa mai scape de noxe si toxine (si la propriu, si la figurat), eu imi propun, de cele mai multe ori, nu de obicei, ca nu-mi reuseste, subiecte mai zglobii, in pofida realitatilor ce nu ne incurajeaza defel. Avem nevoie si de cate o supapa, o iesire, o mica evadare din cotidian, ca sa mai prindem ceva putere si sa rezistam in continuare. Ca doar nu dam in primire chiar asa de usor, cand vor altii, cei care ne-au pus gand rau. E musai sa ne agatam si de cel mai mic, mai pricajit colac de salvare. Sa ne autoprovocam, sa ne punem mintea in miscare si sa nu stam cu mainile in san. Initiative, implicare, asta ne trebuie, fara doar si poate. In sensul asta, tot cautand eu cu incapatanare si lucruri pozitive care se intampla pe la noi, am citit vesti bune despre campania "Let’s Do It, Romania!". Mi se pare ceva demn de toata lauda ca unii dintre conationalii nostri descopera voluntariatul. Fiindca sunt satula, ba chiar exasperata de prapastiosi, de cobe, de genul neputincios si plangaret. Mi-au placut, dintotdeauna, oamenii care isi sufleca manecile si se pornesc la treaba, vaicaretii profesionisti nu ma intereseaza, imi sunt nesuferiti. Asadar, bravo pentru voluntarii care s-au pus pe adunat gunoaie, pe apa, pe uscat. Au de lucru, nu gluma, sunt mormane peste tot, si-or sa mai fie, din nefericire, ca aici e vorba despre educatia si bunul simt al cetateanului. Chestiuni delicate, "sublime, admirabile", dar care lipsesc cu desavarsire (pe la multi autohtoni), vorba lui Caragiale. In categoria, inflationista, a stirilor spaimoase, este si aceea a unei ierni groaznice care, cica-se, ne paste. De parca nu erau destule sperietori pe capul nostru, mai vine si maciuca asta. E doar o prognoza, bazata pe teoria unui expert polonez, nu e nimic sigur. De ce ne-am infrigura inainte, tremurand de frica, cu gandul ca n-o sa razbim? Precautia nu strica niciodata, se pot lua masuri din timp daca esti avertizat, iar povestile astea de teroare, care nu fac bine nimanui, nu trebuie luate ca litera de evanghelie. Mai cu capul pe umeri, asa cred ca ar trebui sa fim, mai lucizi, mai stapani pe noi insine, mai selectivi. Nu doar cu ochii in televizor si sorbind vorbele unor meseriasi in felurite manipulari. Am putea fi mai voluntari, adica mai fermi, nu ca giruetele in bataia tuturor vanturilor (am pus pluralul, ca sa nu se confunde cu numitul Vantu, subiect socotit "incendiar", cu declaratii bomba si fumigene in directie politica). Prea multe povesti ni se vand, ni se flutura prin fata, prea multa „vanare de vant”, prea mult balast e in viata noastra. O curatenie de toamna ar fi binevenita. Cu putina vointa, ea e posibila. Let’s do it!
Carmen Mihalache

O problema mai veche, situatia romilor din Europa a iesit din nou, la modul exploziv, la iveala. Lucrurile sunt cum nu se poate mai complicate si mai urate. Vremurile cand se scriau poeme romantice despre viata libera a tiganilor sau epopei eroi-comice s-au dus demult. Va mai amintiti de pitorescul personajelor lui Budai Deleanu din "tiganiada", de Parpanghel si Romica lui, deTandaler, Aordel, Susanel, Sperlea, Sosoi, Cacacea, Burla, Ghiolban (nume caracterizatoare), cu toata fanfaronada, poltroneria, milogeala, "spiritul de harmalaie si orbeasca infuriere", specifice neamului lor? Mai tineti minte pentru ce luptau eroii burlesti ai lui Deleanu? Dar ce visau? Iata ce: "Noi tiganii sa avem tarisoara! Unde sa him numai noi de noi! Sa avem sate, casi, gradini s-ogoare… Zieu!" Ei, da’ n-a fost sa fie si ei tot ai nimanui au ramas, singuri, marginalizati, dispretuiti. Nu sunt nicaieri doriti, Franta, unde s-au aciuat multi dintre ei (acolo e frumos, sunt, printre altele, bulevarde ca niste campii rupte din rai, dupa cum se si numesc…), refuza sa mai primeasca "toata mizeria lumii", dupa cum se exprima un fost ministru de-al lor. si Italia face la fel, ii expulzeaza. Ei sunt, totusi, cetateni europeni si au toate drepturile legale potrivit acestui statut. E o situatie afurisit de complicata si delicata ca aspect uman. Dar multi se pretind doar umanisti si democrati, continuand, in fapt, sa-i discrimineze pe tigani, alungati acum dintr-o parte in alta a continentului. Ceea ce-l determina pe un filosof maghiar contemporan, G.M. Tamas, sa se intrebe pana unde va merge disperarea si razvratirea acestei populatii condamnate la saracie eterna, asuprire, pedepsire si umilire. Foarte transant, ganditorul pomenit spune urmatoarele in interviul publicat in "Evenimentul zilei": "Ceea ce ma mira este ca ei n-au facut, inca, recurs la arme si n-au dat, inca, foc frumoasei noastre Europe crestine, libere, egalitare si albe-ca-zapada". Eu una n-as vrea sa am mirari de genul asta, mi se par exagerate. De ce sa se ajunga la asta? Chiar nu exista solutii? Ele ar fi, dar nu-i deloc simplu sa fie puse in practica, fiindca exista o rezistenta si din chiar interiorul etniei rome. Asta dincolo de bla-bla-urile cu asimilarea, integrarea sociala, dincolo de frazeologia corect politica. Oamenii se complac in niste situatii care se perpetueaza. Intr-un modus vivendi pe care nu sunt dispusi sa-l schimbe cu una cu doaua. Cert este ca "buba s-a spart" si lucrurile nu mai pot merge la nesfarsit inainte, ca avem nevoie de norme europene de buna convietuire. Cu incrancenari sau, dimpotriva, doar cu bune intentii, cu declaratii politicianiste nu se va rezolva nimic. Problemele sunt deosebit de grave, si uneori sunt tratate superficial, cu destul dezinteres din partea romana, fara o implicare reala, eficienta. Si mi-e teama ca buba va coace in continuare. Asa ca sunt foarte curioasa sa aflu ce se discuta zilele astea la intalnirile de la nivel inalt pe tema imigratiei, cum va fi depasita gandirea reductionista, atat de paguboasa si periculoasa.
