Cand vad manifestarile anumitor indivizi, nu mai am nicio urma de indoiala ca radacinile omului sunt comune cu ale animalelor. Chiar daca multe mituri au alte variante, frumoase, e drept, poetice, si Biblia vorbeste despre originea divina a omului, realitatea este cu totul si cu totul alta. Ceea ce se vede este o extraordinara explozie a brutalitatii si vulgaritatii, care-l coboara mult pe om. Libertatea prost, stramb inteleasa, a adus cu ea si multa violenta, reactii de o agresivitate extrema, instinctualitate dezlantuita. Cat de bine inteleg astazi o exclamatie a unei mari doamne a culturii romanesti din perioada interbelica, Alice Voinescu, aruncata in inchisoare de comunisti, la o varsta inaintata, si obligata apoi la domiciliu fortat, intr-un sat. Profesoara de istoria teatrului, cu un doctorat in filosofie luat in Franta, care te seducea intelectual povestind despre eroii din tragedia greaca, spunea in jurnalul ei (dupa ce cunoscuse partea bestiala a semenilor): "mi-e dor de oameni umanizati". Si acesta nu este un idealism oarecare, ci mi se pare a fi tocmai dezideratul unei societati civilizate, care, prin toate toate mijloacele avute la indemana, ar trebui sa sporeasca umanitatea din om, sa-l educe. La ce bun ca avem creier, daca nu-l folosim, si dam frau liber pornirilor primitive, implsurilor necontrolate? Poate exista vreo scuza pentru comportamentul dereglat total, incalificabil, al unui Corneliu Vadim Tudor? Desigur, nu exista niciuna. Daca un om, pretins "de spirit", ca doar e scriitor, doctor in teologie, pare-mi-se, persoana publica, om politic cu functii importante, europarlamentar, se manifesta la un mod mai mult decat grobian, huliganic, ce sa asteptam de la simplii muritori de rand? Sa iasa cu ghioaga si sa dea in cap, cum nu le convine ceva? Ceea ce se si intampla, din pacate, de multe ori, teama fiind sentimentul cel mai des incercat de oamenii normali in vremurile urate pe care le traim. Acestui acut sentiment de insecuritate i se adauga lipsa de modele, in spatiul public perindandu-se tot soiul de creaturi bizare, cu malformatii, cu devieri de gandire, de comportament, de atitudine. si cel mai grav este ca specia aceasta prolifereaza si se misca in libertate printre noi, ca legile, principiile, ordinea publica, moralitatea sunt calcate in picioare de acesti noi rinoceri. si atunci, daca esti o fiinta intreaga la minte, si inzestrata cu sensibilitate, cum sa nu-ti fie „dor de oameni umanizati”?
Carmen Mihalache

O buna optiune repertoriala a Teatrului "Bacovia", care si-a indreptat atentia spre Cehov, de asta data, este insotita si de o interesanta viziune regizorala. O tanara regizoare, Muriel Manea, semneaza o dramatizare dupa "Cerere in casatorie", punand-o in scena in cheia absurdului. Montarile clasice cu piesele lui Cehov (care a inventat un "personaj" numit atmosfera), unde se beau interminabile cesti de ceai, se vorbeste despre nimicuri, dupa care se astern lungi taceri, n-ar mai atrage pe nimeni acum. Ca sa retii atentia spectatorului de azi, trebuie sa-i propui ceva nou, sa-l provoci cumva, sa-l scoti din inertii si sa gasesti un limbaj scenic actual. Este ceea ce a facut Muriel Manea, imaginand un spectacol coerent, cu unitate stilistica, care denunta absurdul, inautenticul unor existente golite de sens, in care actele umane sunt repetitive, monotone, stupide, cu un caracter mecanic. Un mic mosier, Ivan Vasilievici Lomov, satul de burlacie, se duce la vecinul sau, Stepan Stepanovici Ciubukov, sa-i ceara in casatorie fiica, Natalia. Omul e insa cuprins de un frig interior, e timorat, n-are nicio farama de sentiment, si socotelile lui de acasa sunt date total peste cap de comportamentul aprigei Natalia, un fel de soldatoi, nefeminina la culme, artagoasa, astfel ca intalnirea lor degenereaza intr-o cearta strasnica, legata de niste proprietati, revendicate de amandoi. Imbracat la tol festiv, cu frac si cu un papion imens, de culoare rosie, Lomov este o aparitie bufa, teapana, personajul fiind zguduit, la intervale regulate, de un ras nervos, un soi de behait. In rolul caraghiosului pretendent la insuratoare din calcul maschin, Bogdan Buzdugan reuseste o caricatura veridica, un personaj cu relief scenic. Natalia, fata batrana, rigida, sumbra si coltoasa, avand pe ea un fel de sort de piele, care o face si mai dizgratioasa, este intruchipata de Eliza Noemi Judeu, care a intrat admirabil in pielea personajului, gradandu-i inteligent, expresiv si in crescendo, evolutia. Actrita si-a luat o infatisare crunta, care te ingheata, are ceva masculin, cazon, tine o pipa in coltul gurii, si tot framanta un aluat pe o planseta, in timp ce vorbeste cu musafirul, fara sa stie ce vrea acesta de fapt. In focul disputei legata de mosiile lor, ii arunca acestuia in obraz cate un pahar cu apa si faina, la un moment dat, rolurile inversandu-se, si Lomov preluand framantatul aluatului. Sunt scene de un comic enorm, la care participa si tatal Natasei, un ramolit, siret, in fond, bine intrepretat de Cristian Todica, intr-o compozitie puternic sarjata. Cei trei se comporta ca niste marionete dezarticulate, antrenate intr-o pantomima hilara, cu gesturi automate, rupta parca dintr-o scena de film mut. Asista la toata aceasta tevatura cu alunecari si inspre gotesc, si inspre burlesc, un servitor cu figura impenetrabila si cu un ce misterios in unele gesturi, figurat cu precizie de stefan Ionescu. Scenografia lui Cris Ciobanu este un spatiu metafora, o prelungire a personajelor, a neputintei lor de comunicare, a nefirescului si alienarii lor. In scena e intinsa o panza alba, sub care ghicesti cateva piese de mobilier, senzatia fiind de absenta, de gol, de ceva netrait, pustiu. Jucat intr-un stil modern, inventiv, spectacolul lui Muriel Manea e bine conceput, are ritm, o sucesiune cinematografica a scenelor, un decupaj ingenios, mizand pe efectul de contrast. Nefiind de o noutate absoluta (despre Cehov ca precursor al absurdului s-a vorbit), spectacolul pastreaza, ceea ce este esential, spiritul dramaturgului. Genialul rus, pentru care viata era "sfanta sfintelor", isi privea cu necrutare personajele, taind cu bisturiul in neputinta si nestiinta lor de a trai adevarat, cu rost si cu sens, si nu in falsitate, iluzii desarte, in absurd, de fapt.
Carmen Mihalache

