Actualitatea este painea cronicarilor, "un fel de mancare inasimilabila pentru alte categorii de scriitori", dupa cum observa eseistul francez Paul Morand. Cronicar fiind, n-am asadar incotro, ma hranesc din tot ce vad si aud, si reactionez dupa puterile mele. Unul dintre cuvintele obsedante, din actualitatea imediata, este deficit. Romanii nu se dezmint si fac si de aceasta data haz de necaz. Se vorbeste, asadar, de un mare deficit de incredere (in politicieni, evident) si de speranta, care si ea, s-a diminuat cu 25%. A intrat serios la apa. Consum multa presa, dar incerc, de fiecare data, sa-mi asigur, o distanta autoprotectoare fata de exagerari. Catastrofismul nu face, sub niciun chip, casa buna cu mine. De altfel, am ascultat, deunazi, si sfatul unui psiholog, care sustinea ca e sanatos sa "nu catastrofam" (iata ca a aparut un nou verb, nascut de criza) si ca trebuie sa marim gradul de "toleranta la frustrare". E singura "marire" de care am auzit ca am putea sa ne-o aplicam individual. Ca sa rezistam la austeritatea pustiitoare si la inasprirea fiscalitatii. Ma rog, fiecare face ce poate, unii iau masuri anapoda, si tot taie, altii dau sfaturi, si noi le suportam pe toate care cum vin. Eu una ma feresc, ca de un dusman personal, de genul de individ care tot profeteste apocalipsa. Si am mult de furca, pentru ca e genul cel mai raspandit la ora actuala.
Revenind la presa, pentru ca ea este un „aliment” de baza in dieta mea, vreau sa va spun ca am avut placuta surpriza sa citesc (intr-o revista culturala) o relatare despre un fapt rarisim. Venit in Romania, luna trecuta, cu ocazia lansarii unei carti, jurnalistul Mircea Carp (critic acerb al regimului comunist, impotriva caruia vitupera la Europa Libera, in emisiunea „Programul politic”) a facut un gest uluitor, cerandu-i iertare lui Adrian Marino. A facut-o in mod public, reparatoriu, pentru a restabili adevarul si a sterge infamanta invinuire care pateaza posteritatea marelui carturar. A recunoscut ca declaratia data in „Evenimentul zile” (care a publicat, in serial, o ancheta cu mare tam-tam asupra dosarului de la CNSAS a lui Adrian Marino) i-a fost „smulsa”.
Ca s-a lasat influentat de tonul imperios, de la telefon, al ziaristei Mirela Corlatan, si ca s-a „pripit”. Mai spune ca era confuz si dubios ce i-a fost prezentat in acea convorbire, ca nu a vazut documente edificatoare si de aceea trebuie sa ceara iertare lui Adrian Marino, pentru ca altfel nu ar avea liniste pana la sfarsitul vietii sale. Ce proba admirabila de caracter, ce exemplu de urmat! Domnule Carp, chapeau.
Carmen Mihalache

In fata dezastrului si a marilor dureri, cand nu poti sa ajuti direct, iti ramane doar compasiunea pentru cei loviti. Vazand zilele astea imagini de cosmar cu inundatiile devastatoare, am incercat tot felul de sentimente.
Dar m-a fulgerat, mi-a zburat prin minte, mai precis, si un vis olandez. Asa l-am numit eu, si o sa va spun si de ce. Pentru ca olandezii sunt oamenii care au construit o gradina de tara pe un fund de mare si au inaltat niste diguri atat de solide, ca nu au mai avut probleme de vreo cincizeci de ani cu navalirea apelor. Si sunt asa de ingeniosi incat le-a trecut prin cap, mai nou, sa faca o insula in ocean din bidoane de plastic. Ma rog, pare science-fiction, dar ei chiar sunt in stare de lucruri mai mult decat surprinzatoare. Asta in timp ce pe plaiurile noastre istoria se tot repeta si treaba de mantuiala, incropita, se razbuna. De ani si ani se tot bate moneda pe infrastructura (care e sublima, vorba lui Caragiale, dar lipseste cu desavarsire), pe accesarea fondurilor europene. Dar lucrurile nu se misca, drumurile au ramas in stare jalnica, indiguirile nu s-au facut, iar calamitatile curg peste noi cu indaratnicie. Pentru ca totul este facut in pripa si negandit temeinic, fara previziune pe termen lung si analiza de profunzime. La repezeala si imbulzeala, asa "se rezolva" situatiile la noi. Nu numai ploile sunt torentiale (in unele zone de tara, cum e Suceava, de pilda), dar si hotararile de guvern. Care vin potop peste o populatie dezorientata, ingrozita. In fiecare zi suntem prinsi in alta viitura, innamoliti in noi taxe si impozite. Viata noastra mereu se amana, e in alta parte. Unde, nu stiu. Dar poate stiu cei de la guvernare, ca l-am ascultat aseara pe domnul prim-ministru rostind, printre multe altele, un truism: cum ca viata e cel mai de bun pret pe care-l avem. Ca „restul e taiere”, cunoasteti.
Tot uitandu-ma la stiri, aud si ceva de-a dreptul emotionant. O femeie din Sucevita a nascut intre puhoaie. Ca in "Matca", piesa lui Marin Sorescu, unde dramaturgul glorifica forta unei femei fragile, care se lupta cu dezlantuirea oarba, absurda a naturii si cu singuratatea. Acolo e o metafora despre intoarcerea la matca lucrurilor primordiale, si despre iesirea din tragedie prin ctitorire. In ordinea lucrurilor comune, de zi cu zi, asta inseamna constructie si buna gospodarire. Pentru ca, altminteri, iesim din matca si intram in tragedie.
Carmen Mihalache