Carmen Mihalache

Mai am cateva zile de concediu si practic un soi de autoprotectie impotriva a tot ceea ce ar putea sa-mi strice cheful de a ma simti bine cu tot dinadinsul. Ma uit doar fugitiv la televiziuni, zapand in ritm foarte dinamic, si nu ma opresc decat la ce ma poate destinde si chiar amuza. Oricum, meseria mea presupune un grad ridicat de curiozitate (calitatea asta nu intra in vacanta), vrei mereu, ca jurnalist, sa fii la curent cu noutatile, sa afli, sa stii, sa comentezi, etc., dar asta nu inseamna sa te si transformi intr-un fel de animal de prada, incapatanandu-te de a folosi doar informatia negativa, catastrofica. Ca sa-i bagi pe bietii oamenii in sperieti de-a binelea. Eu una votez cu ziaristii echilibrati, decenti, inzestrati cu bun-simt, care mai vor sa si indrepte, pe ici, pe colo, niscaiva mentalitati depasite, atitudini deviante, pentru ca nu-i adevarat ca numai senzationalul si vulgaritatea fac rating. Desi, o spun cu amaraciune, la noi, mitocania a ajuns o profesie, iti sare-n ochi unde nici nu te astepti. Mai ales de “pe sticla”, unde niste moderatori de emisiuni sar pur si simplu la om, nu alta, asa-s de agresivi. Se vede clar ca au pierdut pe drum sensul originar al cuvantului moderator, unii dintre ei devenind de-a dreptul instigatori. Desi, daca ar avea un pic de spirit, ar putea fi doar ironici si astfel ar conduce mai inteligent, mai detasat, dezbaterile, punand in valoare si niste idei, cat de cat. Ca sa te mai lumineze si pe tine, individ obisnuit, sa-ti dea ceva de rumegat in minte si nu sa-ti ridice doar sangele la cap de furie si neputinta. Ei, dar de aia n-are ursul coada, si nu toti cei care se declara realizatori, autori, creatori, carevasazica, sunt si autentici. In toate domeniile, cei cu talent adevarat sunt foarte putini, asta-i marfa rara, nu se gaseste pe toate drumurile. Intr-o posibila definitie a talentului (nimeni nu stie exact “formula”, e si o doza de mister in zona aceea) intra si spontaneitatea, puterea de a improviza pe loc, inventivitatea, spiritul de observatie care surprinde un adevar valabil pentru multi oameni. Cine a ascultat cantecelul satiric al celor de la “Taxi”, o compozitie ad-hoc a lui Dan Teodorescu, intitulata “Ba, treci la coada!”, o sa inteleaga lesne cat de convingatori, de expresivi sunt artistii, cat de inspirat pot ei sa-si exprime revolta in fata unor realitati aberante. Raspunsul lor din calea-afara de ironic la “testul cozii” (ba artistule, ba creatorule, treci la coada…) e o proba ca inca nu-i totul pierdut. Cata vreme exista reactii de acest tip, inteligente, creative, proba vitalitatii e facuta. Iar cativa ministeriabili, dar si intreaga guvernare actuala, de fapt, au parte de ceea ce merita, reducerea la absurd.
Carmen Mihalache

In puternic contrast cu acest frumos sfasit de vara e vanzoleala in care continuam sa traim si starea de baltire, fenomen cu emanatii fetide, greu de suportat, mai ales pe caldura. Confuzia, buimaceala generala, deciziile pripite, haotice, ineptiile, toate s-au infipt in peisaj si nu-i chip sa scapam de ele. Cozi interminabile la ghisee, balbaiala cu noile declaratii de venit (si bataia de joc pentru timpul oamenilor si nu numai), situatia exploziva cu romii, adica tiganii intorsi “de buna voie” din Franta, scandalul starnit de un zevzec, avocat, cica-se, care “se baga-n seama” fiindca ar fi incasat un dos de palma de la presedintele tarii, prilej de o interminabila, neroada chiraiala pe la televiziuni, cam asta-i tabloul sumar al ultimelor zile. Actuala e si discutia despre posibila, in viitorul apropiat, obligatie a administratorilor de site-uri de a elimina obscenitatile din cuprinsul comentariilor forumistilor. Ca sa fie protejati copiii care navigheaza pe Internet, e explicatia. Bineinteles ca a sarit imediat mai marele provider-ilor autohtoni, zicand ca asta inseamna deschiderea “cutiei Pandorei”, iar forumistii s-au dezlantuit, tipand ca din gura de sarpe. Ma rog, eu nu suport vulgaritatea si grosolania dintr-un principiu ferm, asa ca mi se par necesare niste masuri de igiena morala. Iar, in convingerea mea, cea mai mare obscenitate e chiar prostia. O insulta mai cumplita la adresa ratiunii, singura care face ca specia noastra sa fie distincta, nici ca se poate. Prostia e obscena pentru ca arata ca un fund oribil de urangutan. Din pacate, imbecilitatea de care fac parada exbibitionistii care se infrunta pe forumuri (au si o gramada de timp de pierdut, dupa cum se vede) e infinita si fara leac. Altfel n-ar confunda dreptul la exprimare libera cu improscarea scatologica de mizerii. Ca asa inteleg cei mai multi “eliberarea”, legata doar de fiziologic. Asa se usureaza ei, prin organele sexuale si excretorii. Cu puterea de judecata, cu discernamantu-i mai greu, nici pomeneala de chestiile astea, cine sa se incurce in ele? Nu cumva monstruozitatile irationale au scapat, primele, din “cutia Pandorei”? Ce-i aia sa fii liber in chip absolut, in afara de norme, legi, coduri morale, credinte, principii? Ar fi inuman. Si ar insemna ca “totul e permis”, dupa cum suna avertismentul lui Dostoievski, pus in gura unui faimos erou de-al sau. Poate ca nu ar strica sa ne intrebam mai des ce s-ar intampla daca totul ar fi permis. Si sa nu mai sarim ca arsi ca, vai, e coercitie, noua inchizitie, daca nu avem autocenzura necesara ca sa ramanem oameni rationali.
