O frumoasa carte a tradus doamna profesoara Elena Bulai, “Nostalgia nu mai e ce-a fost”, aparuta recent la Editura Curtea veche, in seria “Femei celebre”. O traducere cursiva, limpede, eleganta, pastrand ideile, imaginile, emotia si verva unui text in care curg, ca apele unui fluviu, bogatele amintiri ale unei actrite franceze de exceptie, Simone Signoret. Devenita, la un moment dat, sotia lui Yves Montand, ea povesteste in volumul ei de memorii o multime de intamplari din spectaculoasa lor viata. Au avut amandoi mari cariere artistice, Simone Signoret fiind prima actrita franceza care a primit Premiul Oscar pentru rolul lui Alice din “Drumul spre inalta societate” si au avut o orientare politica de stanga, exprimandu-si net atitudinea, in diverse ocazii. Au facut chiar o vizita mult mediatizata, la Moscova, s-au aratat incantati de regimul comunist, zis “democratic”, chiar daca, in timp, si-au dat sema de eroarea lor, mai ales dupa tragicele evenimente din Ungaria, din anul 1956. Dincolo de orbirea lor stangista, au fost niste mari artisti, fermecatori ca oameni, generosi, altruisti. Iar Simone are un farmec unic si un umor nebun cand evoca diferite evenimente importante si cand face portretul unor personalitati celebre cunoscute in peregrinarile lor prin lume. La Moscova, de pilda, a petrecut cu Montand un revelion la Kremlin. Si Simone relateaza cum, la miezul noptii, si-a sarutat, pe intuneric sotul, simtind apoi cum o mana i s-a asezat pe umar. Lumina aprinzandu-se in acel moment, l-a vazut pe proprietarul mainii, nimeni altul decat Nikita Hrusciov. Care s-a ridicat de pe scaun si a sarutat-o apasat pe gura in fata celor 2990 de invitati. Apoi, pe la trei dimineata, Hrusciov si un alt demnitar de rang foarte inalt s-au pus pe dans. “Bateau din picior si se lasau pe vine, ca niste tarani tineri din Ukraina. Un cerc de ambasadori din lumea occidentala, bateau ritmic din palme, ca in Seherezada, ca sa-i incurajeze”. Nostim, nu? Cand te gandesti de ce erau in stare astfel de oameni in alte imprejurari, te apuca fiorii. Ca un contrapunct ironic la aceasta scena hazoasa si frusta, Simone povesteste o alta noapte de Anul Nou, de la Hollywood, de data aceasta, cand cine credeti ca i-a cerut voie lui Montand sa danseze cu sotia sa, cerandu-si scuze, in acelasi timp, pentru ca schiopata putin? Nimeni altul decat Gary Cooper.Cata delicatete la superbul actor! Iar Simone isi aminteste cu mari delicii cum a petrecut primele minute ale anului 1960 “in bratele foarte caste ale celui mai frumos barbat din lume”. Unele dintre cele mai captivante pagini ale memoriilor actritei sunt cele despre experienta de pe platourile americane si prietenia cu Marilyn Monroe. Sa vedeti cu cata inteligenta, intelegere superioara si umor chiar, traverseaza o femeie si jumatate, cum s-a dovedit a fi Simone, o perioada neagra din viata ei. Cand toata lumea o compatimea pentru aventura lui Yves Montand cu diva blonda de la Hollywood. Dar despre asta, data viitoare.
Carmen Mihalache

Mi se pare cat se poate de evident ca majoritatea zdrobitoare a jurnalistilor autohtoni inteleg expresia Breaking News in cel mai literal mod cu putinta. Adica ei trebuie sa dea musai numai stiri dintre acelea care-ti fac zob urechile, iti sparg timpanele la propriu. Nici ca le pasa de sanatatea noastra, de vreo minima idee de igiena mentala, si continua intr-un chip revoltator sa ne furnizeze numai senzationalisme ieftine, infestate de toxine. Astfel ca poluarea morala a societatii noastre, si asa bolnava, vai de capul ei, creste pe zi ce trece, cu efecte tot mai corozive. Se supraliciteaza stiri in chip artificial, se manipuleaza informatia, realitatea aparand deformata in urma minciunilor, intereselor si a relei-vointe a unora. si daca va uitati pe portalurile de stiri veti observa cat este de suburbana, tembela, proasta, vulgara si agresiva comentarea diverselor evenimente, culminand, aproape in mod invariabil cu atacurile directe la persoana. Cat despre bloguri, ce sa zic? Ai senzatia, citind pe ici-colo cate ceva, ca ai nimerit intr-un ospiciu unde fiecare monologheaza pe limba lui. Or, asta nu-i comunicare, ci exact opusul ei. E o palavrageala goala in pustiu. Fiindca, si asta se stie de mult, soarta unei vorbe depinde de urechea care o asculta.