Avem atatea probleme in tara asta, ca nici nu stim pe unde sa ne mai scoatem camasa, saracie, coruptie generalizata, minciuni in serie, jaf continuu, tenace, sistematic. Subdezvoltare, sisteme sociale in descompunere, sate in agonie, multe dintre ele aflate acum sub ape, luate de viituri cu totul. Bietii nostri tarani cred ca sunt unii dintre cei mai oropsiti oameni de pe pamintul asta, mereu ignorati si inselati de puterea politica. si totusi, unii dintre ei, mai vajnici, au o extraordinara vitalitate si nu-si pierd capacitatea de a face haz de necaz chiar in vremuri de criza. Am auzit de badea acela mucalit, de prin partile Vrancei, care s-a dus sa contribuie si el la fondul Solidaritatea si mi-a placut de cum i-a redus el la ridicol pe domnii de rang inalt si cu ridicole idei “salvatoare”. A luat-o cu el si pe Frumusica, oaia lui (simbolul saraciei taranului roman, dupa cum zice badea-al nostru), si a donat suma de 35 de lei, profitul lui de pe urma a vreo treizeci de hectare, si lana de la mioara. Pai cum altfel? Cand isi bat atatia joc de tine, doar n-ai sa stai cu bratele incrucisate!
Problemele sunt mai mari decat casa, iar Puterea ce face? Ea e ingrijorata, nevoie mare, si inventariaza “vulnerabilitati”. A descoperit ca presa are o influenta nefasta (asta de fapt e o marota, o idee fixa a presedintelui, dar nu e el singurul cu astfel de obsesii), si ca ar reprezenta un pericol pentru securitatea statului. Ehei, ce mare-i nostalgia dupa “iepoca de aur” si cenzura de atunci! Pe cand se tot clampanea aiurea despre idiotenia aia de “om nou”. Adica unul spalat la creier, un simplu executant fara personalitate, fara dorinte, fara opinii. Unii dintre noi mai radeam, pe atunci, si ne-am salvat, fiecare cum a putut el mai bine, de monstruozitatea aceea, dar culmea e ca avem acum printre noi o multime de astfel de “oameni noi”. Care au ajuns sa voteze liber, sa aleaga si sa fie alesi. Ei de fapt sunt foarte vechi si traiesc intr-un regim revolut, cel al totalitarismului. Pe care vor sa-l reinvie cu orice pret, pentru ca democratia si-a cam luat nasul la purtare si nu-i lasa sa-si vada in liniste de invartelile lor, de sfanta lor bunastare. Au devenit, dintr-odata, “pudici” si nu le mai prieste transparenta democratica. Pe care care nu au suportat-o, de altfel, niciodata si o urasc in sinea lor, folosind doar sloganuri de parada in campanii electorale. Ca unii pot sa-si faca astfel de campanii si sa verse numai minciuni, numai presa nu are voie sa deschida ochii oamenilor prin camapaniile ei specifice, prin dezvaluirea adevarului. Adevar care nu-i niciodata absolut si nu apartine nimanui in exclusivitate. si nici nu poate fi ascuns multa vreme. Cine crede lucrurile astea comite o mare prostie. Oho, daca s-ar pune o taxa pe prostie, ce repede s-ar mai iesi din criza!
Oricum, ceea ce este cat se poate de clar e ca avem parte de spectacol jalnic in continuare. De deturnari voite de sens, de viclene diversiuni, de “atentionari” perfide si de prevederi care lasa loc interpretarilor abuzive, periculoase pentru libertate. Ne-am dorit atat de mult libertatea de exprimare, incat nu cred ca ne-o va mai putea lua cineva inapoi. Sau poate sunt eu prea naiva. Optiunea mea pentru libertate, si pentru libertatea de opinie, in special, e categorica. Sper ca si a altora. (Octavian Paler spunea ca “incepem sa murim cand nu mai avem puterea de a opta”- dar esential este sa facem alegeri bune) Am incredere in dezbaterile care vor urma (cica sunt dorite) pe temele atit de grave de la ordinea zilei, si sper ca presa de calitate isi va face datoria aceea veche, de caine de paza al democratiei. Care nu vrea sa taca.
Carmen Mihalache

Din ciclul „La noi ca la nimenea, si uite ce bine si frumos e la altii”, o sa ma urmareasca multa vreme o imagine difuzata la o emisiune tv. Era acolo o doamna in varsta de 80 de ani, miniona, imbracata si coafata cu bun-gust, cu o dantura impecabila, fardata discret, avand accesorii cochete la vestimentatie, care se prezentase la o emisiune de divertisment, ceva de gen karaoke. A cantat, cu o voce puternica, impresionanta, o celebra sansoneta a lui Edith Piaf. Care in engleza (pentru ca doamna era din Marea Britanie) suna „No regrets”. Alegere deloc intamplatoare si foarte elocventa. Intrebata ce-a mai facut in ultima vreme, cum isi petrece timpul etc., doamna a raspuns ca se distreaza cu prietenii, colindand cluburile, barurile. Carevasazica nu avea griji, nu o impovara nimic, si isi traia din plin viata ce-i mai ramasese. Ce sa mai spun de varstnicii din tarile meridionale, care au un chef de viata cat se poate de evident, din moment ce-i observi peste tot, la ore tarzii, prin restaurante, pe terase, discutand cu verva, amuzandu-se, dansand. Iar criza bantuie si pe acolo, dar nu calca in picioare dreptul oamenilor la un trai decent, in care e loc si pentru mici placeri, ceea ce este cat se poate de normal.
Pana acum se vorbea la noi despre doua categorii defavorizate, batranii si copiii. Acum s-a descoperit ca si tinerii o duc foarte rau, adultii la fel, viata buna fiind doar prin alte curti, mai mari si mai aratoase, ocupate de puternicii zilei, cei cu acces direct la resurse, contracte si alte daraveli.
Apropo de copii, care ar trebui de-acum sa se bucure de vacanta, de multa joaca, tocmai mi-a cazut in mana suplimentul „Dilematix”, unde scriu chiar cei mici, si am fost surprinsa de cateva lucruri. Pe langa povestile si visele lor, debordand de o sprintara imaginatie, in care le zboara mintea in fel si chip, alcatuind itinerarii de vacanta in alte lumi, am vazut si un alt gen de articole. Din care reiesea un
simt acut al realitatii, insotit de un spirit critic remarcabil.
Am citit, de pilda, un excelent reportaj (era semnat de o fata din clasa a VII-a) despre „Jungla din mall”. Autoarea descrie, la un mod ironic bine articulat, tipurile numite „pitipoanca”, „movie&food lovers”, „Black and White persons”, „cocalarii”, adica baietii de bani gata („cu un stil gayish, blugi skinny Calvin Klein si ochelari Mark Jacob) alungandu-le in ridicol si derizoriu. Interesant era ca isi punea o problema de substanta, dovedind o apreciabila maturitate de gandire. Ea zice in reportajul ei, istet la culme, ca e pacat ca am luat de la americani doar mall-urile, si ca ea a fost in excursii la Londra si in New-York, unde a vazut ca sunt sute de muzee, expozitii, spectacole si concerte etc. Iar intrebarea ei e urmatoarea: „Daca am preluat atatea chestii de la altii… de ce nu le-am luat si pe cele bune?” Chiar asa, de ce? Si cum se face oare ca la noi se tot inmultesc specimenele, in dauna oamenilor adevarati?
Carmen Mihalache