Carmen Mihalache

Cauza incendiului de la Maternitatea Giulesti se pare ca este o improvizatie de la sistemul de aer conditionat. O treaba de mantuiala, specifica neamului nostru care nu duce in mod serios un lucru pana la capat. Totul este posibil si nimic nu are consecinte. Aparatele, ca sa functioneze, trebuie pornite dar si supravegheate strict. Vorba lui Arghezi, cand a vazut niste masini noi, de fabricatie germana, aduse la noi, si a intrebat: da’, le-ati adus cu tot cu nemti? e mereu actuala, dupa cum se vede. Cum este si injuratura unui cunoscut filosof: mama ei de netrebnicie romaneasca! Curg catastrofele ca la robinet si, in loc de masuri urgente de taiere a raului din radacina, se face filosofia nimicului, se intorc fleacurile pe toate partile. Foare rar plateste cineva pentru lucrurile grave care se petrec neincetat sub ochii nostri. De obicei se gasesc marunti tapi ispasitori, cate un acar Paun, in timp ce marii vinovati isi vad nestanjeniti de viata lor. Oricum, e evident faptul ca lucrurile au sarit din matca, luand-o razna de tot. Iar lumea e din ce in ce mai “nervozata”! In loc sa-si recunoasca insa propriile probleme, si, eventual, sa-si trateze nevrozele reale, oamenii se stropsesc amarnic unii la altii, facandu-se, reciproc, “psihopati”. Nu mai vorbesc de cat de primitiva este acceptia unei dereglari, a unei boli mintale la noi. Si de cum sunt priviti, cu o neintelegere enorma, cei care clacheaza si recurg la serviciul unui psihiatru! E un domeniu de-a dreptul minat, incat mi se sparie gandul cand vine vorba despre aceste triste realitati. De care, la o adica, nimeni nu-i ferit, pentru ca nimeni nu are de unde sti ce i se poate intampla la un moment dat. La o durere mare poti usor sa-ti pierzi mintile. Ceea ce mai stiu este si ca ca marile dureri sunt mute, in general. Si de aceea sunt foarte mefienta fata de indivizii care fac un tam-tam imens din suferinta lor, scotand-o la vanzare publica. Este ingrozitor sa vezi cum s-au deprins unii oameni sa faca mare caz de necazuri si sa scoata un oaresice profit din orice mizerie. Si cat de repede uita, multumindu-se sa repete aceeasi jelanie: asa-i la noi, asta-i Romania! De parca ar fi un fatum, un blestem. Cu mentalitatea asta paguboasa nici nu-i de mirare ca o tot ducem intr-o fatala improvizatie. Ceea ce s-a intamplat acum, cu incendiul de la maternitate, este o tragedie cumplita, cutremuratoare. Dar, daca nu vom pune capat improvizatiilor, de oricare fel, carpacelilor, superficialitatii, iresponsabilitatii, tragedia se va instala definitiv.
Carmen Mihalache

Asta este denumirea populara a lunii august, cand belsugul de fructe si legume te imbie cu o multime de forme, culori, arome. Poti sa-ti satisfaci gusturi chiar destul de diverse si pretentioase fara sa trebuiasca sa scoti prea multi bani, ca oricum am ramas doar cu ceva maruntis. Ne-au luat-o toti inainte si suntem cea mai saraca tara din UE. Doar asa reusim si noi sa ne "afirmam"! Mai suntem pe locuri fruntase si la accidente in trafic, la noi circulandu-se ca la balamuc. Nu trece o zi fara sa mai afli ce grozavii s-au mai intamplat, ce catastrofe au produs tot soiul de inconstienti, de zdruncinati mintal care-si mana bolizii, cuprinsi de turbare. Si cand te gandesti ca au fost si vremuri frumoase, fara mizerie, mitocanie, grobianism, tiganie, rautate, coruptie generalizata, isterie, televiziuni cu stiri si comentarii ce baga spaima-n oameni! Citesc un pasaj dintr-o carte care face o incursiune nostalgica in perioada interbelica dintr-o Romanie prospera, in care mi-ar fi fost drag sa traiesc, daca as fi putut sa-mi aleg locul si timpul vietuirii mele. Autorul descrie o zi insorita de august in Bucuresti, pe Calea Victoriei, care era foarte animata, cu multi oameni, masini, trasuri…"Masinile trec prietenos, printre pietoni. Un domn se plimba relaxat, cu mainile impreunate la spate. Reclamele de pe cladiri evoca naturaletea relatiilor cu strainii: Philips, Chlorodont, Wimpassing… Dar cel mai elocvent ramane peisajul uman.