Dar sa parasim tinutul accidentat al reactiilor neadecvate si al nervosilor fara noima, al producatorilor de trivialitati in serie, al insilor obscuri, frustrati, doldora de complexe si care nu au cum sa iasa din propria mizerie, infundandu-se in ea tot mai rau.
Sa trecem si la un alt subiect, ca ne obliga in acest sens chiar calendarul. Ma refer la data de 8 Martie, Ziua Internationala a Femeii.
Ocazie in care toata media s-a ingramadit sa publice, sa dea pe post materiale despre doamne si domnisoare. Articole, emisiuni, unele mai reusite, altele, un fel de ghiveci de prost gust. S-a spus o gramada de banalitati, de truisme. Ca de obicei, gandurile mi-au zburat in alte parti, dupa ce mi-am luat portia de actualitate si de plictiseala, totodata. Am vazut cat de obsedate sunt multe femei de trecerea timpului si de ravagiile facute de acesta, cum se straduiesc (supunandu-se uneori la adevarate suplicii) sa mai imblanzeasca aceasta cruda realitate a varstei, a anilor ce se tot adauga, si mi-am amintit de ceva. De relatarea unei tinere scriitoare care s-a dus intr-o vizita la doamna Christinel, vaduva lui Mircea Eliade, pentru ca se documenta asupra operei acestuia. Vizitatoarea povesteste ca a ramas uluita vazand cum gazda ei, care trecuse de optzeci de ani, isi pastrase comportamentul degajat al unei femei cochete si tineretea spirituala. De la ea a invatat ca „o femeie inteligenta, calda si eleganta in toate clipele vietii, este o femeie fara varsta, sau mai precis, ca varsta, pentru o femeie in special, este o notiune absolut fluida”. Depinde de dumneavostra, doamnelor, sa primiti si sa apreciati aceasta invatatura, la randu-va. Pentru ca o sa va fie de mare ajutor.
Carmen Mihalache

Tot auzind vorbindu-se luna asta de sarbatori dedicate iubirii, de Sfantul Valentin si de Dragobetele nostru, ocazii in care s-au facut petreceri, surprize, cadouri, mi-am zis ca e cazul sa fiu si eu in trend cumva. Asa ca m-am aruncat asupra unui roman de Hemingway, “Pentru cine bat clopotele”, ca sa recitesc cateva pagini tulburatoare despre dragoste. Si anume acelea in care tanara Maria ii marturiseste lui Pilar (batrana tiganca aspra, viguroasa, patimasa si mult incercata de viata) ca si-a petrecut noaptea cu Ingles, simtind cum se topeste pamantul, si ca putea muri fericita in acele clipe. Iar Pilar i-a spus ca niciodata pamantul nu se topeste mai mult decat de trei ori in viata in momentele acelea, cand un barbat si o femeie devin o singura fiinta, iar pentru cei mai multi oameni nici macar odata. Atat de rar e sentimentul acela cotropitor. Si mi-am mai notat si vorbele lui Ingles, la despartirea de Maria, inainte de a pleca intr-o lupta unde stia ca va muri: “Atata vreme cat va exista unul dintre noi, vom fi impreuna. Fiecare in parte suntem noi doi”. Tare de tot, batranul lup de mare Hemingway, scriitor urias! Recitind pasaje din carte am revazut mental si scene din admirabila ecranizare cu Gary Cooper, Anna Magnani si Ingrid Bergman. Iar marti seara, pe Cultural, am dat de un alt film cu Ingrid Bergman, “Va place Brahms?, unde era vorba despre un triunghi amoros, cei doi barbati din viata eroinei fiind jucati de Yves Montand si Anthony Perkins (absolut delicios, de un farmec nebun). Ma uitam la figura atat de fina, distinsa a actritei si chiar ca nu-mi venea sa cred ca ea a fost in stare sa-i scrie regizorului Roberto Rossellini o epistola de un strasnic umor si desavarsita parsivenie feminina. Lucru sesizat de amicul meu Bogdan Ulmu in cel mai recent jurnal teatral al lui, in volumul IV, recent aparut, si din care citez. Asadar, ia sa vedeti cat de ingenios s-a autoinvitat Ingrid in filmul (si viata) marelui regizor: “….Daca va poate fi de folos o actrita suedeza care vorbeste foarte bine engleza, nu si-a uitat germana, dar se face mai greu inteleasa-n franceza, iar in italiana nu stie sa spuna decat ti amo, sunt gata sa vin sa filmam impreuna!” Grozava femeie, bravissima!