Cred ca una dintre cele mai bune prietene ale omului este memoria. Ea este cea care ne sopteste in urechi, din cand in cand, cate ceva placut, schimbandu-ne starea de spirit. Imi amintesc astfel de perioada mea botosaneana cu inima tresaltand de bucurie, vorba lui Creanga. Acolo l-am cunoscut pe Stelian Preda, ca director al Teatrului "Mihai Eminescu" si am inceput o frumoasa colaborare, plina de satisfactii profesionale, de impliniri. Era un director indragostit patimas de teatru, ambitios, tintind mereu tot mai sus. Avea un orgoliu profesional pe deplin motivat de reusitele care nu au intarziat sa apara, pentru ca la Botosani, in teatru, chiar se intamplau lucruri cu adevarat importante. Instaurase un climat de efervescenta creativitate, fiind deschis spre noi provocari, era infatigabil in a face proiecte si a declansa energii constructive. Veneau acolo, chemati de el, regizori de prima marime, se montau piese in premiera absoluta, experimentele erau incurajate. Sus, in teatru, era Sala Studio, mandria directorului, pentru ca el o nasise. Acolo se petreceau tot felul de minunatii, se cautau noi forme de expresie spectaculara, era un laborator de cercetare, un fel de columbariu forfotind de idei indraznete, bantuit de duhul unei mult ravnite libertati creatoare. A fost un timp frumos, ca une été indienne (cea din melancolica melodie a lui Joe Dassin, foarte la moda pe atunci), pe care, inlauntrul meu, as vrea sa o pastrez pentru totdeauna. Vremea scursa a sters si diferenta de varsta dintre mine si fostul meu director de la Botosani, intre noi legandu-se o tandra prietenie umana si artistica. De cate ori ne vedem, vorbim numai despre teatru. Stelica e neobosit, are in el un viu neastampar, e mereu pus pe vreo noua isprava. Citeste, cauta texte, revine la mai vechile lui pasiuni romantice, la teatrul istoric, isi perfectioneaza mestesugul, tehnicile, in fine, nu are odihna, scena, teatrul, insemnand chiar viata lui. Un artist autentic nu iese niciodata la pensie. Pasiunea in el este torida, ca o invincibila vara. Cum Stelian Preda s-a nascut chiar in acest anotimp si implineste acum o varsta respectabila, chiar daca tineretea lui interioara e nealterata, ii urez La multi ani fericiti, cu noi izbanzi in profesia pe care atat de mult o iubeste! Deseara il voi vedea in noul lui spectacol „Vietile unui vis – Teatrul” (la Centrul de Cultura „George Apostu”), fiind convinsa ca visatorul romantic incurabil ne va darui alese momente de emotie si bucurie.
Carmen Mihalache

A fost o vreme urata, apasatoare, ploioasa, de parca era desprinsa din poezia lui Bacovia. Se parea ca asculti pustiul si gandul zbura spre locuintele lacustre. Mie mi-a sarit insa in minte si un scurt poem bacovian cu tenta sociala, in care versurile suna cam asa, citez aproximativ, din memorie si le insir "prozaic": eu sunt un monstru printre voi, urzind un dor de vremuri noi, si-n lumea asta abia incap, dar am sa dau curand la cap. Ei, cam asa se-ntampla si acum, cand multi sunt aceia care nu-si mai gasesc locul intr-o lume tot mai straina si ostila. Si chiar daca nu sunt monstri (in poezie era o figura de stil), si-ar dori, oricum, vremuri noi, si nu s-ar da in laturi pentru asta sa dea unora la cap, vinovatilor pentru dezastrul in care am ajuns. Ceea ce n-ar fi bine, fiindca violenta naste violenta. Dar vinovatii trebuie identificati si trebuie sa plateasca. Numai ca asta e teribil de greu la noi. Toti arunca pisica moarta in ograda celuilalt si arata cu degetul in alta parte. Desi noi avem un proverb foarte graitor despre cainele care moare de drum lung si prostul de grija altuia. Se vede insa ca oamenii nostri politici nu se pricep la paremiologie. Dar oare la ce se pricep? In mod cert, la bolmojirea lucrurilor si la adancirea starii de haos. Cand ii vezi si ii auzi, ai senzatia ca asisti la joaca unor copii debili mintali, care tot striga "ba tu, ba voi!" si chestia asta cu asumarea raspunderii (vai ce grav, ce serios suna!, realitatea fiind alta, in fapt) e tot o gogorita. Pentru ca niciuna dintre masurile preconizate de actualul guvern nu dovedeste minimum de simt de raspundere vizavi de soarta oamenilor si a tarii. Jaful si abuzurile continua, risipa banilor publici fiind joaca preferata a unora dintre cei care au in mana painea si cutitul. Auzim de salarii aberante, de femei de serviciu si soferi platiti regeste fata de oamenii care si-au ros ani de zile coatele pe bancile unor scoli inalte si au profesii de mare importanta sociala. Nu am nimic, Doamne fereste, cu meseriile respective, dimpotriva, ii respect pe toti cei care muncesc in mod cinstit pentru a-si cistiga traiul. Dar niste criterii logice de repartizare a veniturilor trebuie sa existe, totusi! Iti mai ajung apoi la urechi stiri despre sume fabuloase aruncate pe apa sambetei pentru niste investitii aiuristice, te stai si te crucesti (ca tot incearca unii alesi „sa se puna bine” cu Dumnezeu, alocand fonduri insemnate pentru lacase de cult, pictura bisericeasca, etc.- iarta-i Doamne, pentru ipocrizie!) intrebandu-te cum de sunt posibile asemenea aberatii cand tara arde. Sunt mult prea multe anomalii in Romania. Si ele ne imbolnavesc pe toti, ne alunga orice chef de viata. Desi viata e tot ce ne mai apartine, singurul nostru drept inalienabil, ca altele ne sunt mereu luate cu japca. Furate, de fapt, la modul cel mai dureros, ca intr-o operatie fara anestezie.
Carmen Mihalache