Nu exista copii ai strazii, spalatori, cersetori, traficanti de valuta. Nu se alearga bezmetic, nu se vorbeste conspirativ, nu se arunca ambalaje pe strada. Asfaltul, fara gropi si crapaturi, este si bine maturat. Pe strazile orasului se afla cetateni ai orasului, nu indivizi declasati. Toti au sufletul usor, lipsiti de griji, toti se bucura de viata cuviincios si calm, in tara lor, toti au infatisare de oameni”. Va vine sa credeti ca e vorba despre Romania, asa cum era ea odinioara? O tara normala, cu oameni care nu aveau de ce sa-si doreasca sa plece unde vad cu ochii (acum, august este luna in care vin acasa, truditi, conationalii nostri care-si castiga existenta printre straini) si nici nu erau indemnati sa o faca, asta fiind o „solutie” tasnita chiar din mintea primului cetatean al patriei. Vaisiamar de noi, daca nu mai incapem in propria noastra tara, unde climatul e tot mai toxic, si viata, in loc sa aiba gust si bucurie, a devenit o corvoada.
Carmen Mihalache

Cand este vorba de recunoscut vinovatii legate de situatia noastra actuala, dezastruoasa, dupa cum o stim si o simtim cu totii, nimeni nu e dispus sa-si asume vreo raspundere. La intrebarea: cine este de vina pentru ca nu s-au luat masurile necesare combaterii efectelor crizei economice? un membru marcant al partidului de guvernamant a raspuns fara sa clipeasca: "Toti suntem responsabili, toate partidele politice". Nimic mai simplu. in cazurile in care vina este impartita ("frateste") in mod egal, de fapt, nimeni nu mai are nicio vina, sunt absolviti cu totii de sentimentul de culpabilitate. Nici ca se putea o solutie mai ingenioasa de usurare a constiintei. Daca aceasta instanta suprema a omului mai exista cumva pe la unii politicieni autohtoni. Oricum, e infinit mai usor sa nivelezi peisajul, sa zici ca toti sunt o apa si-un pamant, decat sa ai onestitatea de a recunoaste ca ai gresit cand ai luat niste decizii. Minciuna are insa picioare scurte, in timp ce nasul mincinosilor se tot lungeste. in povesti, nasul acestora e taiat, iar in istorie multora li s-a scurtat capul. Pentru ca el e cel mai periculos organ al omului. De aceea se spune "minte diabolica", acolo iscandu-se toate relele. Ca sa faptuiesti bine, ai nevoie si de inima, si de caracter. Nobletea unui adevarat om politic este data de prezenta caracterului. Cei care nu-l au sunt doar niste simpli figuranti pe scena politicii, indivizi versatili, cameleonici, in stare oricand sa tranzactioneze orice. Acestia nu au memorie, credinte, principii, nu au niciun ideal (proclama doar niste ideologii, dar nu le respecta in practica), avand in schimb o multime de interese foarte concrete. Care tin doar de propasirea lor ca persoane. Interesul general, binele comun sunt vorbe goale pentru cei mai multi dintre politicienii prinsi intr-o sarabanda a confuziilor, inconsecventelor, oportunitatilor, contradictiilor flagrante.
Suntem pur si simplu sufocati de impostura politicienilor, de falsitatea, inselatoria, de minciuna lor grosolana. ii vedem pe unii, seara de seara, la emisiuni, unde ei combat de zor, acuza, judeca, dau verdicte, intra in polemici. La ce folosesc toate astea? E doar o vorbarie gaunoasa, un fel de virtuozitate exercitata in gol, in cazul acelora care au talentul de a potrivi cuvintele si a gasi expresii plastice. Un balet de vorbe si atata tot. Asta in timp ce noi traim nesfarsita umilinta de a fi supusi manipularilor grosolane ale Puterii, tot mai neputinciosi in fata valului imens de amputari ale drepturilor noastre.
Carmen Mihalache

Ma enerveaza la culme pauzele de publicitate cand urmaresc o emisiune sau un film. Sunt asa de lungi, ca iti trebuie ceva efort sa innozi firul celor vazute inainte de diversele reclame. Asta nu inseamna ca nu inteleg rostul publicitatii intr-o societate de consum. Si ca nu stiu cate eforturi de cercetare, strategii de marketing, resurse financiare presupune vastul domeniu al publicitatii. Dar ea a ajuns sa ne "colonizeze" existenta, sa ne influenteze stilul de viata. E atat de insinuanta, de invadatoare incat un cecetator a numit publicitatea, nici mai mult nici mai putin decat: "echivalentul functional al mitului". Reclamele au devenit texte sociale. Care manipuleaza conformismul social. In fine, fenomenul publicitar se afla intr-o extraordinara extensie, iar efectele lui nu pot fi ignorate. Am citit despre toate astea in carti, dar tot nu pot sa fiu de acord cu manevrele de convingere utilizate de publicitatea agresiva. Bombardamentul publicitar, spun cunoscatorii, nu duce altundeva decat la "apatie si anemie civica". Ca sa rezisti la el ai nevoie de o profunda si bogata experienta si de un filtru cultural.