N-am ratat zilele astea nici savuroasa comedie romantica “E tare complicat”, unde era pus in scena un altfel de triunghi amoros. Meryl Streep e o comediana incantatoare, subtila, plina de sarm, evoluand in rolul unei femei divortate care se lanseaza intr-o aventura cu fostul sot. Iar situatiile care decurg de aici sunt teribil de incurcate si de tot hazul. Fosta sotie inselata cu o tipesa foarte tanara, actuala consoarta a ex-ului ei, ajunge sa traiasca ipostaza de “cealalta femeie”, dar nu ca sa-si ia revansa, ci dintr-o pura intamplare. Cei doi (oameni trecuti binisor de 50 de ani, cu copii mari, cu fata in ajun de nunta) se intalnesc la o petrecere a unor prieteni comuni, unde s-au distrat copios si au cam pierdut sirul paharelor, trezindu-se apoi in acelasi pat, dupa o fierbinte noapte de amor. Divortati, dar impreuna. In fine, complicatiile curg suvoi, odata cu hohotele de ras. Jane, eroina filmului, nu-si va reface viata tot cu fostul sot, in pofida tentativelor disperate ale acestuia, dar recunoaste ca el face parte din ea pentru totdeauna. Asa cum e si firesc dupa ce doi oameni traiesc mai bine de doua decenii impreuna si au copii. Filmul e tonic, inventiv, simpatic, si nu e deloc moralizator, desi tine in mod vadit cu valorile traditionale. Nu-l ratati! In rest, va doresc sa va bucurati de dragoste si de o primavara frumoasa!
Carmen Mihalache

Ce altceva au de facut cercetatorii decat sa mai descopere cate ceva care sa ne starneasca mirare? Recent, ei au dat de veste ca au depistat inca un hormon in corpul uman. Cu ce credeti ca “se ocupa” acesta? Ei bine, el ii determina pe oameni sa fie mai sociabili si sa vada partile placute la semenii lor. Indivizii care poseda un astfel de hormon minune sunt mai deschisi, prietenosi, agreabili, cooperanti, indatoritori, socializand foarte usor. Asadar, pe langa feromonii aia nastrusnici, responsabili cu activitatea si atractia erotica, iata inca un frate de-al lor pus pe treaba buna. Ducand mai departe isprava cercetatorilor pomeniti mai sus, s-au gasit repede-repejor si niste intreprinzatori care sustin, nici mai mult nici mai putin, ca sunt pe cale de a fabrica un spray ce poate inlocui poznasul hormon. Daca nu l-au si scos cumva pe piata. Oricum, pe la noi n-a ajuns. Si e mare pacat, pentru ca spray-ul respectiv, odata pulverizat, are niste virtuti extraordinare. Cica te face deodata mai bine dispus, in stare de a relationa cu ceilalti la modul agreabil, destins, cordial. Va imaginati cum ar fi sa vezi in jurul tau numai oameni amabili, prietenosi, surazatori? si nu morocanosi, pufnind si trantind mereu, gata sa te insulte, sa te repeada cat colo, de sa-ti piara cheful de orice. M-a amuzat inca un lucru la cele auzite si relatate pana acum. Faptul ca literatura, fictiunea, inspira viata reala. Exista un superb roman a lui P. Süskind, intitulat “Parfumul”, care contine o extraordinara metafora cu mai multe si subtile sensuri. Cartea e un fel de thriller gotic, personajul principal, Grenouille, fiind un tanar urat la chip, ca o broasca (de unde si numele lui), orfan, sarac, neiubit de nimeni. El uceniceste pe langa un vestit parfumier, ii fura mestesugul si toate secretele, visand sa creeze el insusi un parfum nemaipomenit. Si anume, unul care sa-l faca iubit de toti oamenii. In fine, el devine un asasin feroce, vanand numai fete tinere si frumoase, din prospetimea pielii lor extragand o pretioasa esenta care va sta la baza unei licori fantastice, parfumul care atrage iubirea tuturor. Dar, in finalul povestii sumbre, sangeroase, ciudate, Grenouille, care imprastie efluvii speciale, starnind adoratia multimii, este sfasiat de catre aceasta. De unde se vede ca nici prea multa iubire nu-i buna, si ca de la sublim la grotesc, de la vis la cosmar nu-i decat un pas. Sigur ca eu am simplificat aproape nepermis de mult povestea, care e profunda si are multiple semnificatii, implicatii filosofice. Voiam sa spun ca nimic artificial, niciun truc inventat, fie el cu cele mai bune intentii, nu rezolva neputinta unor oameni de a fi placuti, amabili, iubitori, prietenosi, calzi, la modul firesc, sincer. Iar la noi sunt o multime de indivizi posaci, plini de fiere, de ura, biliari hranindu-se sistematic din adversitati. Pe acestia nu-i poate ajuta niciun spray minune. Ei raman incruntati, acri, isterici, vindicativi, vicleni si resentimentari, invidiosi, scandalagii, raspandind o duhoare grea. Care strica si urateste peisajul in care traim cu totii.