Niciodata nu m-am indoit de puterea femeilor. Cred ca ele au, pe langa o forta extraordinara, si multa tenacitate, vointa de luptatoare. Iar cand se izbesc de greu, se fortifica, exemplul dat de doamna Roosevelt in acest sens fiind foarte graitor. Ea zicea, facand o analogie, ca un ceai este cu atat mai intens, mai tare, cu cat apa in care este cufundat pliculetul este mai fierbinte. Asa se petrece si in cazul in care o femeie este nevoita sa treaca prin incercari extrem de dure, ea iese intarita din ele. Cum toata viata este o experienta din care inveti mereu (daca vrei, bineinteles), eu nu incetez de a cauta si exemple care sa ma sustina moral in incercarea de a-mi depasi limitele. Asa am gasit, zilele trecute, prin bunavointa unei cunostinte, un interviu acordat unei publicatii straine de o doamna, medic neurolog, care a implinit anul acesta 110 ani. Rita Levi-Montalcini, italianca de origine evreiasca, a luat Premiul Nobel in 1986 pentru cercetarile ei in domeniul neurologiei, si declara ca, la varsta ei fabuloasa, creierul i-a ramas la fel de tanar ca la 20 de ani. Savanta afirma ca, la om, numai trupul se zbarceste, ajunge sa imbatraneasca in chip inevitabil, in timp pe creierul nu cunoaste senilitatea. Chiar daca o multime de neuroni mor, altii le iau imediat locul, creierul uman fiind de o mare plasticitate. Numai ca exista un secret. Ca sa functioneze cat mai bine, el trebuie mentinut intr-o stare de multumire si in activitate continua. Doamna Montalcini, de pilda, careia nu-i plac aniversarile (si mie mi-au devenit dezagreabile dupa o varsta, cand prea incep anii sa se inmulteasca, fara sa-i cheme nimeni) nici nu vrea sa auda de pensionare, pentru ca ea "distruge creierul". Si cand te gandesti cati alearga dupa starea asta, de pensionar, cu limba scoasa, nu te mai mira de ce lucrurile merg asa de rau in lume. Ca sa-ti traiesti bine toti anii, spune marea doamna a neurologiei, trebuie sa-ti stimulezi neuronii, sa-ti mentii vie curiozitatea, preocuparile, sa-ti cultivi pasiunile. Ea a facut acest lucru toata viata. S-a dedicat stiintei, a renuntat la ideea de a avea o familie, copii, pentru ca a fost fascinata de "jungla sistemului nervos" si a decis ca va urma drumul cercetarii. Intrebata daca boli ingrozitoare ca Alzheimerul, Parkinsonul si dementa senila se pot vindeca, ea nu are un rapuns categoric in acest sens, spune doar ca ele vor fi tinute in frau, intarziate, minimalizate. O speranta, deci. Cel mai bun lucru pe care crede ca l-a facut in viata este ajutorul dat celorlalti, iar marele ei vis dintotdeauna se rezuma astfel: "sa reusim sa utilizam la maxim capacitatea de cunoastere a creierului nostru". |sta ar fi supremul terorism pentru cei cu mintea odihnita!
Carmen Mihalache

A curs multa cerneala dupa dialogul dintre Herta Müller, laureata Premiului Nobel, si Gabriel Liiceanu, desfasurat in eleganta sala a Ateneului Roman, luna trecuta. Comentatorii s-au repezit, care mai de care, sa tina partea unuia sau celuilalt, sa arbitreze prestatia celor doi. Hotarat lucru, scriitoarea iesea mult deasupra cunoscutului filosof si director al Editurii HUMANITAS. S-a spus ca este o scriitoare al carei exemplar curaj civic este asociat curajului estetic si ca orice revenire a sa in spatiul public reprezinta „o provocare cat se poate de binevenita la adresa inertiei, conformismului, leneviei mentale a unei societati romanesti prea dispusa sa uite”. La toate acestea, Andrei Plesu a adaugat ca Herta Müller „nu stie limbajul amabilitatii ipocrite, nu adopta atitudini corect si cochet politice, da, suverana, cu bata-n balta si cu oistea-n gard”. Sunt perfect de acord cu atacul la adresa inertiei si conformismului, dar n-am cum sa fac uz de ipocrizie si sa aplaud faptul ca sub cupola unei institutii cu blazonul spiritual al Ateneului Roman s-a auzit, pentru prima oara, cuvantul cacat. Oi fi eu desueta, tinand la elementele de politete, de curtoazie, de eleganta, masura si decenta in exprimare. Toate acestea n-au omorat pe nimeni pana acum, dimpotriva, au facut bine cand au fost puse in practica. Inteleg cum e cu expresivitatea limbajului unui scriitor, cu indraznelile lui si dorinta de a soca, cu pasiunea pentru adevar, dar, orisicat, parca nu e rau sa ne pastram totusi rangul si sa nu coboram in cloaca si noroiul comun. Mai ales ca in mahalaua noastra balcanica nu ducem deloc lipsa de expresii tari si deocheate. De la marii scriitori si artisti asteptam altceva, si chiar daca unii dintre ei sunt adeptii esteticii uratului, in creatia lor, cand ies in fata lumii, la conferinte, la un dialog intelectual, vrem sa vedem in ei un exemplu de conduita, de distinctie, de altitudine a gandului. Invectiva, batjocura, sarcasmele, bascalia se intalnesc la noi la tot pasul. Sunt „descarcari psihologice”, uneori, sa admitem si asta. Mai rau e ca ele suplinesc energia activa, floare rara in spatiul mioritic, cel al pasivitatii defensive si resemnate. Cuvintele au o mare putere, sa nu uitam acest lucru. Si de aceea ar trebui alese cu foarte mare grija, pentru ca, repetandu-le pe cele dure, urate, ele vor atrage realitatea dupa ele si nu vom mai iesi din cercul acesta diabolic.
Carmen Mihalache

La inceputul lui noiembrie s-a lansat in capitala un film care face valuri mari si starneste o multime de comentarii pro si contra. Nici nu se putea altfel, din moment ce pelicula cu pricina se numeste "Autobiografia lui Nicolae Ceausescu", pe care s-a incumetat sa o aduca pe marile ecrane regizorul Andrei Ujica. Cineastul este stabilit in Germania de mai multa vreme, si a mai realizat doua documentare, unul cu subiectul revolutiei din 1989, si al doilea cu povestea unui cosmonaut sovietic care se afla in spatiu in timp ce tara lui se dizolva. Tema principala este moartea comunismului, asadar, care l-a preocupat intens pe creatorul filmelor amintite. "Autobiografia lui Ceausescu" a fost prezentat la Cannes si a starnit curiozitate, desigur, pentru ceea ce infatisa, specialistii punand insa accent apoi pe modul cum a fost facut acest film de nonfictiune. Ei au apreciat in chip deosebit arta montajului si conceptul inovator a ceea ce se numeste film istoric. Dar cel mai important lucru de discutat in urma vizionarii acestei pelicule ramane problema vinovatiei. Poate fi acuzat numai Ceausescu de o dictatura odioasa sau este vorba, mai curand, de o vina colectiva? – aceasta este intrebarea. Andrei Ujica are clar o parere, chiar daca, aparent, el nu monteaza decat fragmente de documentare gasite in arhive, el petrecandu-si peste 1000 de ore cu vizionarea acestora. Dar dramaturgia acestor secvente si scene ii apartine in intregime. Iar concluzia care se desprinde din sirul unor imagini adesea halucinante, dand seama despre un fenomen de enorma mistificare si de dementa totala, este cea a unei vinovatii colective. Nu numai Ceausescu a fost raspunzator de imensa aberatie in care am trait, ci intregul popor, cel care-l aclama dezlantuit, unanim, in monstruoasele manifestari care celebrau cultul dictatorului. Nimic nou, nu-i asa? Parca ne amintim o zicere celebra a lui Hegel, care spunea ca fiecare popor are conducatorul pe care-l merita. Iar romanii apar ca un popor "vegetal", care a indurat timp de decenii teroarea, mizeria, intunericul, cenzura, uitand cu desavarsire de libertate. Un popor usor de ingenuncheat, din pacate. Asa ca ii dau deplina dreptate unui comentator sagace al peliculei "Autobiografia lui Ceausescu", in momentul in care el sustine ca vederea acestui documentar ar avea efect de exorcizare a raului. Adica am putea sa radem, chiar, privind niste secvente din trecutul nostru comun, dar ar fi un ras galben. Unul cu ghionturi, amar si reflexiv, pentru ca n-ar trebui sa incetam a ne pune intrebarea: cum a fost posibil asa ceva? Si, punandu-ne-o, sa ramanem cat se poate de lucizi, pentru ca istoria sa nu se repete, cumva.
Carmen Mihalache