Unul dintre subiectele foarte mediatizate saptamana trecuta a fost acela al dezgroparii sotilor Ceusescu. N-am sa comentez tot ce s-a spus si s-a transmis pe ecrane, imagini de album de familie, etc. Pe urma a fost sondajul acela de opinie, in care aparea clar faptul ca romanii il regreta pe Ceausescu si acum l-ar vota cu toata convingerea. Nu fac parte, Doamne fereste!, dintre acestia. Cred insa si eu, la fel ca foarte multi oameni, ca geniul raului acolo era coana Leana. Care isi teroriza si proprii copii, atat era de obsedata de puterea absoluta, tiranica. Ce mai, era o femeie nesuferita, imbufnata, tafnoasa, rea si apriga, tintuindu-te cu o privire veninoasa. Portretul maleficei Tovarase este facut de prozatorul Petru Popescu (in tinerete fost iubit al Zoiei, fiica dictatorilor) intr-un fel memorabil in cartea sa "Supleantul". Tovarasa are "un calm infiorator chiar cand tipa de ingheata militianul in ghereta"…"Totul e mare in ea, doar ochii ii sunt mici si plini de rapiditate. Cand tovarasa e multumita de performanta lui tovarasu’, il aproba uscat si succint: Bine, te-ai impus. Cand nu e multumita, maraie: Nu te-ai impus!" Era foarte tinatoare de minte, mai spune romancierul, si orice fleac o facea sa spumege de furie si sa se uite la impricinat "parc-ar face in minte o crestatura pe par: la trei crestaturi esti demis!" (…) In faza in care era extrem de pornita, ea il biciuie pe el cu o vorba nimicitoare: te-ai lasat calcat in picioare! Si el, el termina pe cineva, cinci minute mai tarziu. Are de unde". Cam asa se petreceau lucrurile, in mare, desigur. Si cum naiba sa regreti acele timpuri? Asta doar daca-si lipseste filtrul gandirii.
Carmen Mihalache

Multe fraze din cartile lui Camus m-au urmarit vreme indelungata. Pentru ca ele atingeau mereu o zona sensibila, traversata de o linie mediana care uneste mintea cu inima. De pilda, afirmatia potrivit careia “omul este artizanul destinului sau” imi placea cu precadere. Si nu pot sa uit cat de abrupt si de tulburator isi incepea marele scriitor francez faimosul eseu “Mitul lui Sisif”. Vorbea acolo foarte direct despre actul sinuciderii, punand intrebarea daca viata merita traita in orice conditii, cu orice pret. Raspunsul lui era unul afirmativ, iar cartea, care porneste de la mitul antic al unui titan pedepsit de zei sa tot urce pe o stinca un bolovan care se rostgolea indarat intotdeauna, in timp ce personajul o lua de la capat, in chip eroic, se incheie cu extraordinara propozitie “trebuie sa ni-l inchipuim pe Sisif fericit”. Camus spune ca in asta sta maretia omului, in capacitatea de a se revolta si de a lupta, prin toate mijloacele, impotriva mortii. Si impotriva nonsensului, a absurdului. Ceea ce face dintr-un individ un om este tocmai posibilitatea lui “de a da un sens lumii”. In marele mecanism al absurditatii, omul reprezinta ceva foarte important. Filosoful existentialist mai vorbea despre intoarcerea catre esential, inspre nucleul de stinca ramas de neclintit in fata turbulentelor istoriei. Lucruri frumoase, marete, chiar. La care ma intorc intotdeauna cand simt ca-s pe cale de a-mi pierde echilibrul, certitudinile. Ce mi-a mai placut la Camus (care a fost un adevarat director de constiinta in epoca sa) era vitalitatea lui debordanta. La un moment dat, cand a trecut de 40 de ani (a murit la doar 47, intr-un stupid accident de masina) si traversase cateva momente grele, de cumpana, zicea:” In mijlocul iernii invatam, in sfarsit, ca exista in mine o vara invincibila”. Superba expresie pentru o pofta de viata nestavilita, incandescenta. Sa ai in tine puterea de a pastra intreaga dogoarea si stralucirea unui soare launtric. Ce lucru formidabil! Sa poti face dintr-o lipsa o forta, sa rezisti, sa fii un supravietuitor, fericit ca Sisif. N-ai cum sa pici prada depresiilor (de care am tot auzit zilele astea, in urma unei “spectaculoase” sinucideri, mult prea mediatizata, astfel ca a creat stupide si nefericite imitatii)) cand ai in tine “o vara invincibila”. Cata explozie de energie vitala transmite aceasta simpla alaturare de cuvinte!
Carmen Mihalache

Ce mare lucru este sa aiba omul scaun la cap, macar un taburel, acolo! Sa aiba si oleaca de spirit prevazator, sa puna un pic de rau inainte, ca sa nu-i dea voie sa navaleasca peste el cand ii e lumea mai draga, sa fie cumpanit si chibzuit, cu mintea neadormita. Ca sa nu ajunga sa-si smulga parul din cap, sa se jeluiasca si sa tipe ca din gura de sarpe cand il izbeste vreo nenorocire. Omul destept stie sa si indure, si sa-si asume propriile greseli. Ca nu-s toate cele date numai de Dumnezeu, ci sunt si multe pe care omul si le face cu propria-i mana si cu nesabuinta lui. Si apoi, daca te tot plangi si te vaicaresti, cerand altora socoteala, poti sa te trezesti ca-ti spune direct presedintele tarii, venit la fata locului luat de ape, ca astea-s "tatisme". De fapt, tatismele erau de ambele parti, fiindca pe un om aflat in mare necaz nu-l iei la mustruluiala si nu dai cu el de pamant, chiar daca are si el o parte insemnata de vina. Halal "pedagogie" de prim mediator al patriei, ca asta e rolul unui prezident. Nu si singurul, desigur, dar eu acum bateam spre ce va sa zica atitudine binevoitoare, obiectivitate, superioara intelegere fata de oameni, echilibru, credibilitate, prestanta morala, adica niste calitati care nu ar trebui sa-i lipseasca unui conducator de rang suprem. Dar asta e trista realitate, ai nostri oameni politici vorbesc enorm, au debite fluviale si tot scapa cate o margica, ca perlele sunt in mare. Si ei nu au deschidere spre largul ei, ci se tot balacesc si balacaresc in celelalte ape teritoriale. Ca sa nu am nevoie de calmante cand vad nesfarsita defilare de lucruri jalnice, apuc repede o carte buna, in care imi gasesc un reazem serios. Chiar este o reclama, nu stiu pe unde am citit-o, care te indeamna sa uiti de Prozac si sa citesti Platon. Nu e o gluma, lectura e o terapie strasnica la vremuri de criza. Poate actiona ca un antidepresiv puternic. Incercati si luati cate o doza si veti vedea ce bine va face. La mine, un efect garantat are o recitire a catorva pagini de Al. Paleologu. „Conu’ Alecu” era tipul de om care nu protesta nici cand era atacat, insultat, el folosind „politetea ca arma” (expresie care a dat si titlul uneia dintre cartile sale). Se autodefinea drept un „razator”. Pofta lui de ras era o filosofie de viata. Caci una e sa razi „ca proasta-n targ”, si altceva sa detii stiinta de a lua raul in ras, ca un fel de garantie a rezistentei morale si a libertatii de spirit. Pentru el, „nerazatorii” erau niste insi care nu aveau acces la profunzime, neintelegand cu adevarat viata.