Carmen Mihalache

"Nu stiu altii cum sunt, dar eu nu sunt fericit decat cand iubesc, si nu iubesc decat cand sunt iubit cu tandrete". Afirmatia ii apartine criticului literar Nicolae Manolescu si este facuta in "Viata si cartI – Amintirile unui cititor de cursa lunga", cea mai recenta aparitie editoriala a sa. E acolo un ultim capitol in care vorbeste despre el insusi, mai precis, despre viata lui sentimentala si femeile iubite. si trebuie sa va spun ca am fost placut surprinsa de marea delicatete care reiese din aceste randuri. Nu sunt propriu-zis niste confesiuni, nu ni se dau amanunte picante, doamne fereste, ca e supraproductie de asemenea marfa ieftina, ci totul e infatisat cu maxima discretie si decenta. Manolescu nu face parada de virilitate, nu-si aroga o aura de Don Juan, etalandu-si cuceririle. Dimpotriva, spune ca a ras cu pofta cand i-a auzit pe unii tratandu-l drept mare seducator. Recunoaste ca exista in el un côté féminin, explicandu-si astfel nevoia de tandrete, si precizeaza, cu umor, ca el a fost mai degraba sedus decat seducator. Adica nu lui i-a apartinut initiativa, ci femeilor. Si asta pentru simplul motiv ca, erotic, se considera un timid. Avand aceasta fire, e normal sa fi detestat aroganta masculina, machismul afisat. Adica genul de cuceritor infumurat, dominator, cinic, brutal, ca Ragaiac a lui Gib Mihaescu sau ca personajele din romanele lui Nicolae Breban sau Petru Popescu. tine insa sa precizeze ca "latura lui feminina" nu a incheiat niciodata un parteneriat cu latura de masculinitate a femeilor. A ocolit, ca urmare, tipele agresive sau acaparatoare. Cum era de asteptat, gustul sau de intelectual fin s-a indreptat spre un tip de femeie inzestrat cu inteligenta, cultura si multa sensibilitate. Vorbind despre femeile iubite de-a lungul vietii (prezente in carte doar cu initialele numelui), Manolescu se analizeaza cu luciditate si fara pic de partinire, asumandu-si partea de vina pentru fiecare dintre esecurile sentimentale. Spune, de pilda: "Pe A. (prima sotie, si mama lui Andrei, baiatul lui cel mare, n.m.) am facut-o nefericita pentru toata viata". Si noteaza, in continuare: "La douazeci si cinci de ani, cand s-a nascut primul meu copil, eram, ca mai toti barbatii tineri, idiot. Abia mai tarziu am descoperit bucuria paternitatii." Ei, asta m-a distrat teribil, m-a binedispus cu asupra de masura. Aceasta sinceritate absoluta, constand in totala recunoastere a imaturitatii barbatilor la o varsta tanara, m-a uns pe suflet. Intarindu-mi convingerea ca numai tipii superinteligenti si nebantuiti de crize de identitate si de personalitate sunt in stare sa se vada asa cum sunt (si cum erau intr-o etapa din existenta lor) si sa se autopersifleze, dand dovada de simturi sanatoase, de echilibru, ratiune si umor. De altfel, Nicolae Manolescu, marturiseste ca, observandu-se, a descoperit ca e nascut pentru fericire, ca Dumnezeu i-a daruit o fire vesela si un pic superficiala, "dispusa sa ia lucrurile asa cum sunt". Gandeste pozitiv, vede intotdeauna partea plina a paharului, asta ajutandu-l (urmeaza o declaratie amuzanta) sa-si faca prieteni printre pesimisti "care aveau nevoie de optimismul meu ca de un drog". In fine, notatiile memorialistice ale lui Manolescu, avand drept subiect femeile, sunt cele ale unui barbat bine-crescut (dupa cum se autocaracterizeaza, faptele relatate confirmand asta), a unui gentleman, care si-a respectat si pretuit partenerele de viata. Or, tipul acesta de barbat, neranchiunos, nechinuit de orgolii virile si de vanitate, cu un comportament elegant, e o specie rara de tot, si tocmai de aceea, incantatoare. Sub aspect spiritual, fireste, restul tinand de prea multe variabile, cat se poate de omenesti.