Plina de curiozitati si ciudatenii mai e lumea si viata asta! Pe cand la noi lumea se plange de saracie, si aceasta se tine intr-adevar scai de noi, la altii e la moda "downshifting-ul", un curent antimaterialist. In timp ce in Romania vezi si cum artisti foarte cunoscuti publicului, oameni de mare talent, obisnuiti cu succesul, ajung sa o duca de azi pe maine (dupa recentele declaratii publice ale unora dintre ei), in partea cealalta, a capitalismului dezvoltat, se inregistreaza tot mai multe cazuri de indivizi care renunta la bogatie si aleg o viata cat mai simpla. Oamenii respectivi nu mai vor sa fie robii banului, sclavii bunastarii, ai reusitei sociale cu orice pret. Vor sa se elibereze de stres, de obsesia succesului, sa traiasca doar pentru propria lor placere, folosindu-si timpul asa cum simt ei ca le face bine, dincolo de orice obligatie. Plictisiti de opulenta, de rasfatul confortului, unii se refugiaza te miri unde, pe la marginea societatii, prin triburi, secte, prin salbaticie, etc. Cica este si pe meleagurile noastre o elvetianca bogatasa (in Elvetia e raiul celor cu bani) care a renuntat la averea ei si la lux, traind acum pe la periferia Clujului, laolalta cu tiganii. Si stiti ce face? Sta intr-un bordei si merge cu sleatha de balaoachesi la adunat de cupru pe rampa de gunoi, ca trebuie si ea sa-si castige malaiul. Cand a fost intrebata de ce si-a parasit familia si starea ei materiala de invidiat, femeia a raspuns ca Dumnezeu este cel care i-a dat un semn si a indrumat-o pe calea aceasta, a renuntarii la viata ei imbelsugata, fara griji. In fine, o fi avand persoana respectiva credinta ei si nu stiu ce idealuri, dar mie mi se pare toata treaba asta o sminteala si zic: fereasca sfantul de asa ceva! Chiar daca-mi displace materialismul brutal, grosier, si sunt de acord ca nu ai nevoie de foarte multi bani ca sa fii fericit, n-am cum sa nu recunosc faptul ca, pentru noi, chestiile acestea cu indivizi satui de bine sunt simple povesti. Suntem atat de departe de civilizatie, de un nivel de trai decent, incat curentele astea moderne, ca downshifting-ul, intra in zona exotismului, a ciudateniilor. Multi dintre noi nici n-au apucat inca sa guste macar din modul de viata occidental, asa ca nici nu poate fi vorba de vreun gand de schimbare si de vreun dispret suveran fata de bunastarea burgheza. La noi, din pacate, diferenta dintre cei avuti si cei saraci creste pe zi ce trece, cei cu averi le sporesc in continuare, iar ceilalti bat din buze. Iar antimaterialismul si viata simpla nu sunt idealuri pentru nimeni pe plaiul mioritic, ci doar niste simple ciudatenii bune pentru altii.
Carmen Mihalache

In presa noastra, in reviste, mai ales, dar si in ziare, dai peste o multime de interviuri. E un gen care trezeste interes, se parcurge usor, prin urmare se bucura de succes la public. Depinde, in egala masura, si de cine intreaba, si de cine raspunde. Dar putine sunt acele interviuri de pe urma carora ramai cu ceva, care spun cu adevarat, lucruri interesante. Cele din revistele mondene sunt, de pilda, niste fleacuri zornaitoare, apa de ploaie, in fond. In schimb, in revistele de cultura, ca si in alte cateva publicatii care se respecta, chiar ai prilejul unor intalniri admirabile cu oameni de exceptie, care au facut ceva important in viata, au lasat o urma durabila. Un astfel de personaj fascinant prin originalitatea gandirii, actiunii, atitudinii, este istoricul Neagu Djuvara. A calatorit mult, a trait pe mai multe continente, a vazut o multime de lucruri, a traversat fel de fel de situatii, unele de limita, cunoscand deci gustul pericolului, a avut o viata doldora de evenimente. Sa-l asculti, sa citesti ce scrie, e o placere intelectuala, fara doar si poate.
Mai ales ca domnul Djuvara are farmec si umor in ceea ce povesteste. I-am citit asadar, un interviu recent (in „Formula AS”, pe care o iau pentru mama, dar o rasfoiesc si eu de obicei), si m-am delectat. Tema dialogului era cat se poate de acrosanta, te prindea din prima, fiindca era vorba despre amor, un subiect extern, general uman. Ei bine, cunoscutul istoric facea acolo o comparatie intre felul in care era inteleasa si traita dragostea pe vremea lui fata de timpurile de acum. Una dintre observatiile domniei sale era foarte ascutita si profunda, atragandu-mi atentia. Neagu Djuvara crede ca lipsa de cultura, absenta lecturilor, necunoasterea literaturii, care „iti formeaza in mod inconstient subconstientul”, duce la brutalizarea relatiei dintre barbati si femei. Mai vorbea apoi despre singuratatea femeii emancipate profesional, independenta din punct de vedere financiar, constatand ca avem de-a face, in prezent, cu o grava racire a sentimentelor si cu o izolare a oamenilor, un adevarat flagel modern, in combinatie cu amintita racire. Astazi se face sex, relatiile sunt intamplatoare, bazate pe stricte nevoi fizice, s-a dus naibii romantismul! Si pe vremuri, o zice cu umor Djuvara, erau amoruri de toate felurile, flirturi, aventuri, experiente. Erau si femei libertine, o anumita domnisoara Caragea, par examplu, „se dadea in barci” de pe la 14 ani si purta in geanta prezervative. Dar asta se intampla mai rar. De regula, femeile erau rezervate, gingase, iar barbatii erau atenti, grijulii. Nu tratau femeia ca pe o coada de matura, ci ca pe o floare.
Ofilite sunt insa acele vremuri de gentilete. La moda este sa fii „cool”, racirea afectiva fiind flagelul acestui timp peste care cica mai vine si un val de frig arctic. Culmea este ca un istoric atat de experimentat ca domnul Djuvara nu este atins de pesimism. „O sa redescoperim romantismul si dulceata sentimentelor neexprimate brutal”, asa se incheie interviul pe care-l da revistei pomenite.
Asa o fi ?
Carmen Mihalache