Ieri am venit acasa incarcata de iasomie. Am trecut prin piata sa-mi iau niste capsune de Satu Mare si o bucata de cas (asa imi manifest eu solidaritatea, cumparand produse romanesti) si am vazut o batranica de care mi s-a facut mila. Avea un brat mare de flori si te ruga insistent sa iei cateva, aratandu-ti cat de bogate a facut buchetele si imbiindu-le sa le mirosi. I-am dat cat mi-a cerut, nu m-am tocmit deloc. Oare la iarna ce va mai vinde, ma intrebam. Acum mai sunt flori, se mai incropeste o legaturica de verdeata, dar astea se vor termina. Ca vara nu-i ca iarna, nu-i asa? La iarna nu stiu cum vor rezista sarmanii nostri batrani de care te izbesti peste tot si ai caror ochi poarta in ei atata tristete, ca te cutremuri. Nu ai cum sa ramai insensibil, indiferent la privelistea asta. La ce lipsuri, umilinta si chinuri le este supusa batranetea, de care nu scapa nimeni, de altfel! si in coltul strazii mele e un batran in baston care se tot invarteste pe langa treptele unei cofetarii, mai scoate o gramajoara de fructe la vanzare, niscaiva floricele, mai cara niste ambalaje, ca sa castige si el cativa banuti. Are o disperare muta in ochi, nu intinde mana sa ceara, isi cauta mereu de treaba, dar il simti cat e de ratacit in lumea asta tot mai urata si ticalosita. Si cred ca nu intamplator, tot zilele acestea, cand se iau hotarari de o duritate si un cinism atroce, mi-a cazut sub ochi un fragment din romanul “Nu exista tara pentru batrani” de Cormac McCarthy, publicat intr-o revista literara. O carte rascolitoare (a fost si ecranizata, in 2005, de fratii Coen, intr-un film de Oscar), cu adevaruri crude, in care oamenii traiesc intr-o infricosatoare lume de granita, dominata de un rau straniu, si mor violent. Dupa jaful banilor publici, tolerat de autoritati, acum s-a trecut la masuri care pun in pericol existenta unor largi categorii de oameni, si asa defavorizati de un sistem inechitabil, haotic, preferential, discretionar (avem cel mai inegal sistem de distributie a veniturilor din Europa). Si suntem avertizati ca pot urma masuri mult mai radicale. Ce poate fi mai radical decat a fi sau a nu fi? Aceasta-i intrebarea. Cum Dumnezeu, in aceste conditii, se mai poate vorbi despre “protejarea resursei umane”? si cum se mai poate sa apari in fata oamenilor, “sa zambesti” (cu zambre) si sa afirmi ca nu ai nimic de pierdut? Nu-mi place populismul ieftin, propagandistic, mintea mea gandeste in termeni liberali, dar din partea inimii, orientarea mea e de stanga. Sunt pentru protectie sociala si pentru un trai decent, omenesc, al tuturor cetatenilor unei tari cu pretentii de civilizatie si europenism. Nu numai “cancerul bugetar” are nevoie la noi de tratamente aplicate urgent, ci si cinismul nemasurat al celor care sacrifica, in primul rand, pe cei slabi si neajutorati.
Carmen Mihalache

Sunt de cateva zile la Buzau, la Gala Vedetelor. A fost o vreme mohorata, ploioasa, cu un vant taios, de noiembrie. Meteorologii spun ca de vina e norul acela de cenusa vulcanica din Islanda. Iar un gust de cenusa am avut in toata saptamana asta. Nu m-am mai bucurat pe deplin, ca in alte dati, la un festival de teatru. Desi am vazut spectacole bune, interesante, si un public iubitor, dornic de teatru. Orele de teatru erau ca o bresa in timp ca o evaziune, pentru ca in rest eram cu ochii la televizor si in ziare sau vorbeam cu colegii despre starea noastra actuala atat de precara, de ingrijoratoare. Incercam sa nu ne abandonam unui sentiment de disperate si sa gasim in noi puncte de reazem.
Si ne-a ajutat, in cele din urma, tot teatrul. Miercuri eu am ramas in camera de hotel sa urmaresc mitingul si comentariile reporterilor de la fata locului. M-au urmarit mai ales, figurile oamenilor in varsta, a pensionarilor necajiti care se adunasera acolo, in piata.
Cata disperare si neputinta era intiparita in trasaturile fetelor lor marcate de timp! Iar seara, la teatru, am vazut,, parca in prelungirea zilei, o piesa celebra a lui Samuel Beckett, „Sfarsit de partida”.
Cu actori mari de la Teatrul Bulandra, Irina Petrescu, Ion Besoiu, Razvan Vasilescu, Mihai Constantiniu, reuniti sub bagheta regizorala a lui Alexandru Tocilescu.
Un spectacol despre batranete, decretitudine, infirmitate, desperare si singuratate. Cu doi batrani, parintii lui Hamm, care isi duc traiul ce le-a mai ramas in doua pubele. Si totusi, pentru cei care stiu teatrul lui Beckett, in sensul profund al literei sale, in tesatura textului, se gasea o minunata lectie de demnitate. In ciuda degradarii exterioare sau chiar in pofida acesteia, omul, ne transmite dramaturgul irlandez, trebuie sa-si infrunte destinul potrivnic si sa-si traiasca viata cu demnitate.
Atata vrem si noi. Sa putem duce o viata normala, decenta, fara spaime. De foame, de frig, de saracie. Care, toate dezumanizeaza, il coboara si il umilesc pe om. In piesa lui Beckett, personajul principal spune un banc. E vorba in el despre un lord care se duce la un croitor ca sa-i faca o pereche de pantaloni. Si prima oara, croitorul ii spune ca nu i-a iesit bine turul, a doua oara slitul, spoi mansetele, si-l tot amana, pretextand ca mai are de lucru. La care, lordul se infurie si-i zice cum Dumnezeu a facut toata lumea in sase zile. Da, dar nu vezi ce lume!, i-o intoarse croitorul, pe cand eu am facut o strasnica pereche de pantaloni! Ei da, ca lumea-i imperfecta, chiar daca e lucrare divina, nu-i o noutate. Dar si atat de stricta, de corupta, de plina de inselaciune, lacomie si hotie ca la noi, mai rar! De douazeci de ani, unii au trait, s-au indestulat furand, ca-n pampas, fara sa dea socoteala nimanui. In timp ce oamenii onesti se tot adanceau in nevoi, in saracie. De aceea acum s-au trezit, in sfarsit, si isi cer dreptul lor la o viata demna.
Carmen Mihalache