Carmen Mihalache0

La moda nu mai este sa-ti speli rufele in familie, lucrurile au evoluat (sau involuat, cum vreti s-o luati), s-a schimbat calimera si toata lumea mai cu mot vrea publicitate. Nu mai are nevoie nimeni de discretie, decenta, ca astea nu vand, pai nu se stie? Asa ca, dupa ce ai trecut printr-un scandal, e musai sa-l ambalezi cat mai ochios si sa-l dai la reviste glossy. Unii cer bani la greu pentru asta, altii, mai modesti sau simpli masochisti, se vand pe gratis. Vorba vine, ca, in fapt, tot urmaresc ei sa le iasa ceva. Mai nou, dupa ce au fost intr-o vacanta, neaparat de vis, perfecta, in insoritele Caraibe, cunoscutul stirist, publicist dilematic, autor de cartulii, Lucian Mindruta, si sotia sa, Ioana, medic de profesie, au dat un interviu in revista "Story", alimentand curiozitatea amatorilor de mondenitati. Cel care vorbeste mai mult este el, Lucian, marturisindu-si vanitatea de a tine prima pagina a tabloidelor. Cica, printre altele, a vrut sa vada si cum este intalnirea cu ura, "ura oamenilor, fenomen fascinant, cam la fel cu uraganul". Poti sa te pui cu dorinta individului de a trai total, "pericolosamente"? Nu poti. Il lasi pe om sa-si faca moftul, sa aiba iluzia ca viata lui nu e banala, ci teribil de interesanta din moment ce atatia insi se reped sa afle cat mai multe despre ea. Iar Mandruta crede despre sine numai chestii bune. E sigur, de pilda, ca are idei si ca e ironic, pe deasupra. Cam asta transpare din urmatoarea afirmatie: "A fost greu sa vad textele mele din Dilema in tabloide. Asta chiar mi s-a parut deplasat". Aceste texte sunt periculoase in mediu necontrolat, contin idei!" Ce surpriza! Eu chiar nu mi-am dat seama de asta, trecand nonsalanta peste articolele domniei sale din revista amintita, din simplul motiv ca il gasesc foarte "neasortat" cu redactia dilematicilor. Mandruta nu se inseala insa cand spune ca el este "un om al aparentelor", ca doar lucreaza in showbiz, unde doar ce se vede conteaza, pe cand sotia lui e un "om al explicatiilor profunde". Dar intre ei cica exista un consens, si ca nu au incetat niciodata sa se iubeasca. Nici ca se putea mai bine, dar si mai grozav este s-o stim si noi, s-o stie toata lumea, pentru ca daca nu se vorbeste despre tine, carevasazica, nu existi. "Tacerea te omoara" spune omul aparentelor devenind, brusc, profund. si nu e deloc rentabila pentru imagine. Asta era, deci, ca sa ramai in vizor te faci luntre si punte, te sacrifici, dai deoparte printipuri morale (cine le mai are?), inventezi orice numai sa te vorbeasca lumea, iesi pe post si faci marturisiri complete, te acoperi de penibil, dar daca iese ceva, cum sa rezisti ispitei? Uite ca iese, macar de-o vacanta in Caraibe, si cine stie ce s-o mai fi strans pe acolo. Iar daca dai si la pace cu o sotie, medic neurolog, care e intelegatoare foarte si are cunostinta ca "isteria nu face bine nimanui, cu exceptia celebritatii", esti ca nou, o iei de la capat oricand. Adica poti repeta figura, ca doar esti o celebritate si trebuie sa-ti cultivi, la modul rentabil, si isteria, si imaginea. Poti sa vinzi asa-zise „povesti secrete”, dupa ce le-ai strigat in gura mare. Marketingul sa traiasca, pentru ca, in fond, ce e asa de greu in a face, public, declaratii de dragoste, de incredere in valorile familiei, dupa ce ai calcat stramb? Totul e sa fie mereu musterii, si vor fi, pentru viata scoasa la taraba.