Sunt tot mai multe personaje in spatiul public autohton specialiste in datul cu parerea. Deschizi televizorul si ii vezi cum invadeaza ecranul, afisand un aer cunoscator, nevoie mare, chiar daca se vede de la o posta ca nu stapanesc subiectul. S-a creat un fel de tagma a pareristilor, observa autorul unei carticele numite "Plesnirismul", despre care aflu, din presa culturala, ca a aparut recent. Florin Biciusca, e numele dumnealui, si definitia pe care o da indivizilor ce se arunca in emiterea de judecati aiuristice despre orice misca e urmatoarea: "Plezniristii sunt gata oricand sa inventeze sisteme de criterii, remarcabile fie si doar prin inconsecventa lor. Uneori, cand un plezinirist nu cunoaste subiectul si nu poate sa-si recunoasca nepriceperea, emisia sa este insotita de o abia vizibila grimasa misterioasa si atunci tranteste un ditiramb halucinant, la plesneala, cum spun cei fara instructie academica solida, dar cu bun simt si spirit de observatie." Ipochimenii respectivi trec cu deplina nonsalanta peste orice urma de logica, fiind clar ca fac parte dintr-o anumita tabara care nu face altceva decat sa-si apere interesele, in ciuda aberatiilor evidente. Desi nu au argumente sunt foarte categorici, de cele mai multe ori proband doar o vasta ignoranta agresiva. Goethe spunea candva ca trebuie sa te feresti de agresivitatea prostului, la care altii au adaugat si pe nepriceputii cu initiative. Si de incompetentii foarte activi, care va sa zica, e bine sa ne ferim, dar putem sa o facem intotdeauna, depinde asta de noi? Intr-o anumita masura, cand este vorba despre cei pe care-i alegem sa ne reprezinte, da. Desi s-a dovedit ca ne-am inselat de multe ori, fara sa tragem vreo invatatura din asta. Si mai rau e cand nu avem ce face, suportand urmarile unor decizii fara cap si coada a unor incompetenti proptiti in functii inalte doar pe "criterii" de clientela politica. Pentru ca lucrurile nu sunt facute in chip rational, ci in mod aleatoriu, cel mai adesea, se ajunge la stari si manifestari extreme. Oamenii sunt la limita cu nervii si reactioneaza violent. Unele practici arbitrare de valorizare a muncii angajatilor din sistemul public, puzderia de ordonante care se contrazic au condus spre situatii explozive. Nu stiu cat de spontane sunt actualele revolte, stiu insa cat de "elaborata" si nociva este ignoranta cu ifose, incompetenta agresiva si tenace. Care lasa loc proliferarii neregulilor si absurdului.
Carmen Mihalache

Toamna s-a instalat in drepturi intr-un mod foarte dur, e incruntata rau de tot, mohorata, zgribulita, deloc prietenoasa. Dar ea aduce si lucruri, intamplari frumoase, fiind sezonul deschiderii stagiunilor teatrale, muzicale, al festivalurilor de arta. Inceputul de stagiune m-a prins la Iasi, unde ma aflu la o manifestare internationala dedicata copiilor si celor tineri. Un eveniment la care spectatorii dau, pur si simplu, navala, sala Teatrului „Luceafarul” dovedindu-se neincapatoare, in ciuda celor 450 de locuri. Zilnic sunt cereri suplimentare de bilete, si intre randuri se mai plaseaza scaune pentru cei fara loc. Nici nu-ti vine sa crezi ca se petrece asa ceva in vremurile astea urate, amenintatoare. Scepticilor, care nu mai cred in nimic, le-ar prinde bine sa asiste la un astfel de asalt.
Vazand cat de mare este nevoia de frumos, de joc, de evadare din cotidian pe aripile imaginatiei, nu se poate sa nu incerci un sentiment terifiant. De incredere ca orice poate fi depasit prin vointa oamenilor, prin creativitate. Nu de alta, dar prea ne adancim in cultura spaimei. Ba vine incalzirea globala, cutremurul cel mare, foametea, iarna cea cumplita, explozii solare care pot praji toate retelele electrice, in fine, socuri in valuri pentru bietul muritor, lume nebuna, nebuna…Traim intr-o schizofrenie, intr-o isterie totala. De parca saracia nu era de ajuns.
In acest sir de pierderi succesive, aduse de criza, de austeritatea bugetara, cu dureroasele ei amputari, cel mai trist ar fi sa ne lasam prada si saraciei cu duhul. Din fericire, frumosii nebuni din lumea artistica nu se lasa invinsi. Ei continua sa ne ofere prilejuri de bucurie, sa ne descreteasca fruntile si sa ne readuca surasul pe fata. La festivalul de teatru la care sunt acum, se rade cu pofta, se participa insufletit la toate intamplarile de pe scena. Stiti ce spunea marele regizor Federico Fellini? Ca oamenii ar trebui sa-i sanctifice pe cei care i-au facut sa rada, nu sa planga. Teatrul de animatie, care se adreseaza de fapt tuturor varstelor, este ca un fel de terapie anti-aging. Ne impiedica sa imbatranim. Parintii si bunicii care ii insotesc pe copii in salile de spectacol au o alta expresie pe chip, una senina, deschisa. Se lasa contaminati de naivitatea, de bunatatea naturala a copiilor, de voiosia lor. Nu strica sa regasim copilul ramas ascuns in fiecare din noi, in strafundurile fiintei. Am putea astfel sa ne blindam interior cu provizii de prospetime sufleteasca. Sa mai flituim acreala si posomoreala.
Frecventarea lucrurilor frumoase, macar din cand in cand, are efecte antioxidante. Mai sterge ridurile, iti reda increderea ca viata poate sa devina mai buna si mai dreapta.
Carmen Mihalache

La Galeria „Alfa”, faimosul Ioan Maric, pictorul naiv mereu surazator, ne cheama astazi la serbare. A mai adaugat ceva ani si a scos pe simeze rodul lor, peste 150 de tablouri lucrate in vremea din urma. Proaspat iesita de sub tipar este si o carticica-album despre el, in format de buzunar, aparuta la Editura Vicovia. In paginile acesteia sunt reproduceri dupa lucrari, fotografiile fiind facute chiar de artist, despre creatia sa si despre om depunand marturie 44 de prieteni, cum ii numeste Badia sau Badita. Acesta este apelativul, plin de respect afectuos, folosit de toti cei care-l cunosc si-l admira. Astazi, modestul Ion de la Luncani este prezent la saloane importante de arta naiva din lume, invitat in tabere de creatie, la targuri de arta, la simpozioane, in fine, cariera sa este una internationala. A muncit mult pentru asta, decenii in sir, asa ca era firesc sa vina si recunoasterea valorii sale, ploaia de premii de care artistul se bucura sincer, aproape copilareste, ca doar nu degeaba e un „naiv”. Poate pentru ca sufletul sau e larg, bun si deschis, Ioan Maric nici nu pare atins de varsta. Anii la el se adauga senin, lasandu-i chipul luminos si zambetul plin de caldura. Nici urma de osteneala nu se vede la necontenita sa lucrare, opera ii creste arborescent, navalnic, ocupand noi teritorii, invadand realul cu nascociri viu colorate si sugubete la culme. Teama de gol il face sa depene la nesfarsit cate o poveste, sa improvizeze jucaus, sa puna in pagina mici scene doldora de umor sanatos, sa umple orice coltisor al panzei cu zeci de amanunte, cu detalii datatoare de mari delicii privitorului. E o pictura care-ti taie respiratia prin fabuloasa ei vitalitate, prin bogatia nesecata a filonului narativ. Intamplarile chisnovatice, peripetiile zecilor de personaje din scenele si imaginile de pe panze paca vor sa iasa din ramele tabloului si sa te prinda in vartejul lor. Pofta de viata si hazul popular, tonic, ce razbat din tablourile viu colorate cuceresc cu totul, Ion Maric detinand stiinta de a descreti fruntile oamenilor. A fost supranumit „campionul portretisticii de sorginte rurala”, „geniul histrionismului in arta naiva”, „un Chagall” al picturii populare, aprecierile comentatorilor artei sale curgand suvoi, prin contaminare cu luxurianta imaginatiei nestavilite a nascocitorului unei lumi de feerie burlesca. La Maric, lumea e intr-o sarbatoare continua, oamenii veselindu-se strasnic, asezati la ospete cu bucate gustoase, stropite cu tuica galbioara si nelipsitul vinisor de viata lunga, cu lautari care canta la felurite instrumente si sunt cocotati te miri unde, cu animale, oratanii amestecate hazos cu cheflii in tot acest iarmaroc de pomina. Ia mai zii, lautare, sa uitam de cele rele si sa petrecem, ca viata-i scurta si e pacat sa nu ne bucuram de ea, de frumusetea si darurile ei, acesta-i talcul povestii, morala sanatoasa a intamplarilor istorisite torential de hatrul Maric in panzele sale. Care alcatuiesc o vasta panorama cu secvente dintr-o civilizatie arhaica, cu obiceiuri, cu rosturi ce se pierd in negura timpului, salvate de la uitare de penelul unui artist viguros, ghidus, inzestrat cu o creativitate de invidiat, neostoita, si cu o filozofie de viata senina, optimista, straina de angoase existentiale. Cine vrea sa-si mai alunge uratul, sa-i viziteze expozitiile si sa se lase prins in iuresul ametitor al nazbatioaselor peripetii istorisite in lucrarile de pe simeze. Artist inconfundabil, de o verva imaginativa inepuizabila, cu un stil numai al lui, Ioan Maric este astazi, la 65 de ani, un fel de patriarh (inca in puterea varstei) a artei naive. La multi ani si la multe izbanzi artistice!
Carmen Mihalache