Viata asta nu e gluma, nu e vis, e abis, vorba unui poet. Si parca nicicand nu am simtit mai direct acest adevar. Ne pravalim vertiginos, ne-nfundam, ne ducem in gol. Am vrut sa fim liberi si nu am stiut ce sa facem cu libertatea noastra. Stiti ce zicea un cersetor care de ani de zile doarme sub cerul liber? Sunt liber in ultimul hal! Cam aici se poate ajunge, nici macar nu-i greu, conditiile sunt din ce in ce mai prielnice.
Nu ne-am vandut tara (vorba vine, pentru ca s-a intamplat ce e mai rau, dincolo de reactiile emotionale si de parada cu "patriotismul", cei isteti lucrand strict in folosul lor), dar am dat-o pe mana unor iresponsabili. Asta ca sa ma exprim cat mai literar si elegant cu putinta. Pentru ca vorbe grele se arunca acum din belsug, de parca insultele si vociferarile ar rezolva ceva. Spun asta cu tristete, intelegand nevoia oamenilor de a rabufni, de a numi raul, fiindca le-a ajuns cutitul la os in situatiile limita pe care le traversam, dar nu pot sa nu ma gandesc si la faptul ca lucrurile e bine sa se rezolve pe calea ratiunii. Dar mai are romanul macar mintea cea de pe urma? Ramane de vazut. Ca s-o dam si pe gluma, totusi, ca disperarea nu-i tocmai productiva, poate ca ar fi trebuit ca ai nostri guvernanti sa intre in legatura cu batranul indian trecut de 80 de ani, care e un fenomen, din moment ce sustine ca de 7o de ani traieste cu aer si meditatie. Numai piele si oase, el are, cica-se, o gaura in cerul gurii. Cu cine comunica pe acolo, cu ce energie e alimentat, numai el stie. Dar, daca si-ar vinde secretul guvernatilor nostri, acestia ar fi, cu siguranta, fericiti. Ar implementa "metoda" si nu ar mai avea probleme cu oamenii care striga ca vor muri de foame. De, ce sa fac si eu ? Umor negru, de spanzuratoare, ca altul nu am la indemana in context.
Ca sa schimb nitelus subiectul, desi toate drumurile duc tot spre ce ne doare mai tare, am sa-l citez aici pe academicianul Eugen Simion, prezent saptamana trecuta la Bacau pentru decernarea titlului de Doctor Honorius Causa al Universitatii "George Bacovia". El spunea ca: "nu-mi plac oamenii eminenti care rateaza, imi plac oamenii eminenti care-si duc proiectele pana la capat". Cata nevoie am avea de astfel de oameni! Nu neaparat eminenti, dar care sa-si vada corect, eficient de treaba lor, sfintind locul pe care il ocupa. Ca de amatori plini de suficienta si infumurare, de guralivi incompententi care tot agita planuri, programe de iesit din criza, nerealiste, neviabile, aiuristice, daca nu tampe sau de-a dreptul cinice, suntem satui.
Carmen Mihalache

Nu-mi plac oamenii care au pareri definitive. De altfel, stiu bine (am simtit-o de multe ori in chip direct) ca numai prostii sunt dominatori. Cei inteligenti pot fi concesivi, relaxati, lasand, de fiecare data, ceva de la ei. Vorba cuiva, pe care o reproduc pentru ca-i adevarata si haios spusa: "Desteptii se impart in mai multe categorii. Prostii, in schimb, nu se impart, ei doar se inmultesc". Dezolanta realitate, de necombatut! Cand simt o teribila oboseala ascultand pretentiile prostilor si cand sunt saturata de obraznicia lor fara margini, caut ceva care sa ma vindece de rau si de urat. Si ma bucur de orice mica descoperire care ma ajuta sa ies dintr-o stare "naspa" (aici platesc tribut argoului juvenil, simpatic si expresiv, uneori). In weekend, de pilda, imi ingadui luxul sa cercetez programele tv, sarind peste tampeniile telenovelistice, doar-doar oi gasi ceva care sa ma amuze, sa-mi aduca o tara de aer proaspat. Asa am dat peste un serial istet si cat se poate de agreabil si pilduitor. In traducere romaneasca el a capatat titlul "Barbatii, un rau necesar", in original el numindu-se Men in trees, adica "Barbati in copaci". Unde, unde sa fie acel locsor in lume in care ei sa fie de zece ori mai multi decat femeile? Ei bine, e vorba despre un orasel tocmai din Alaska, Elmo. Acolo ajunge, printr-o intamplare nedorita a sortii, Marin, o autoare de mare succes monden din New-York. Aflata in pragul unui matrimoniu, tanara plina de sarm, recunoscuta specialista in relatii umane, in cele de cuplu, in special, afla cu stupoare ca logodnicul ei o insala. Chiar sub ochii ei. Cumplita ironie! Cea care scrie carti de psi-help, dand sfaturi practice de viata celorlalti, se trezeste brusc intr-o totala deruta si in pragul depresiei. Hotarata sa iasa din nenorocita si penibila situatie, Marin, temerara de felul ei, luand in piept adversitatile sortii, pleaca la un capat de lume, in Alaska. Vrea sa-si promoveze ultima carte in Elmo si are acolo intalniri pline de haz cu cititorii, cu diversi oameni. Si, mai cu seama, are revelatia ca se poate trai altfel, deschis, sanatos, onest, curat, nu ca in mediul artificial si agitat al societatii newyorkeze. Sunt in serial scene de umor delicios, peripetii pline de culoare si de invataminte. In Elmo, oamenii se aduna la bar, in orele libere, si comenteaza tot ce se petrece in oraselul lor, punand la cale diverse lucruri. Au o viata dura, aspra, muncesc mult, dar au si o multime de bucurii simple, marunte. Si mai presus de toate, in acel tinut atat de friguros, prin contrast, ei sunt calzi, prietenosi, solidari, sarind in ajutorul semenilor. Marin, interpretata de Anne Heche, o actrita fermecatoare prin naturalete, spontaneitate, simtul umorului, se integreaza micutei comunitati, facandu-se utila, in felul ei. Se angajeaza la radioul local, consiliind cuplurile in deriva. Face in continuare o serie captivanta de descoperiri, incepe sa simta gustul vietii in natura, leaga prietenii adevarate.Traieste din plin, depaseste situatiile dificile, le lasa in urma si merge mai departe. Sunt multe lectii de viata in acest serial de buna calitate, amuzant, cu umor inteligent, reconfortant.
Carmen Mihalache

Cum vremurile sunt cat se poate de tulburi, ticaloase, as putea spune, e musai sa ducem o viata prudenta, sa ne schimbam comportamentul si sa ne facem planuri. Pe termen scurt si mediu, cu conditia sa ne tinem de ele. Si e bine ca in calculul pe care ni-l facem sa luam in considerare si un posibil esec. Din pacate, nu reusim intotdeauna ceea ce ne propunem, pentru ca fiinta umana nu se conduce numai dupa ratiune, asa cum ar fi ideal. Natura noastra e duala, emotiile si instinctele impingandu-ne, adeseori, spre luarea unor decizii pripite, care se intorc impotriva noastra, cu urmari greu de suportat. Lipsa ratiunii naste monstri, dupa cum o stim. Cu multa vointa insa, mai ales atunci cand situatia e grava, putem obtine un self-control mai puternic. Iata ce spune un specialist ca trebuie facut in actiunea de a indeplini un plan conceput pentru iesirea dintr-o criza personala, de plida: sa ne impartim pe etape programul hotarat, sa vorbim despre acest lucru familiei si prietenilor, pentru a beneficia de sprijinul lor si pentru a constientiza mai precis un eventual fiasco, sa ne aducem constant aminte de ce avantaje am putea obtine, sa ne oferim cate o mica recompensa cand am strabatut o etapa si sa tinem evidenta progreselor inregistrate. Cei care au procedat in acest fel, ne asigura psihologii experimentati, au castigat batalia cu ei insisi, izbutind sa-si modifice felul de viata, sa aiba un alt gen de comportament. Unul pozitiv, motivant, datator de incredere. Merita sa-i ascultam, in fond, nu avem nimic de pierdut.
Pentru cei care traiesc in cuplu e nimerita, oricand, o imbunatatire a relatiei lor. Dar putini sunt aceia care se pot lauda ca detin secretul mult doritei armonii conjugale. Am admirat, dintodeauna, din zbuciumata si colorata noastra viata artistica, un formidabil cuplu de actori. Amandoi talentati, niste monstri sacri ai scenei si filmului romanesc, pe numele lor Mariana Mihut si Victor Rebengiuc. In timp ce pe prima pagina a ziarelor vezi mereu stiri despre scandaluri amoroase, despartiri cu cantec, cu nabadai, divorturi urate, cu dezvaluiri vulgare, rafuieli publice si umflate pretentii materiale, cei doi minunati artisti au o casnicie de 43 de ani. Intrebat cum de au rezistat atata vreme, Victor Rebengiuc a raspuns, razand: "Domnule, secretul este sa nu auzi intotdeauna ce spune celalalt. Si sa nu vrei sa-i raspunzi cu orice pret la nivelul si la tonul cu care iti spune ceva! Trebuie sa intelegi ca sunt perioade mai dificile cateodata si asta e, ne-am inteles foarte bine pana la urma, pentru ca toate micile dispute pe care le-am avut au sfarsit in veselie, ne-am amuzat, asta a fost!" Da, e frumos asa, dar cati sunt in stare de "mestesugul" asta afurisit de greu?
Carmen Mihalache