Carmen Mihalache

Actualitatea este painea cronicarilor, "un fel de mancare inasimilabila pentru alte categorii de scriitori", dupa cum observa eseistul francez Paul Morand. Cronicar fiind, n-am asadar incotro, ma hranesc din tot ce vad si aud, si reactionez dupa puterile mele. Unul dintre cuvintele obsedante, din actualitatea imediata, este deficit. Romanii nu se dezmint si fac si de aceasta data haz de necaz. Se vorbeste, asadar, de un mare deficit de incredere (in politicieni, evident) si de speranta, care si ea, s-a diminuat cu 25%. A intrat serios la apa. Consum multa presa, dar incerc, de fiecare data, sa-mi asigur, o distanta autoprotectoare fata de exagerari. Catastrofismul nu face, sub niciun chip, casa buna cu mine. De altfel, am ascultat, deunazi, si sfatul unui psiholog, care sustinea ca e sanatos sa "nu catastrofam" (iata ca a aparut un nou verb, nascut de criza) si ca trebuie sa marim gradul de "toleranta la frustrare". E singura "marire" de care am auzit ca am putea sa ne-o aplicam individual. Ca sa rezistam la austeritatea pustiitoare si la inasprirea fiscalitatii. Ma rog, fiecare face ce poate, unii iau masuri anapoda, si tot taie, altii dau sfaturi, si noi le suportam pe toate care cum vin. Eu una ma feresc, ca de un dusman personal, de genul de individ care tot profeteste apocalipsa. Si am mult de furca, pentru ca e genul cel mai raspandit la ora actuala.
Revenind la presa, pentru ca ea este un „aliment” de baza in dieta mea, vreau sa va spun ca am avut placuta surpriza sa citesc (intr-o revista culturala) o relatare despre un fapt rarisim. Venit in Romania, luna trecuta, cu ocazia lansarii unei carti, jurnalistul Mircea Carp (critic acerb al regimului comunist, impotriva caruia vitupera la Europa Libera, in emisiunea „Programul politic”) a facut un gest uluitor, cerandu-i iertare lui Adrian Marino. A facut-o in mod public, reparatoriu, pentru a restabili adevarul si a sterge infamanta invinuire care pateaza posteritatea marelui carturar. A recunoscut ca declaratia data in „Evenimentul zile” (care a publicat, in serial, o ancheta cu mare tam-tam asupra dosarului de la CNSAS a lui Adrian Marino) i-a fost „smulsa”.
Ca s-a lasat influentat de tonul imperios, de la telefon, al ziaristei Mirela Corlatan, si ca s-a „pripit”. Mai spune ca era confuz si dubios ce i-a fost prezentat in acea convorbire, ca nu a vazut documente edificatoare si de aceea trebuie sa ceara iertare lui Adrian Marino, pentru ca altfel nu ar avea liniste pana la sfarsitul vietii sale. Ce proba admirabila de caracter, ce exemplu de urmat! Domnule Carp, chapeau.
Carmen Mihalache

In fata dezastrului si a marilor dureri, cand nu poti sa ajuti direct, iti ramane doar compasiunea pentru cei loviti. Vazand zilele astea imagini de cosmar cu inundatiile devastatoare, am incercat tot felul de sentimente.
Dar m-a fulgerat, mi-a zburat prin minte, mai precis, si un vis olandez. Asa l-am numit eu, si o sa va spun si de ce. Pentru ca olandezii sunt oamenii care au construit o gradina de tara pe un fund de mare si au inaltat niste diguri atat de solide, ca nu au mai avut probleme de vreo cincizeci de ani cu navalirea apelor. Si sunt asa de ingeniosi incat le-a trecut prin cap, mai nou, sa faca o insula in ocean din bidoane de plastic. Ma rog, pare science-fiction, dar ei chiar sunt in stare de lucruri mai mult decat surprinzatoare. Asta in timp ce pe plaiurile noastre istoria se tot repeta si treaba de mantuiala, incropita, se razbuna. De ani si ani se tot bate moneda pe infrastructura (care e sublima, vorba lui Caragiale, dar lipseste cu desavarsire), pe accesarea fondurilor europene. Dar lucrurile nu se misca, drumurile au ramas in stare jalnica, indiguirile nu s-au facut, iar calamitatile curg peste noi cu indaratnicie. Pentru ca totul este facut in pripa si negandit temeinic, fara previziune pe termen lung si analiza de profunzime. La repezeala si imbulzeala, asa "se rezolva" situatiile la noi. Nu numai ploile sunt torentiale (in unele zone de tara, cum e Suceava, de pilda), dar si hotararile de guvern. Care vin potop peste o populatie dezorientata, ingrozita. In fiecare zi suntem prinsi in alta viitura, innamoliti in noi taxe si impozite. Viata noastra mereu se amana, e in alta parte. Unde, nu stiu. Dar poate stiu cei de la guvernare, ca l-am ascultat aseara pe domnul prim-ministru rostind, printre multe altele, un truism: cum ca viata e cel mai de bun pret pe care-l avem. Ca „restul e taiere”, cunoasteti.