Carmen Mihalache

Ne lipseste atat de putin ca sa fim fericiti! Dupa ce au trecut zilele de ger napraznic, cand ajungeam acasa cu o tenace durere de umeri, din cauza greului hainelor purtate, m-am bucurat din toti porii cand s-a mai muiat frigul si au inceput sa pluteasca prin aer niscaiva fulgi. Dar starea de bine, de relaxare interioara mi-a fost indusa si de recitirea unei carti fascinante, "Jurnalul fericirii" de Nicolae Steinhardt. Iar dorinta de ma intoarce la acest jurnal, care a facut furori la publicarea lui, in 1991, mi-a fost trezita de aparitia recenta a unei monografii despre calugarul de la Rohia. Titlul acestei excelente lucrari este "N. Steinhardt si paradoxurile libertatii", scrisa de George Ardeleanu, un autor cu pasiunea descoperirii adevarului. Si care, in plus, stie sa-si seduca cititorii prin fluenta si eleganta stilului. De altfel, cartea a fost primita cum nu se poate mai bine, cu entuziasm, chiar, de critica literara, avand deja cateva importante premii. Dupa ce am inceput sa o parcurg, zabovind cu placere, timp mai indelungat, pe unele pagini, am dat intr-una din zile si peste un interviu cu George Ardeleanu, intr-o revista de cultura. Am gasit acolo lucruri interesante, pe care nu aveam de unde sa le stiu. Unul dintre ele este acela ca, prin anii ’90, "Jurnalul fericirii" (care a intrat in manuale in 1995), avea mare trecere la elevi, pentru ca ei mai pastrau inca vie in memorie perioada neagra a comunismului si se raportau foarte direct la intrebarile cuprinse in volumul lui Steinhardt, considerat subversiv in regimul trecut si interzis de la publicare. Elevii de liceu de atunci erau sensibili la marile noastre intrebari existentiale: De ce exista Rau? De unde vine si de ce are atata forta si asa o mare raspandire? Care este drumul spre cainta si mantuire? In ce consta fericirea? Intrebari care nu mai par atat de acute studentilor de azi, remarca universitarul George Ardeleanu, precizand ca acestia nu mai inteleg o multime de lucruri dintr-un timp care li se pare indepartat si deci, strain. Cu toate ca experienta umana la limita din anii de detentie, suferinta intensa, coplesitoare, traversata de Steinhardt intr-un mod luminos, paradoxal, este una capabila, oricand, de a starni admiratia cititorului. Pentru ca "Jurnalul fericirii" este o uimitoare lectie de viata si de demnitate. Citindu-l cu o maxima deschidere a mintii si a sufletului, poti afla ce extraordinar este sa ramai senin, fara sa incerci resentimente tulburi si dureroase, chiar daca ai trecut printr-un calvar, printr-un adevarat infern. "Steinhardt ne invata sa fim demni, verticali, dar ne mai invata un lucru: sa nu fim prea exigenti nici cu ceilalti, nici cu noi insine", spune monograful sau. Cu felul sau luminos, senin, de a privi viata cu toate ale ei, cu bunul-simt al relativitatii, calugarul de la Rohia ne transmite un mesaj foarte actual (acum, cand ne lasam atat de usor prada depresiei), amintindu-ne ca fatalismul si starea de ura nu sunt bune la nimic. "Dragule, nu e totul pierdut, mai exista sanse, incearca." Asa suna indemnul crestin al lui Steinhardt, aducand increderea in regenerare, salvare si in beneficiile morale ale puterii de a ierta si a merge mai departe.
Carmen Mihalache

Ieri a fost joi, dar nici pomeneala de vreo flacara violeta prin prejma mea. Era asa de frig, incat chiar mi-as fi dorit o flacaruie, cat de mica si de orice culoare, ca sa ma mai incalzeasca. Dar nu oricui i se intampla chestii de astea ezoterice, paranormale, trebuie sa ai o anumita natura, o chemare, un destin, ca sa zic o vorba mare. Nu-i este dat oricui, asta e sigur. Iar cand esti o fire rationala si mai ai si un dezvoltat simt al ridicolului, chestiile astea te ocolesc. Poate ca nu e tocmai bine, esti vaduvit astfel de experiente iesite din comun, ramai o persoana oarecare, banala. Si cu toate acestea, eu inclin sa cred ca am duce-o mult mai bine daca am fi lucizi, circumspecti si ne-am lua o distanta critica fata de situatiile pe care le traversam in viata. Simtul ridicolului poate fi salvator, in timp ce lipsa lui poate ucide. O spunea si un personaj din Dostoievski, daca-mi aduc bine aminte. Mi-am dat seama insa ca nu sunt total in afara trendului cu supranaturalul, din moment ce am urmarit, amuzata, la televizor, o comedioara intitulata "Fosta mea super-gagica". Aparea acolo, intr-un cadru, un soi de bolovan (o bucata dintr-un meteorit ce lovise personajele) din care tasneau raze, scantei, unde, fulgerase, flacarui, si cred ca erau si violete, unele. Sa fi vazut apoi minune, cum se incarcau energetic doua tipese care-si disputau acelasi barbat, si cum ajungeau sa se paruiasca ele non-traditional, prin aer, pe deasupra zgaraie-norilor, ce mai, era super-show de efecte speciale si de umor. In realitate, lucrurile stau altminteri si penibilul pandeste la colt daca nu esti atent la ce afirmatii faci si nu le poti sustine in chip rational.