Nimic nu este mai important pentru un copil decat un invatator bun si profesori adevarati, de vocatie. Daca are parinti iubitori si dascali daruiti, din el va iesi, cu siguranta, un om intreg. Stiu ca profesorii sunt iarasi pe “metereze”, au fost in greva generala. Nu sunt respectati, asta e clar, sunt mereu dusi cu vorba, inselati. E urat tot ce se intampla de cativa ani la noi, si nu sunt semne ca lucrurile ar putea sa se indrepte curand. Vorbind despre profesori, mi-au rasarit in minte niste fraze citite intr-o publicatie culturala, in care era descris Solomon Marcus. Un savant fermecator, un profesor extreme de iubit de catre discipolii sai. Solomon Marcus a implinit luna trecuta 85 de ani, iar fata lui e intinsa si zambetul nelipsit. Se uita la tine foarte direct, iar ochii mici, din spatele lentilelor groase, sunt foarte vioi si clipesc marunt. Un fost elev al sau spune ca domnului profesor ii place sa-si aminteasca de bucuriile din copilarie. Si apoi, de primii pantaloni lungi, luati in primire de la fratele mai mare (a crescut intr-o familie de oameni modesti), moment in care a simtit ca nu era vorba doar despre o schimbare de haine. “Era golul, o trezire dintr-un vis despre care stia ca fusese frumos, cu totul diferit de realitate si pe care stia ca nu-l va mai putea recupera vreodata. Incepea agonia copilariei. Timpul se spargea in trei.” Dar Solomon Marcus, autorul (printre o multime de carti de mare valoare) volumului “Jocul ca libertate”, nu a uitat niciodata candoarea, prospetimea si starea speciala de uimire in fata lucrurilor, proprii copilariei. E un mare savant, matematician si lingvist, cu spirit ludic, cu umor imbelsugat, cu simtul ironiei fine, intelectuale, detectand, cu voiosie, paradoxurile gandirii. A ramas un copil mare, placandu-i jocurile in care combina cifre sau litere, simboluri, si in care inventeaza metafore. Singura sa grija importanta, la varsta atinsa, e sa-si pastreze intacte puterea de munca si bucuria. Pentru ca mai are multe lucruri de spus. Intrebat fiind care este secretul energiei sale debordante, al optimismului sau molipsitor (ce lucru formidabil sa intalnesti astfel de oameni!) Solomon Marcus a raspuns ca el este un om fericit, avand un secret foarte simplu: “sa simti ca altii au nevoie de tine”. “Nu vad ce-ti poti dori mai mult”, a adaugat.
Carmen Mihalache

De regula, cartile de memorii si jurnalele trebuie citite cu un anume grad de circumspectie. Pentru ca autorii n-au cum sa fie altfel decat subiectivi si tentati sa foloseasca diferite masti, deghizamente, chiar daca pretind ca scriu in numele adevarului. Sunt apoi inclinati sa fie ingaduitori cu sine (ceea ce e perfect omenesc si verosimil) si sa arunce totul pe seama dusmanilor sau adversitatilor sortii. Sinceritatea pe care pretind ca o au poate fi pusa deci oricand sub semnul indoielii. Si totusi sunt jurnale care nu sufera de aceste neajunsuri, de mistificari si de narcisism, fiind concepute de autorii lor intr-un scop mai curand terapeutic, pe langa cel de marturie implicita (despre o epoca si oamenii ei, despre laboratorul propriu de creatie, etc). Un astfel de jurnal a publicat, recent, Constanta Buzea, cunoscuta poeta (de mare valoare) si fosta sotie a lui Adrian Paunescu. Nu intamplator am specificat conditia ei de fosta partenera de viata a unui scriitor care a facut multe valuri, surprinzand adesea prin cinismul lui brutal. Pentru ca in paginile ei de jurnal, tocmai asta face Constanta Buzea, descrie infernul casniciei cu un individ de un grobianism naucitor. In timp ce barbatul avid de celebritate (in stare de orice compromis moral pentru a obtine recunoasteri oficiale, privilegii si onoruri) traieste totul cu o uriasa lacomie vitala, sotia lui, fire tacuta, rezervata, observa, analizeaza, dar mai ales, sufera. Este incredibil ce calvar a traversat aceasta femeie delicata, de o sensibilitate aparte, inzestrata din plin cu talent literar, dar si cu cel matern, pentru ca a fost o mama desavarsita, care s-a sacrificat pentru cei doi copii ai sai. Numai dragostea nesfarsita pentru ei a sustinut-o in toiul chinurilor domestice, inumane de-a dreptul, la care era supusa. Sunt scene in cartea intitulata “Crestetul ghetarului. Jurnal 1969-1971” (Editura Humanitas) care starnesc oroare prin cruzimea lor. Pentru ca e aproape incredibila gramada de josnicie si mizerie stransa intr-un singur om, numit Adrian Paunescu, asa cum apare el in urma lecturii jurnalului. Egocentric, imoral (la putin timp dupa ce sotia sa a nascut, acelasi lucru il face si amanta), sadic, meschin, de un egoism atroce, agitat incontinuu, violent, facand rispita de urlete, in fine, cu un comportament incalificabil de bruta incapabila sa ofere iubire, tandrete, intelegere umana. Iata un strasnic portret de poet! De-ti vine sa-ti iei campii, sa nu mai auzi in veci de un astfel de specimen. Si totusi, Constanta Buzea l-a iubit pe acest om, l-a admirat pentru talentul si energia lui debordanta, l-a servit si l-a ajutat, in cariera si in viata, cu devotiune. In ciuda infernului trait, poeta are puterea sa vada si partile de lumina, dar mai ales, are forta de a se salva prin literatura. Cea atat de umilita altadata, si-a luat o extraordinara revansa, in disputa scriitoriceasca dintre cei doi fosti soti, ea fiind invingatoarea. Ultimele ei volume de poezie sunt mari izbanzi, iar “Crestetul ghetarului” e considerata cartea anului 2009 de catre cei mai buni critici literari. Ar fi pacat sa n-o cititi.
Carmen Mihalache