Ca sa protesteze, pentru viata lor de mizerie, pentru salariile amputate si pensiile de doi lei, au iesit in strada cam toate categoriile sociale, pana acum. Foarte rar au facut asta artistii, ei continuand sa joace pe scenele teatrelor, sa cante in orchestre simfonice, sa evolueze ca solisti, sa picteze, sa scrie, sa filmeze etc. Profesia lor este una a daruirii pentru ceilalti, asa se explica incapatanarea de a-si vedea de treaba, chiar in cele mai neprielnice, mai vitrege conditii. Ei nu exista daca nu au public, si atunci sunt dispusi chiar la sacrificii pentru a-l castiga pe Maria Sa Publicul, cum ii spun ei. Despre natura speciala a acestor risipitori de frumusete scrie o carticica plina de afectiune, de pretuire si tandrete, G. Mosari. Ea se intituleaza "Amintiri cu mari actori" si a aparut recent la Editura 24:Ore, Iasi. Cum noi traim in tara crizelor, si ne-am decapitat, cu nepasare, elita, cam in toate domeniile, e totusi reconfortant sa vezi ca artistii romani sunt apreciati, indragiti in lume, facand dese turnee de succes in strainataturi. G. Mosari creioneaza inspirat portretul catorva astfel de mesageri speciali ai artei romanesti. Scriitorul este bacauan de origine, a fost ziarist la vechiul ziar judetean, si de o buna bucata de vreme s-a stabilit in Israel. Nu si-a uitat insa orasul tineretii sale si, mai ales, pe prietenii de aici, asa ca revine in mod constant in tara, in Bacau, Ia Bucuresti, la Iasi. Acum vreo doua zile am primit un semn de la domnia sa, cartea despre care aminteam. In prefata acesteia, criticul Ioan Holban vorbeste despre „fascinatia valorii” pe care o traieste, cu fervoare si in mod permanent, G. Mosari, prozator, publicist cu o impresionanta bibliografie, autor de „povestiri de buzunar”, de tablete de jurnalist, pline de verva spirituala, de schite umoristice, jurnale de calatorie si amintiri. Admirabil la G. Mosari este talentul de portretist, felul in care surprinde, in doar cateva randuri, esenta unei personalitati. In cartea sa ii reintalnim pe Carmen Stanescu, Damian Crasmaru, Florin Piersic, Horatiu Malaele, Adela Marculescu, Silviu Stanculescu, Nicu Constantin, Ciupi Radulescu, Stela Popescu, Alexandru Arsinel, dar si pe Costel, prietenul din Bacaul tineretii. Pentru fiecare scriitorul gaseste o formula fericita, care-i caracterizeaza pe artisti. Adela Marculescu „aduce primavara”, Florin Piersic e „frumosul frumosilor”, Maia Morgenstern e „mama lui Iisus”, Horatiu Malaele „omul cel mai ocupat din Romania”, Nicolae Nitescu „o voce de aur”. Memorialistul evoca placutele intrevederi cu acesti actori si vedete (unii, ale teatrului de revista), avute in tara sau in Israel, dominant in cartea sa fiind minunatul cult al prieteniei. Iar in cazul lui G. Mosari sunt prietenii adevarate, de-o viata.
Carmen Mihalache

Pentru ca rubrica aceasta apare la sfarsit de saptamana, cand tot omul mai vrea sa rasufle, sa mai scape de noxe si toxine (si la propriu, si la figurat), eu imi propun, de cele mai multe ori, nu de obicei, ca nu-mi reuseste, subiecte mai zglobii, in pofida realitatilor ce nu ne incurajeaza defel. Avem nevoie si de cate o supapa, o iesire, o mica evadare din cotidian, ca sa mai prindem ceva putere si sa rezistam in continuare. Ca doar nu dam in primire chiar asa de usor, cand vor altii, cei care ne-au pus gand rau. E musai sa ne agatam si de cel mai mic, mai pricajit colac de salvare. Sa ne autoprovocam, sa ne punem mintea in miscare si sa nu stam cu mainile in san. Initiative, implicare, asta ne trebuie, fara doar si poate. In sensul asta, tot cautand eu cu incapatanare si lucruri pozitive care se intampla pe la noi, am citit vesti bune despre campania "Let’s Do It, Romania!". Mi se pare ceva demn de toata lauda ca unii dintre conationalii nostri descopera voluntariatul. Fiindca sunt satula, ba chiar exasperata de prapastiosi, de cobe, de genul neputincios si plangaret. Mi-au placut, dintotdeauna, oamenii care isi sufleca manecile si se pornesc la treaba, vaicaretii profesionisti nu ma intereseaza, imi sunt nesuferiti. Asadar, bravo pentru voluntarii care s-au pus pe adunat gunoaie, pe apa, pe uscat. Au de lucru, nu gluma, sunt mormane peste tot, si-or sa mai fie, din nefericire, ca aici e vorba despre educatia si bunul simt al cetateanului. Chestiuni delicate, "sublime, admirabile", dar care lipsesc cu desavarsire (pe la multi autohtoni), vorba lui Caragiale. In categoria, inflationista, a stirilor spaimoase, este si aceea a unei ierni groaznice care, cica-se, ne paste. De parca nu erau destule sperietori pe capul nostru, mai vine si maciuca asta. E doar o prognoza, bazata pe teoria unui expert polonez, nu e nimic sigur. De ce ne-am infrigura inainte, tremurand de frica, cu gandul ca n-o sa razbim? Precautia nu strica niciodata, se pot lua masuri din timp daca esti avertizat, iar povestile astea de teroare, care nu fac bine nimanui, nu trebuie luate ca litera de evanghelie. Mai cu capul pe umeri, asa cred ca ar trebui sa fim, mai lucizi, mai stapani pe noi insine, mai selectivi. Nu doar cu ochii in televizor si sorbind vorbele unor meseriasi in felurite manipulari. Am putea fi mai voluntari, adica mai fermi, nu ca giruetele in bataia tuturor vanturilor (am pus pluralul, ca sa nu se confunde cu numitul Vantu, subiect socotit "incendiar", cu declaratii bomba si fumigene in directie politica). Prea multe povesti ni se vand, ni se flutura prin fata, prea multa „vanare de vant”, prea mult balast e in viata noastra. O curatenie de toamna ar fi binevenita. Cu putina vointa, ea e posibila. Let’s do it!
Carmen Mihalache