Dintre subiectele luate in discutie de ziare in zilele din urma l-am remarcat si pe acela privitor la bunele maniere, la amabilitatea romanilor. Despre care eu nu am deloc o parere buna, sustinand, raspicat, ca oamenii cu adevarat amabili, cu o educatie in acest sens, sunt o rara avis la noi. Amabiliatea e sublima, dar lipseste cu desavarsire, ca sa folosim o formulare caragialeana, ca tot suntem in luna in care s-a nascut marele comediograf. In mod cert, politetea este o conduita impusa sau autoimpusa, o convenienta sociala, o masca, un gen de diplomatie. Fiind o masca, este ceva fals, o inselatorie, opusul sinceritatii, franchetei. A fi sincer insa presupune mai multe riscuri, si chiar o doza considerabila de cruzime, pentru ca exista minciuni necesare, care ne ajuta sa depasim situatii critice, dramatice, ne ajuta chiar sa supravietuim. Nu se vorbeste despre minciuna vitala? Oamenii mint cu buna-stiinta, in mai multe scopuri. Unul dintre ele este si acela de a-si mentine o pozitie privilegiata, de a-si pastra controlul asupra unor pozitii importante.
E bine sa fii politicos, bine-crescut, dar nu naiv. Poti sa fii manierat si sa stii sa spui nu, sa refuzi sa fii pacalit, fara sa te manifesti la modul galagios si primitiv. Decat a te da in stamba, atingand culmea ridicolului si a penibilului, e mai bine sa ai simtul masurii, sa nu ignori bunele-maniere si sa te comporti civilizat in orice situatie. Amabilitatea, masca politetii sunt necesare, pentru ca altfel, lasandu-ne in voia instinctelor si a pornirilor sincere, nefalsificate de sistemul de conventii sociale, am trai ca-n jungla.
Carmen Mihalache

Domnul ministru al Finantelor ma surprinde in continuare. Dupa originalitatea expresiilor, vad acum ca are si idei si gusturi la fel de iesite din comun, fanteziste, sui-generis. Si-a ales drept consilieri de imagine un cantaret cu o figura simpatica, zambareata, si un jurnalist cu moaca de killer. sugubeata alaturare, oximoronica! Vom plati oare impozitele si taxele cantand sau ricanand "asasin"? Ca Bitman (care nu e, totusi, Batman, salvatorul) si ca sarcasticul Gheorghe? Oricum, chestiunea are o turnura pitoresca, s-o recunoastem. Nu ducem lipsa de umor, chiar daca e ceva mai inchis la culoare in noua varianta, fara insa a-l concura pe cel englezesc veritabil, unul sec, tonic si de calitate, dupa cum se stie. Amestecul de-a rasu-plansu, specific romanesc, tinde tot mai mult spre cinism, din pacate. Revenind la englezi, vreau sa spun ca mie-mi plac, pentru Shakespeare, in primul rand, dar si pentru ca au produs ceea ce antropologii numesc "rituri de rasturnare" in serie lunga. De la Hyde Park la miscarea "underground" si revolta generatiei beat ei au avut si au abilitatea sa se joace de-a rasturnarea in chiar sanul uneia dintre cele mai conservatoare societati din Europa. Numai ca ei sunt originali cu adevarat, au naturalete in ceea ce fac si o buna doza de autoironie in actiunile lor. Iar cand se supara pe bune sunt seriosi, chiar schimba lucrurile, le rastoarna. Noi doar importam, asa de fason, din imitatie, niste lucruri, niste "inventii", fara continutul aferent. Doar pentru ca sunt la moda, dau bine la imagine. In fine, vom trai si vom plati in continuare pentru asta. Ca si baietii plang cateodata, si bogatii pot sa fie nefericiti si supraimpozitati, asta-i viata, cu de toate amestecate, ca sa nu te plictisesti.