Romanul nu se dezminte, hazul de necaz capatand proportii grotesti in ultima vreme. Cum la ordinea zilei este scandalul cu medicii de familie, care au iesit si ei in strada, clamandu-si nemultumirile, Academia Catavencu (pe faza, ca intotdeauna) publica o caricatura de un umor macabru. Desenul reprezinta un doctor care spune ca nu mai elibereaza retete compensate, avand-o in fata pe doamna moarte echipata cu nelipsita-i coasa, aceasta raspunzandu-i cu cochetarie: “ma rasfatati, e un gest aproape la fel de frumos ca un diagnostic gresit”. Sa rada cine poate. Oricum, ar fi un ras incremenit in stop-cadru. Pentru ca, dupa cat de greu au ajuns sa traiasca, romanii au uitat sa se bucure cu adevarat, si binecuvantata veselie eliberatoare a cam disparut din obisnuintele lor.
Apropo de nemultumiri. Sa stiti ca ele sunt foarte la moda si prin alte parti de lume, dezvoltate, nu emergente ca noi. Da acolo-i mai mult moft decat realitate. De pilda, citesc ca multi francezi bogati si-au vandut proprietati uriase pentru a se muta in Maroc, la Marrakech. Sunt, in genere, cupluri in varsta, care au parasit Monaco si Saint-Tropez, sustinand ca acolo nu mai e de trait. Iar ciudatenia vine din faptul ca nu doar taxele si impozitele i-au alungat din acele locuri superbe, ci o anume stare de rau fara nume, care actioneaza ca o perfida otrava. Din randurile scrise de un diplomat roman care cunoaste bine Franta dar si Marocul, inteleg ca, la ora actuala, cam tot francezul e invadat de un “rau presant, insuportabil”. Dupa cum va spuneam insa, cei avuti gasesc usor solutii de evadare si consolare. Cica in Marrakech vezi destul de multi pensionari, vaduvi sau divortati, care au agatate de brat niste aratoase, exotice demoazele marocance de abia iesite din pubertate. Ele, fetele, au argumente cat se poate de evidente pentru orientarea lor. Profitabila, desigur, lucrativa. Si nici batranii domni nu cred ca se plictisesc, oferindu-si o deosebit de placuta “medicatie.” Ferice de ei ca pot sa-si permita astfel de compensatii si nu se lasa cu totul prada starii de nemultumire insidioase de care au fugit. Mai trist e cand nu ai scapare dintr-o situatie, n-ai solutii si nu te mai ajuta nici proverbialul haz de necaz. Desi, in ultima instanta tot la el e mai sanatos sa apelam, scotocind prin resurse si rezerve interne. Cine nu gaseste reteta de compensare launtrica, ajutandu-se singur, in primul rand, nu prea are sanse de supravietuire intr-o lume iesita din tatani, dereglata, haotica.
Carmen Mihalache

In teatru, despre actorii care au roluri nesemnificative, fiind doar niste aparitii care rostesc un minim de cuvinte, se spune ca duc tava. Asta in timp ce la „masa” stau personajele principale, cele care declanseaza, prin actiunile lor, conflictul. Cum pe scena vietii cu totii suntem actori, am imprumutat expresia din titlu din limbajul teatral, ea parandu-mi-se foarte expresiva. De fapt, am gasit-o formulata ca atare intr-o „cronica a pesimistei”, semnata de o comentatoare subtila, buna eseista si scriitoare, Ioana Parvulescu. Ea vorbea acolo despre un lucru indeobste cunoscut, si anume despre fascinatia exercitata asupra noastra de personajele negative din literatura, teatru, film. Acestea sunt construite mult mai bine, au carnatie, sunt convingatoare, pe cand personajele pozitive sufera de o anumita inconsistenta, parand chiar neverosimile. E ca un facut, pozitivii nu ies bine in scris, nu te seduc, nu-ti raman intipariti adanc in memorie, asa cum se intampla cu tipii rai, mult mai reliefati. Exista, din fericire, si exceptii, eu ma gandesc la Don Quijote, in primul rand, dar si la seraficul printul Miskin, ales si de autoarea amintita spre ilustrarea unei mari reusite scriitoricesti. Numai un geniu ca Dostoievski, profund cunoscator al abisului din om, putea scoate la iveala asa un diamant. Printul lui are o bunatate fara de margini, incat ceilalti il socotesc, pur si simplu, un idiot. In schimb, brutele, smecherii, escrocii, „durii” par inteligenti, si spunand asta revin la lumea actuala, parasind terenul fictiunii. Daca o sa va uitati de jur imprejur, veti vedea ca acesti indivizi domina scena vietii noastre de zi cu zi. Ei sunt „vedete”, despre ei se scrie la gazeta, in tabloide, ei apar in permanenta la toate emisiunile, beneficiind de o publicitate deliranta. Raul este „in prime time”. Cine e un om normal, corect, care traieste firesc, onorabil, si mai face si lucruri bune, n-are nicio sansa sa ajunga o persoana cunoscuta, „celebra”. Ramane un anonim, ba chiar poate fi considerat un fraier, un neadaptat la aceste vremuri in care miza e pusa pe mizerie, scandal, pornografie. Binele apare ca neinteresant, se trece peste el cu cea mai mare usurinta si indiferenta. Nu „vinde” nicio stire, nu face atractiva nicio emisiune. Desi nu-i deloc obisnuit, nu e banal, asa cum este raul, care se tot lateste si ne invadeaza spatiul vital. Cred ca daca ne-am comporta responsabil, ar trebui sa cautam cu lumanarea faptele bune, modelele reale, cele demne de lauda, de admiratie, facandu-le cunoscute celor multi. Intr-un alt tip de spectacol, care ne-ar ajuta sa privim lumea cu alti ochi, dincolo de murdaria ce ni se tot arata, binele n-ar mai trebui sa fie doar un personaj de figuratie care sa duca tava, ci ar merita un rol mai acatarii.
Carmen Mihalache