O problema mai veche, situatia romilor din Europa a iesit din nou, la modul exploziv, la iveala. Lucrurile sunt cum nu se poate mai complicate si mai urate. Vremurile cand se scriau poeme romantice despre viata libera a tiganilor sau epopei eroi-comice s-au dus demult. Va mai amintiti de pitorescul personajelor lui Budai Deleanu din "tiganiada", de Parpanghel si Romica lui, deTandaler, Aordel, Susanel, Sperlea, Sosoi, Cacacea, Burla, Ghiolban (nume caracterizatoare), cu toata fanfaronada, poltroneria, milogeala, "spiritul de harmalaie si orbeasca infuriere", specifice neamului lor? Mai tineti minte pentru ce luptau eroii burlesti ai lui Deleanu? Dar ce visau? Iata ce: "Noi tiganii sa avem tarisoara! Unde sa him numai noi de noi! Sa avem sate, casi, gradini s-ogoare… Zieu!" Ei, da’ n-a fost sa fie si ei tot ai nimanui au ramas, singuri, marginalizati, dispretuiti. Nu sunt nicaieri doriti, Franta, unde s-au aciuat multi dintre ei (acolo e frumos, sunt, printre altele, bulevarde ca niste campii rupte din rai, dupa cum se si numesc…), refuza sa mai primeasca "toata mizeria lumii", dupa cum se exprima un fost ministru de-al lor. si Italia face la fel, ii expulzeaza. Ei sunt, totusi, cetateni europeni si au toate drepturile legale potrivit acestui statut. E o situatie afurisit de complicata si delicata ca aspect uman. Dar multi se pretind doar umanisti si democrati, continuand, in fapt, sa-i discrimineze pe tigani, alungati acum dintr-o parte in alta a continentului. Ceea ce-l determina pe un filosof maghiar contemporan, G.M. Tamas, sa se intrebe pana unde va merge disperarea si razvratirea acestei populatii condamnate la saracie eterna, asuprire, pedepsire si umilire. Foarte transant, ganditorul pomenit spune urmatoarele in interviul publicat in "Evenimentul zilei": "Ceea ce ma mira este ca ei n-au facut, inca, recurs la arme si n-au dat, inca, foc frumoasei noastre Europe crestine, libere, egalitare si albe-ca-zapada". Eu una n-as vrea sa am mirari de genul asta, mi se par exagerate. De ce sa se ajunga la asta? Chiar nu exista solutii? Ele ar fi, dar nu-i deloc simplu sa fie puse in practica, fiindca exista o rezistenta si din chiar interiorul etniei rome. Asta dincolo de bla-bla-urile cu asimilarea, integrarea sociala, dincolo de frazeologia corect politica. Oamenii se complac in niste situatii care se perpetueaza. Intr-un modus vivendi pe care nu sunt dispusi sa-l schimbe cu una cu doaua. Cert este ca "buba s-a spart" si lucrurile nu mai pot merge la nesfarsit inainte, ca avem nevoie de norme europene de buna convietuire. Cu incrancenari sau, dimpotriva, doar cu bune intentii, cu declaratii politicianiste nu se va rezolva nimic. Problemele sunt deosebit de grave, si uneori sunt tratate superficial, cu destul dezinteres din partea romana, fara o implicare reala, eficienta. Si mi-e teama ca buba va coace in continuare. Asa ca sunt foarte curioasa sa aflu ce se discuta zilele astea la intalnirile de la nivel inalt pe tema imigratiei, cum va fi depasita gandirea reductionista, atat de paguboasa si periculoasa.
Carmen Mihalache

Mai am cateva zile de concediu si practic un soi de autoprotectie impotriva a tot ceea ce ar putea sa-mi strice cheful de a ma simti bine cu tot dinadinsul. Ma uit doar fugitiv la televiziuni, zapand in ritm foarte dinamic, si nu ma opresc decat la ce ma poate destinde si chiar amuza. Oricum, meseria mea presupune un grad ridicat de curiozitate (calitatea asta nu intra in vacanta), vrei mereu, ca jurnalist, sa fii la curent cu noutatile, sa afli, sa stii, sa comentezi, etc., dar asta nu inseamna sa te si transformi intr-un fel de animal de prada, incapatanandu-te de a folosi doar informatia negativa, catastrofica. Ca sa-i bagi pe bietii oamenii in sperieti de-a binelea. Eu una votez cu ziaristii echilibrati, decenti, inzestrati cu bun-simt, care mai vor sa si indrepte, pe ici, pe colo, niscaiva mentalitati depasite, atitudini deviante, pentru ca nu-i adevarat ca numai senzationalul si vulgaritatea fac rating. Desi, o spun cu amaraciune, la noi, mitocania a ajuns o profesie, iti sare-n ochi unde nici nu te astepti. Mai ales de “pe sticla”, unde niste moderatori de emisiuni sar pur si simplu la om, nu alta, asa-s de agresivi. Se vede clar ca au pierdut pe drum sensul originar al cuvantului moderator, unii dintre ei devenind de-a dreptul instigatori. Desi, daca ar avea un pic de spirit, ar putea fi doar ironici si astfel ar conduce mai inteligent, mai detasat, dezbaterile, punand in valoare si niste idei, cat de cat. Ca sa te mai lumineze si pe tine, individ obisnuit, sa-ti dea ceva de rumegat in minte si nu sa-ti ridice doar sangele la cap de furie si neputinta. Ei, dar de aia n-are ursul coada, si nu toti cei care se declara realizatori, autori, creatori, carevasazica, sunt si autentici. In toate domeniile, cei cu talent adevarat sunt foarte putini, asta-i marfa rara, nu se gaseste pe toate drumurile. Intr-o posibila definitie a talentului (nimeni nu stie exact “formula”, e si o doza de mister in zona aceea) intra si spontaneitatea, puterea de a improviza pe loc, inventivitatea, spiritul de observatie care surprinde un adevar valabil pentru multi oameni. Cine a ascultat cantecelul satiric al celor de la “Taxi”, o compozitie ad-hoc a lui Dan Teodorescu, intitulata “Ba, treci la coada!”, o sa inteleaga lesne cat de convingatori, de expresivi sunt artistii, cat de inspirat pot ei sa-si exprime revolta in fata unor realitati aberante. Raspunsul lor din calea-afara de ironic la “testul cozii” (ba artistule, ba creatorule, treci la coada…) e o proba ca inca nu-i totul pierdut. Cata vreme exista reactii de acest tip, inteligente, creative, proba vitalitatii e facuta. Iar cativa ministeriabili, dar si intreaga guvernare actuala, de fapt, au parte de ceea ce merita, reducerea la absurd.
Carmen Mihalache

In puternic contrast cu acest frumos sfasit de vara e vanzoleala in care continuam sa traim si starea de baltire, fenomen cu emanatii fetide, greu de suportat, mai ales pe caldura. Confuzia, buimaceala generala, deciziile pripite, haotice, ineptiile, toate s-au infipt in peisaj si nu-i chip sa scapam de ele. Cozi interminabile la ghisee, balbaiala cu noile declaratii de venit (si bataia de joc pentru timpul oamenilor si nu numai), situatia exploziva cu romii, adica tiganii intorsi “de buna voie” din Franta, scandalul starnit de un zevzec, avocat, cica-se, care “se baga-n seama” fiindca ar fi incasat un dos de palma de la presedintele tarii, prilej de o interminabila, neroada chiraiala pe la televiziuni, cam asta-i tabloul sumar al ultimelor zile. Actuala e si discutia despre posibila, in viitorul apropiat, obligatie a administratorilor de site-uri de a elimina obscenitatile din cuprinsul comentariilor forumistilor. Ca sa fie protejati copiii care navigheaza pe Internet, e explicatia. Bineinteles ca a sarit imediat mai marele provider-ilor autohtoni, zicand ca asta inseamna deschiderea “cutiei Pandorei”, iar forumistii s-au dezlantuit, tipand ca din gura de sarpe. Ma rog, eu nu suport vulgaritatea si grosolania dintr-un principiu ferm, asa ca mi se par necesare niste masuri de igiena morala. Iar, in convingerea mea, cea mai mare obscenitate e chiar prostia. O insulta mai cumplita la adresa ratiunii, singura care face ca specia noastra sa fie distincta, nici ca se poate. Prostia e obscena pentru ca arata ca un fund oribil de urangutan. Din pacate, imbecilitatea de care fac parada exbibitionistii care se infrunta pe forumuri (au si o gramada de timp de pierdut, dupa cum se vede) e infinita si fara leac. Altfel n-ar confunda dreptul la exprimare libera cu improscarea scatologica de mizerii. Ca asa inteleg cei mai multi “eliberarea”, legata doar de fiziologic. Asa se usureaza ei, prin organele sexuale si excretorii. Cu puterea de judecata, cu discernamantu-i mai greu, nici pomeneala de chestiile astea, cine sa se incurce in ele? Nu cumva monstruozitatile irationale au scapat, primele, din “cutia Pandorei”? Ce-i aia sa fii liber in chip absolut, in afara de norme, legi, coduri morale, credinte, principii? Ar fi inuman. Si ar insemna ca “totul e permis”, dupa cum suna avertismentul lui Dostoievski, pus in gura unui faimos erou de-al sau. Poate ca nu ar strica sa ne intrebam mai des ce s-ar intampla daca totul ar fi permis. Si sa nu mai sarim ca arsi ca, vai, e coercitie, noua inchizitie, daca nu avem autocenzura necesara ca sa ramanem oameni rationali.
Carmen Mihalache