Ca plictisela-i cea mai grea boala. Si ce nu facem ca sa scapam de ea si sa dam de ceva nou? Cum ar fi, de pilda, lectura unei carti care sa ne mai scoata din stereotipiile de gandire. Una dintre acestea e scrisa de Pascal Bruckner, un domn francez cu spirit foarte viu, un soi de monden, unul adevarat, de pe malurile Senei. Un eseist la moda, caruia ii place teribil sa scandalizeze cu orice pret. Cum face si in „Tentatia inocentei”, unde sustine ca martirul dintr-un cuplu este barbatul si nu femeia cum, indeobste, se considera. Femeile de azi nu se mai sacrifica pe altarul caminului, nu se mai lasa prada frustrarilor, ci trec rapid, rezolut, la actiune. Feministele au ajuns de spaima, au instaurat o dictatura de „femininaziste” (cum le „gratuleaza” sardonic un populist american de extrema dreapta), impingand pe bietii barbati la disperare, la gesturi extreme. Concluzia este ca barbatii sufera cel mai mult si ca sunt adevaratii perdanti. Dar nu-i nimic grav, nu-i totul pierdut. Si pentru mototolii care sunt abandonati si se dau de ceasul mortii dupa tradarea in amor exista un leac. Pilula minune „Amorex” contra suferintelor din dragoste inselata este extrasa din substanta unui fruct dintr-un copac din Africa si promite alinarea suferintelor. Vedeti ca nu-i chiar negru dracu’ si pentru orice exista leac?
Carmen Mihalache

Pe timp de criza oamenii au alte prioritati si o lasa mai moale cu indeletnicirile placute, printre care ar trebui sa figureze si lectura. Dar asta tine de educatie, de gradul de instructie, in primul rand, cititorii activi formandu-se inca din timpul scolii. Degeaba investesti in publicatii si in carti valoroase daca nu ai si un public pregatit sa citeasca. Si ma refer la genul de public activ, nu la cel care vrea sa primeasca totul mura-n gura, lucruri gata mestecate. Publicul pregatit sa citeasca este unul dinamic, care nu cunoaste lenea gandirii. Are rabdare, stie sa caute informatia. In Occident, la care ne tot uitam cu jind, un ziar are un volum considerabil de pagini, cuprinde informatie foarte diversa, in mare cantitate, respectand insa si criteriul calitatii, al continutului. Asa incat ai ce alege din el si ai ce citi chiar mai multe zile. Mi se pare important, in acest sens, faptul ca in unele tari vestice elevii sunt invatati care este modul de lectura al unei gazete si cum sa se uite la emisiunile de televiziune, ca sa nu ajunga niste indivizi fara discernamant, fara gust si opinie personala, luand de-a valma, pe neingurgitate, ce li se pune in fata ochilor. In Germania, de pilda, subventiile din zona creatiei sunt substantiale si tot acolo exista programe istete dedicate receptarii. Iar responsabilii culturali au drept misiune de prim rang promovarea lecturii. Cu o populatie care "citeste" pozele desucheate din tabloide si se intoxica cu stiri de un senza- tionalism ieftin n-ai cum sa accezi la civilizatie. E nevoie, tot dupa model occidental, daca vrem sa fim cu adevarat europeni, de metode institutionalizate de a-i sprijini pe creatori, pe oamenii condeiului, ca sa treaca de testul pietii. Casele literaturii, cum sunt numite in Europa, unde sunt retele specializate in aceasta directie, au mare succes si ii ajuta mult pe scriitori ca sa ajunga la public. Sunt, aceste case literare, locuri de socializare si dialog intelectual, creeaza evenimente, atrag oameni interesati si sunt capabile de a stringe si fonduri. Organizeaza lecturi publice, vand bilete, pun in circuit nume de creatori interesanti, care au ceva semnificativ de spus, au impact in randul auditoriului. Astfel de intreprinderi, de programe dedicate receptarii, de promovare a lecturii active depasesc zona pur culturala, fiind, de fapt, niste proiecte civice de maxima importanta in viata unei societati. Pentru ca democratia se construieste cu indivizi instruiti si informati, avand o identitate bine definita, personalitate si spirit critic, si nu cu o turma indistincta, haotica, usor de manipulat.
Carmen Mihalache