Tot uitandu-ma la stiri, aud si ceva de-a dreptul emotionant. O femeie din Sucevita a nascut intre puhoaie. Ca in "Matca", piesa lui Marin Sorescu, unde dramaturgul glorifica forta unei femei fragile, care se lupta cu dezlantuirea oarba, absurda a naturii si cu singuratatea. Acolo e o metafora despre intoarcerea la matca lucrurilor primordiale, si despre iesirea din tragedie prin ctitorire. In ordinea lucrurilor comune, de zi cu zi, asta inseamna constructie si buna gospodarire. Pentru ca, altminteri, iesim din matca si intram in tragedie.
Carmen Mihalache

Avem atatea probleme in tara asta, ca nici nu stim pe unde sa ne mai scoatem camasa, saracie, coruptie generalizata, minciuni in serie, jaf continuu, tenace, sistematic. Subdezvoltare, sisteme sociale in descompunere, sate in agonie, multe dintre ele aflate acum sub ape, luate de viituri cu totul. Bietii nostri tarani cred ca sunt unii dintre cei mai oropsiti oameni de pe pamintul asta, mereu ignorati si inselati de puterea politica. si totusi, unii dintre ei, mai vajnici, au o extraordinara vitalitate si nu-si pierd capacitatea de a face haz de necaz chiar in vremuri de criza. Am auzit de badea acela mucalit, de prin partile Vrancei, care s-a dus sa contribuie si el la fondul Solidaritatea si mi-a placut de cum i-a redus el la ridicol pe domnii de rang inalt si cu ridicole idei “salvatoare”. A luat-o cu el si pe Frumusica, oaia lui (simbolul saraciei taranului roman, dupa cum zice badea-al nostru), si a donat suma de 35 de lei, profitul lui de pe urma a vreo treizeci de hectare, si lana de la mioara. Pai cum altfel? Cand isi bat atatia joc de tine, doar n-ai sa stai cu bratele incrucisate!
Problemele sunt mai mari decat casa, iar Puterea ce face? Ea e ingrijorata, nevoie mare, si inventariaza “vulnerabilitati”. A descoperit ca presa are o influenta nefasta (asta de fapt e o marota, o idee fixa a presedintelui, dar nu e el singurul cu astfel de obsesii), si ca ar reprezenta un pericol pentru securitatea statului. Ehei, ce mare-i nostalgia dupa “iepoca de aur” si cenzura de atunci! Pe cand se tot clampanea aiurea despre idiotenia aia de “om nou”. Adica unul spalat la creier, un simplu executant fara personalitate, fara dorinte, fara opinii. Unii dintre noi mai radeam, pe atunci, si ne-am salvat, fiecare cum a putut el mai bine, de monstruozitatea aceea, dar culmea e ca avem acum printre noi o multime de astfel de “oameni noi”. Care au ajuns sa voteze liber, sa aleaga si sa fie alesi. Ei de fapt sunt foarte vechi si traiesc intr-un regim revolut, cel al totalitarismului. Pe care vor sa-l reinvie cu orice pret, pentru ca democratia si-a cam luat nasul la purtare si nu-i lasa sa-si vada in liniste de invartelile lor, de sfanta lor bunastare. Au devenit, dintr-odata, “pudici” si nu le mai prieste transparenta democratica. Pe care care nu au suportat-o, de altfel, niciodata si o urasc in sinea lor, folosind doar sloganuri de parada in campanii electorale. Ca unii pot sa-si faca astfel de campanii si sa verse numai minciuni, numai presa nu are voie sa deschida ochii oamenilor prin camapaniile ei specifice, prin dezvaluirea adevarului. Adevar care nu-i niciodata absolut si nu apartine nimanui in exclusivitate. si nici nu poate fi ascuns multa vreme. Cine crede lucrurile astea comite o mare prostie. Oho, daca s-ar pune o taxa pe prostie, ce repede s-ar mai iesi din criza!
Oricum, ceea ce este cat se poate de clar e ca avem parte de spectacol jalnic in continuare. De deturnari voite de sens, de viclene diversiuni, de “atentionari” perfide si de prevederi care lasa loc interpretarilor abuzive, periculoase pentru libertate. Ne-am dorit atat de mult libertatea de exprimare, incat nu cred ca ne-o va mai putea lua cineva inapoi. Sau poate sunt eu prea naiva. Optiunea mea pentru libertate, si pentru libertatea de opinie, in special, e categorica. Sper ca si a altora. (Octavian Paler spunea ca “incepem sa murim cand nu mai avem puterea de a opta”- dar esential este sa facem alegeri bune) Am incredere in dezbaterile care vor urma (cica sunt dorite) pe temele atit de grave de la ordinea zilei, si sper ca presa de calitate isi va face datoria aceea veche, de caine de paza al democratiei. Care nu vrea sa taca.