Cauza incendiului de la Maternitatea Giulesti se pare ca este o improvizatie de la sistemul de aer conditionat. O treaba de mantuiala, specifica neamului nostru care nu duce in mod serios un lucru pana la capat. Totul este posibil si nimic nu are consecinte. Aparatele, ca sa functioneze, trebuie pornite dar si supravegheate strict. Vorba lui Arghezi, cand a vazut niste masini noi, de fabricatie germana, aduse la noi, si a intrebat: da’, le-ati adus cu tot cu nemti? e mereu actuala, dupa cum se vede. Cum este si injuratura unui cunoscut filosof: mama ei de netrebnicie romaneasca! Curg catastrofele ca la robinet si, in loc de masuri urgente de taiere a raului din radacina, se face filosofia nimicului, se intorc fleacurile pe toate partile. Foare rar plateste cineva pentru lucrurile grave care se petrec neincetat sub ochii nostri. De obicei se gasesc marunti tapi ispasitori, cate un acar Paun, in timp ce marii vinovati isi vad nestanjeniti de viata lor. Oricum, e evident faptul ca lucrurile au sarit din matca, luand-o razna de tot. Iar lumea e din ce in ce mai “nervozata”! In loc sa-si recunoasca insa propriile probleme, si, eventual, sa-si trateze nevrozele reale, oamenii se stropsesc amarnic unii la altii, facandu-se, reciproc, “psihopati”. Nu mai vorbesc de cat de primitiva este acceptia unei dereglari, a unei boli mintale la noi. Si de cum sunt priviti, cu o neintelegere enorma, cei care clacheaza si recurg la serviciul unui psihiatru! E un domeniu de-a dreptul minat, incat mi se sparie gandul cand vine vorba despre aceste triste realitati. De care, la o adica, nimeni nu-i ferit, pentru ca nimeni nu are de unde sti ce i se poate intampla la un moment dat. La o durere mare poti usor sa-ti pierzi mintile. Ceea ce mai stiu este si ca ca marile dureri sunt mute, in general. Si de aceea sunt foarte mefienta fata de indivizii care fac un tam-tam imens din suferinta lor, scotand-o la vanzare publica. Este ingrozitor sa vezi cum s-au deprins unii oameni sa faca mare caz de necazuri si sa scoata un oaresice profit din orice mizerie. Si cat de repede uita, multumindu-se sa repete aceeasi jelanie: asa-i la noi, asta-i Romania! De parca ar fi un fatum, un blestem. Cu mentalitatea asta paguboasa nici nu-i de mirare ca o tot ducem intr-o fatala improvizatie. Ceea ce s-a intamplat acum, cu incendiul de la maternitate, este o tragedie cumplita, cutremuratoare. Dar, daca nu vom pune capat improvizatiilor, de oricare fel, carpacelilor, superficialitatii, iresponsabilitatii, tragedia se va instala definitiv.
Carmen Mihalache

Asta este denumirea populara a lunii august, cand belsugul de fructe si legume te imbie cu o multime de forme, culori, arome. Poti sa-ti satisfaci gusturi chiar destul de diverse si pretentioase fara sa trebuiasca sa scoti prea multi bani, ca oricum am ramas doar cu ceva maruntis. Ne-au luat-o toti inainte si suntem cea mai saraca tara din UE. Doar asa reusim si noi sa ne "afirmam"! Mai suntem pe locuri fruntase si la accidente in trafic, la noi circulandu-se ca la balamuc. Nu trece o zi fara sa mai afli ce grozavii s-au mai intamplat, ce catastrofe au produs tot soiul de inconstienti, de zdruncinati mintal care-si mana bolizii, cuprinsi de turbare. Si cand te gandesti ca au fost si vremuri frumoase, fara mizerie, mitocanie, grobianism, tiganie, rautate, coruptie generalizata, isterie, televiziuni cu stiri si comentarii ce baga spaima-n oameni! Citesc un pasaj dintr-o carte care face o incursiune nostalgica in perioada interbelica dintr-o Romanie prospera, in care mi-ar fi fost drag sa traiesc, daca as fi putut sa-mi aleg locul si timpul vietuirii mele. Autorul descrie o zi insorita de august in Bucuresti, pe Calea Victoriei, care era foarte animata, cu multi oameni, masini, trasuri…"Masinile trec prietenos, printre pietoni. Un domn se plimba relaxat, cu mainile impreunate la spate. Reclamele de pe cladiri evoca naturaletea relatiilor cu strainii: Philips, Chlorodont, Wimpassing… Dar cel mai elocvent ramane peisajul uman.
Nu exista copii ai strazii, spalatori, cersetori, traficanti de valuta. Nu se alearga bezmetic, nu se vorbeste conspirativ, nu se arunca ambalaje pe strada. Asfaltul, fara gropi si crapaturi, este si bine maturat. Pe strazile orasului se afla cetateni ai orasului, nu indivizi declasati. Toti au sufletul usor, lipsiti de griji, toti se bucura de viata cuviincios si calm, in tara lor, toti au infatisare de oameni”. Va vine sa credeti ca e vorba despre Romania, asa cum era ea odinioara? O tara normala, cu oameni care nu aveau de ce sa-si doreasca sa plece unde vad cu ochii (acum, august este luna in care vin acasa, truditi, conationalii nostri care-si castiga existenta printre straini) si nici nu erau indemnati sa o faca, asta fiind o „solutie” tasnita chiar din mintea primului cetatean al patriei. Vaisiamar de noi, daca nu mai incapem in propria noastra tara, unde climatul e tot mai toxic, si viata, in loc sa aiba gust si bucurie, a devenit o corvoada.
Carmen Mihalache