Corupti au fost, corupti sunt inca, si-or fi cat neamul omenesc (si romanesc, evident), uite-asa am tot putea canta cat ne tine gura. Daca nu vine cineva important si zice sec: “ciocu mic”. Oricum, degeaba ne-am raci gura, pentru ca lucrurile nu se schimba. Suntem din nou in atentia Comisiei Europene care semnaleaza lipsa de rezultate in actiunea de combatere a coruptiei. Actiune care, ni se spune ferm, ar trebui sa fie “prioritate nationala”. Nefiind astfel, ramanem sub monitorizare. Si cica-i mai bine asa, dupa cum declara Monica Macovei, europarlamentar si fost ministru al Justitiei, domnia sa cunoscand din interior sistemul. Astfel ca-si poate permite sa spuna cu un ton categoric: “justitia nu merge”. Imparatul e gol, asadar, o stim dintr-un basm, dar unde-i sunt hainele, de ce nu le are? De ce nu putem trai in siguranta, stiind ca exista o dreapta cumpana? De ce nu avem liniste si nu ne simtim sub protectia unor legi bine intocmite si respectate in litera si spiritul lor? Pentru ca orice om cinstit asta-si doreste. Pe simplii cetateni ii deranjeaza insa, in primul rand, lucrurile care-i vizeaza in chip nemijlocit. Adica ei ar vrea sa poata circula fara teama pe strazi, sa nu fie victima furturilor, a inselaciunilor, a violentei. Coruptia de la nivel inalt e prea departe de omul simplu. La ea au acces numai persoanele sus-puse. In ceea ce ne priveste pe noi, oamenii obisnuiti, cred ca o alta problema ar trebui sa ne preocupe. Si anume, felul nostru personal de a ne raporta la ce e legal si ce nu este, la ce e bine si ce e rau. La atitudinea noastra vizavi de tot ce ne inconjoara. Cati dintre noi isi mai amintesc expresia “asa ceva nu se face”, care functiona ca un cod moral asumat launtric? Si aplicat in consecinta. Nu cumva am devenit lasatori, indiferenti, exagerat de permisivi, inchizand ochii la multe nereguli constatate pe propria piele? Din oboseala, din lehamite si neincredere ca se mai poate face totusi ceva, ca raul poate fi starpit, am ajuns sa ne retragem intr-un soi de carapace, vrand sa ne crutam nervii, sanatatea si asa precara, mereu amenintata de stresul in care traim. Sunt atatea lucruri incorecte, atatea smecherii, matrapzlacuri ce se petrec si cu ingaduinta noastra, intr-un soi de complicitate. Atitudinea civica este o raritate la noi, asa cum este si simtul comunitar. Ce nu ne atinge direct, nu ne intereseaza, indeobste, ne descurcam noi, cumva. Desi acest comportament este daunator si ne afecteaza modul de trai, ne complacem in lancezeala vesnicului lasa-ma sa te las, impamantenit la noi. Nu ne-ar strica o primenire a felului de a vedea si a gandi lucrurile. Si un refresh, o reimprospatare a vechilor precepte morale, incepand cu “asa ceva nu se face”, pentru ca nu tot ce este omenesc incape in legi si norme.
Carmen Mihalache

Revin, dupa cum am promis, cu povestea cuplului Simone Signoret-Yves Montand, pus la incercare de aventura actorului cu faimoasa Marilyn Monroe. Cei doi s-au cunoscut pe platourile de filmare, dar s-au imprietenit si in viata particulara, familiile lor fiind vecine de palier intr-un bungalow din Hollywood. Simone il admira mult pe sotul lui Marilyn, celebrul dramaturg Arthur Miller, dar nu i-a placut piesa lui intitulata “Caderea”, publicata dupa moartea nefericitei actrite. Pe care toata lumea o transformase intr-un poster intai, si apoi intr-un mit. Vazuta de aproape, in intimitate, asa cum a putut sa o faca Siomne Signoret, Marilyn “avea chipul si infatisarea celei mai frumoase taranci din Ile-de-France, asa cum de secole au fost ele cantate”. Venea de la filmari si se repezea la baie, aparand apoi demachiata, fara gene false, cu picioarele goale si imbracata intr-un capotel scurt, din matase artificiala, albastru-violet cu buline albe. Nu mai avea suvita sofisticata de pe frunte, ci un simplu mot foarte nostim. Iar “radacina parului de acolo, pufos ca al unui copil mic, era mult mai recalcitranta la decoloratia platinata decat radacina parului de pe restul capului ei blond”. De aceea, Marilyn detesta rebelul ei mot carliontat. Dupa cum se stie, de altfel, era plina de complexe. Ii spunea lui Signoret: “Uita-te si tu, toti cred ca am niste picioare lungi, frumoase, dar am genunchii in X si picioare scurte”. In fine, cele doua femei devenisera prietene la catarama, “se blonzeau” impreuna, in fiecare sambata, cand sosea, tocmai de la San Diego, o batrana coafeza, mare mestera in arta oxigenarii, care se ocupase, pe vremuri, si de coafura lui Jean Harlow. Bucatariseau impreuna, in joaca, sotii lor, foarte mandri de neveste, fiind rasfatati cu bunatati, cu tot felul de paste excelent preparate. Inconjurata, in viata ei profesionala, numai de oameni rauvoitori, interesati, care-i bagasera in cap ca nu este o actrita buna, Marilyn nu avea amintiri frumoase din timpul filmarilor. Spre deosebire de Simone care avea o tolba plina de intamplari amuzante, “de minunata complicitate, ca intre scolari, ca atunci cand esti copil”. Iar Marilyn o punea sa-i spuna povesti, traind toate spaimele si amaraciunile personajelor. Cunoscand-o atat de bine in fragilitatea ei, Simone a putut chiar sa inteleaga sensul aventurii blondei cu Montand. Ea crede ca Marilyn a trait pentru prima oara minunata complicitate de pe platou, filmand cu Montand. Si ca atunci cand cei doi au ramas singuri (Signoret a plecat la Roma, sa filmeze, iar Miller era la New York, cu treburi), lucrand impeuna, traind sub acelasi acoperis, au impartit “ singuratatea, spaimele, umorul, amintirile din copilaria lor de copii saraci”. Admirabila femeie, cata forta, intelepciune, generozitate si noblete, am putea spune. In realitate, pe Simone Signoret a durut-o foarte mult aventura lui Montand, si apropiatii ei spun ca suferinta isi infipsese adanc gheara pe chipul ei care, de atunci, s-a schimbat foarte mult. Ca intreaga ei infatisare. De parca, ar fi imbatranit brusc. Dar, femeie inteligenta si demna, ea credea ca “este trist si idiot la culme” sa fie compatimita.
Carmen Mihalache