Carmen Mihalache

Din ciclul „La noi ca la nimenea, si uite ce bine si frumos e la altii”, o sa ma urmareasca multa vreme o imagine difuzata la o emisiune tv. Era acolo o doamna in varsta de 80 de ani, miniona, imbracata si coafata cu bun-gust, cu o dantura impecabila, fardata discret, avand accesorii cochete la vestimentatie, care se prezentase la o emisiune de divertisment, ceva de gen karaoke. A cantat, cu o voce puternica, impresionanta, o celebra sansoneta a lui Edith Piaf. Care in engleza (pentru ca doamna era din Marea Britanie) suna „No regrets”. Alegere deloc intamplatoare si foarte elocventa. Intrebata ce-a mai facut in ultima vreme, cum isi petrece timpul etc., doamna a raspuns ca se distreaza cu prietenii, colindand cluburile, barurile. Carevasazica nu avea griji, nu o impovara nimic, si isi traia din plin viata ce-i mai ramasese. Ce sa mai spun de varstnicii din tarile meridionale, care au un chef de viata cat se poate de evident, din moment ce-i observi peste tot, la ore tarzii, prin restaurante, pe terase, discutand cu verva, amuzandu-se, dansand. Iar criza bantuie si pe acolo, dar nu calca in picioare dreptul oamenilor la un trai decent, in care e loc si pentru mici placeri, ceea ce este cat se poate de normal.
Pana acum se vorbea la noi despre doua categorii defavorizate, batranii si copiii. Acum s-a descoperit ca si tinerii o duc foarte rau, adultii la fel, viata buna fiind doar prin alte curti, mai mari si mai aratoase, ocupate de puternicii zilei, cei cu acces direct la resurse, contracte si alte daraveli.
Apropo de copii, care ar trebui de-acum sa se bucure de vacanta, de multa joaca, tocmai mi-a cazut in mana suplimentul „Dilematix”, unde scriu chiar cei mici, si am fost surprinsa de cateva lucruri. Pe langa povestile si visele lor, debordand de o sprintara imaginatie, in care le zboara mintea in fel si chip, alcatuind itinerarii de vacanta in alte lumi, am vazut si un alt gen de articole. Din care reiesea un
simt acut al realitatii, insotit de un spirit critic remarcabil.
Am citit, de pilda, un excelent reportaj (era semnat de o fata din clasa a VII-a) despre „Jungla din mall”. Autoarea descrie, la un mod ironic bine articulat, tipurile numite „pitipoanca”, „movie&food lovers”, „Black and White persons”, „cocalarii”, adica baietii de bani gata („cu un stil gayish, blugi skinny Calvin Klein si ochelari Mark Jacob) alungandu-le in ridicol si derizoriu. Interesant era ca isi punea o problema de substanta, dovedind o apreciabila maturitate de gandire. Ea zice in reportajul ei, istet la culme, ca e pacat ca am luat de la americani doar mall-urile, si ca ea a fost in excursii la Londra si in New-York, unde a vazut ca sunt sute de muzee, expozitii, spectacole si concerte etc. Iar intrebarea ei e urmatoarea: „Daca am preluat atatea chestii de la altii… de ce nu le-am luat si pe cele bune?” Chiar asa, de ce? Si cum se face oare ca la noi se tot inmultesc specimenele, in dauna oamenilor adevarati?
Carmen Mihalache

Cred ca una dintre cele mai bune prietene ale omului este memoria. Ea este cea care ne sopteste in urechi, din cand in cand, cate ceva placut, schimbandu-ne starea de spirit. Imi amintesc astfel de perioada mea botosaneana cu inima tresaltand de bucurie, vorba lui Creanga. Acolo l-am cunoscut pe Stelian Preda, ca director al Teatrului "Mihai Eminescu" si am inceput o frumoasa colaborare, plina de satisfactii profesionale, de impliniri. Era un director indragostit patimas de teatru, ambitios, tintind mereu tot mai sus. Avea un orgoliu profesional pe deplin motivat de reusitele care nu au intarziat sa apara, pentru ca la Botosani, in teatru, chiar se intamplau lucruri cu adevarat importante. Instaurase un climat de efervescenta creativitate, fiind deschis spre noi provocari, era infatigabil in a face proiecte si a declansa energii constructive. Veneau acolo, chemati de el, regizori de prima marime, se montau piese in premiera absoluta, experimentele erau incurajate. Sus, in teatru, era Sala Studio, mandria directorului, pentru ca el o nasise. Acolo se petreceau tot felul de minunatii, se cautau noi forme de expresie spectaculara, era un laborator de cercetare, un fel de columbariu forfotind de idei indraznete, bantuit de duhul unei mult ravnite libertati creatoare. A fost un timp frumos, ca une été indienne (cea din melancolica melodie a lui Joe Dassin, foarte la moda pe atunci), pe care, inlauntrul meu, as vrea sa o pastrez pentru totdeauna. Vremea scursa a sters si diferenta de varsta dintre mine si fostul meu director de la Botosani, intre noi legandu-se o tandra prietenie umana si artistica. De cate ori ne vedem, vorbim numai despre teatru. Stelica e neobosit, are in el un viu neastampar, e mereu pus pe vreo noua isprava. Citeste, cauta texte, revine la mai vechile lui pasiuni romantice, la teatrul istoric, isi perfectioneaza mestesugul, tehnicile, in fine, nu are odihna, scena, teatrul, insemnand chiar viata lui. Un artist autentic nu iese niciodata la pensie. Pasiunea in el este torida, ca o invincibila vara. Cum Stelian Preda s-a nascut chiar in acest anotimp si implineste acum o varsta respectabila, chiar daca tineretea lui interioara e nealterata, ii urez La multi ani fericiti, cu noi izbanzi in profesia pe care atat de mult o iubeste! Deseara il voi vedea in noul lui spectacol „Vietile unui vis – Teatrul” (la Centrul de Cultura „George Apostu”), fiind convinsa ca visatorul romantic incurabil ne va darui alese momente de emotie si bucurie.
Carmen Mihalache