Cand este vorba de recunoscut vinovatii legate de situatia noastra actuala, dezastruoasa, dupa cum o stim si o simtim cu totii, nimeni nu e dispus sa-si asume vreo raspundere. La intrebarea: cine este de vina pentru ca nu s-au luat masurile necesare combaterii efectelor crizei economice? un membru marcant al partidului de guvernamant a raspuns fara sa clipeasca: "Toti suntem responsabili, toate partidele politice". Nimic mai simplu. in cazurile in care vina este impartita ("frateste") in mod egal, de fapt, nimeni nu mai are nicio vina, sunt absolviti cu totii de sentimentul de culpabilitate. Nici ca se putea o solutie mai ingenioasa de usurare a constiintei. Daca aceasta instanta suprema a omului mai exista cumva pe la unii politicieni autohtoni. Oricum, e infinit mai usor sa nivelezi peisajul, sa zici ca toti sunt o apa si-un pamant, decat sa ai onestitatea de a recunoaste ca ai gresit cand ai luat niste decizii. Minciuna are insa picioare scurte, in timp ce nasul mincinosilor se tot lungeste. in povesti, nasul acestora e taiat, iar in istorie multora li s-a scurtat capul. Pentru ca el e cel mai periculos organ al omului. De aceea se spune "minte diabolica", acolo iscandu-se toate relele. Ca sa faptuiesti bine, ai nevoie si de inima, si de caracter. Nobletea unui adevarat om politic este data de prezenta caracterului. Cei care nu-l au sunt doar niste simpli figuranti pe scena politicii, indivizi versatili, cameleonici, in stare oricand sa tranzactioneze orice. Acestia nu au memorie, credinte, principii, nu au niciun ideal (proclama doar niste ideologii, dar nu le respecta in practica), avand in schimb o multime de interese foarte concrete. Care tin doar de propasirea lor ca persoane. Interesul general, binele comun sunt vorbe goale pentru cei mai multi dintre politicienii prinsi intr-o sarabanda a confuziilor, inconsecventelor, oportunitatilor, contradictiilor flagrante.
Suntem pur si simplu sufocati de impostura politicienilor, de falsitatea, inselatoria, de minciuna lor grosolana. ii vedem pe unii, seara de seara, la emisiuni, unde ei combat de zor, acuza, judeca, dau verdicte, intra in polemici. La ce folosesc toate astea? E doar o vorbarie gaunoasa, un fel de virtuozitate exercitata in gol, in cazul acelora care au talentul de a potrivi cuvintele si a gasi expresii plastice. Un balet de vorbe si atata tot. Asta in timp ce noi traim nesfarsita umilinta de a fi supusi manipularilor grosolane ale Puterii, tot mai neputinciosi in fata valului imens de amputari ale drepturilor noastre.
Carmen Mihalache

Ma enerveaza la culme pauzele de publicitate cand urmaresc o emisiune sau un film. Sunt asa de lungi, ca iti trebuie ceva efort sa innozi firul celor vazute inainte de diversele reclame. Asta nu inseamna ca nu inteleg rostul publicitatii intr-o societate de consum. Si ca nu stiu cate eforturi de cercetare, strategii de marketing, resurse financiare presupune vastul domeniu al publicitatii. Dar ea a ajuns sa ne "colonizeze" existenta, sa ne influenteze stilul de viata. E atat de insinuanta, de invadatoare incat un cecetator a numit publicitatea, nici mai mult nici mai putin decat: "echivalentul functional al mitului". Reclamele au devenit texte sociale. Care manipuleaza conformismul social. In fine, fenomenul publicitar se afla intr-o extraordinara extensie, iar efectele lui nu pot fi ignorate. Am citit despre toate astea in carti, dar tot nu pot sa fiu de acord cu manevrele de convingere utilizate de publicitatea agresiva. Bombardamentul publicitar, spun cunoscatorii, nu duce altundeva decat la "apatie si anemie civica". Ca sa rezisti la el ai nevoie de o profunda si bogata experienta si de un filtru cultural.
Unul dintre subiectele foarte mediatizate saptamana trecuta a fost acela al dezgroparii sotilor Ceusescu. N-am sa comentez tot ce s-a spus si s-a transmis pe ecrane, imagini de album de familie, etc. Pe urma a fost sondajul acela de opinie, in care aparea clar faptul ca romanii il regreta pe Ceausescu si acum l-ar vota cu toata convingerea. Nu fac parte, Doamne fereste!, dintre acestia. Cred insa si eu, la fel ca foarte multi oameni, ca geniul raului acolo era coana Leana. Care isi teroriza si proprii copii, atat era de obsedata de puterea absoluta, tiranica. Ce mai, era o femeie nesuferita, imbufnata, tafnoasa, rea si apriga, tintuindu-te cu o privire veninoasa. Portretul maleficei Tovarase este facut de prozatorul Petru Popescu (in tinerete fost iubit al Zoiei, fiica dictatorilor) intr-un fel memorabil in cartea sa "Supleantul". Tovarasa are "un calm infiorator chiar cand tipa de ingheata militianul in ghereta"…"Totul e mare in ea, doar ochii ii sunt mici si plini de rapiditate. Cand tovarasa e multumita de performanta lui tovarasu’, il aproba uscat si succint: Bine, te-ai impus. Cand nu e multumita, maraie: Nu te-ai impus!" Era foarte tinatoare de minte, mai spune romancierul, si orice fleac o facea sa spumege de furie si sa se uite la impricinat "parc-ar face in minte o crestatura pe par: la trei crestaturi esti demis!" (…) In faza in care era extrem de pornita, ea il biciuie pe el cu o vorba nimicitoare: te-ai lasat calcat in picioare! Si el, el termina pe cineva, cinci minute mai tarziu. Are de unde". Cam asa se petreceau lucrurile, in mare, desigur. Si cum naiba sa regreti acele timpuri? Asta doar daca-si lipseste filtrul gandirii.
Carmen Mihalache

Multe fraze din cartile lui Camus m-au urmarit vreme indelungata. Pentru ca ele atingeau mereu o zona sensibila, traversata de o linie mediana care uneste mintea cu inima. De pilda, afirmatia potrivit careia “omul este artizanul destinului sau” imi placea cu precadere. Si nu pot sa uit cat de abrupt si de tulburator isi incepea marele scriitor francez faimosul eseu “Mitul lui Sisif”. Vorbea acolo foarte direct despre actul sinuciderii, punand intrebarea daca viata merita traita in orice conditii, cu orice pret. Raspunsul lui era unul afirmativ, iar cartea, care porneste de la mitul antic al unui titan pedepsit de zei sa tot urce pe o stinca un bolovan care se rostgolea indarat intotdeauna, in timp ce personajul o lua de la capat, in chip eroic, se incheie cu extraordinara propozitie “trebuie sa ni-l inchipuim pe Sisif fericit”. Camus spune ca in asta sta maretia omului, in capacitatea de a se revolta si de a lupta, prin toate mijloacele, impotriva mortii. Si impotriva nonsensului, a absurdului. Ceea ce face dintr-un individ un om este tocmai posibilitatea lui “de a da un sens lumii”. In marele mecanism al absurditatii, omul reprezinta ceva foarte important. Filosoful existentialist mai vorbea despre intoarcerea catre esential, inspre nucleul de stinca ramas de neclintit in fata turbulentelor istoriei. Lucruri frumoase, marete, chiar. La care ma intorc intotdeauna cand simt ca-s pe cale de a-mi pierde echilibrul, certitudinile. Ce mi-a mai placut la Camus (care a fost un adevarat director de constiinta in epoca sa) era vitalitatea lui debordanta. La un moment dat, cand a trecut de 40 de ani (a murit la doar 47, intr-un stupid accident de masina) si traversase cateva momente grele, de cumpana, zicea:” In mijlocul iernii invatam, in sfarsit, ca exista in mine o vara invincibila”. Superba expresie pentru o pofta de viata nestavilita, incandescenta. Sa ai in tine puterea de a pastra intreaga dogoarea si stralucirea unui soare launtric. Ce lucru formidabil! Sa poti face dintr-o lipsa o forta, sa rezisti, sa fii un supravietuitor, fericit ca Sisif. N-ai cum sa pici prada depresiilor (de care am tot auzit zilele astea, in urma unei “spectaculoase” sinucideri, mult prea mediatizata, astfel ca a creat stupide si nefericite imitatii)) cand ai in tine “o vara invincibila”. Cata explozie de energie vitala transmite aceasta simpla alaturare de cuvinte!
Carmen Mihalache