Se spune, în lumea scenei, despre actorii care au roluri nesemnificative, rostind un minim de replici sau scoțând doar câte o interjecție, că duc tava. Personajele principale stau în capul mesei, și din acțiunea lor iese conflictul, care e motorul dramaturgiei. De regulă, personajele negative sunt mai bine conturate în literatură, teatru, film. „Au carne”, sunt convingătoare, pe când personajele pozitive suferă de o anumită inconsistență, părând schematice. Cert este că negativii, descurcăreți, unși cu toate alifiile, combinatorii zilelor noastre sunt vedetele actualității. Iar răul, dezastrele sunt mereu „in prime time”, la breaking news. Un om care trăiește firesc, onest, civilizat, și mai face și fapte bune, n-are nicio șansă să ajungă o persoană cunoscută, „celebră”, vreun „vip”. Rămâne un anonim, ba chiar poate fi considerat un fraier, un neadaptat la aceste vremuri în care miza e pusă pe înavuțire rapidă, putere, corupție, pe scandal, mizerie, pornografie. Binele apare ca neinteresant, se trece peste el cu cea mai mare ușurință și indiferență. Nu „vinde” nicio știre, nu face atractivă nicio emisiune. Pe scurt, nu face rating, nu atinge cotele înalte de audiență pe care și le doresc toți manipulatorii, sforarii marelui circ. Care ne tratează ca pe niște marionete. Orice om lucid vede, înțelege ce se întâmplă și se înarmează cu forță interioară, curaj și o doză necesară de optimism pentru a merge mai departe. Idealismul este și el un bun carburant, fiindcă avem nevoie de scopuri înalte, de visuri care să ne hrănească, să ne dea noi impulsuri. Entuziasmul te scoate din amorțeală, te ferește de lehamitea existențială, e o stare binefăcătoare, creativă. Când ești entuziasmat, în tine locuiește un zeu, asta înseamnă cuvântul la origine. Și, ce este cel mai important lucru, creierul nostru iubește această stare divină, așa ne asigură psihologii. De aceea, dacă nu suntem noi norocoșii care să fie cuprinși cât mai des de entuziasm, căutăm compania oamenilor veseli, luminoși, a căror bună dispoziție e contagioasă. Citim cărți umoristice sau ne uităm la comedii, ca să ne asigurăm o bună porție de endorfine. Am putea, de pildă, să ne aventurăm cu doamna Harris la Paris, urmărindu-i peripețiile. Vorbesc despre personajul imaginat de scriitorul Paul Gallico în romanul său „Dna Harris cucerește Parisul” („Mrs. Harris goes to Paris”, în original), ecranizat recent și nu oricum, ci cu succes, filmul regizorului Anthony Fabian fiind nominalizat la importante premii, la Oscar, Bafta și Globurile de Aur. Fără nicio îndoială, filmul cunoaște o mare popularitate grație interpretării atașante a personajului principal, actrița britanică Lesley Manville (excelentă în filmul „Firul fantomă”, ca și în serialele „Harlots”, „The Crown” și în sitcomul „Mum”). Ca înfățișare, e „un petit bout de femme”, cum spun francezii, o femeie mărunțică, cu puțin peste un metru și jumătate, la fel ca Judi Dench și Helena Bonham Carter din cinematografia britanică și Isabelle Huppert, din cea franceză, ultima jucând și în filmul la care mă refer. Toate actrițe de mare forță dramatică, acoperind o gamă întinsă de roluri, proteice, dispunând de o nestăvilită energie.
Pe scurt, fără să povestesc filmul și să intru în amănunte, voi spune că dna Harris, o umilă menajeră din Londra, văduvă de război, nutrește, la un moment dat, un vis, acela de a avea o rochie foarte scumpă, o creație a Casei Dior. Așa cum văzuse ea la o clientă, căreia îi făcea menajul. Minunăția aceea de rochie ajunge obsesia ei și, timp de trei ani, după ce strânge, cu sacrificii, dar și ajutată de noroc (primește o modestă pensie de văduvă de război) pleacă vitejește la Paris ca să-și împlinească visul. Trece printr-o mulțime de întâmplări mai mult sau mai puțin amuzante, dar, cu istețimea ei, cu demnitate, abilă, tenace, își va cumpăra o rochie verde superbă, pe care voia să o poarte la balul militarilor. Părăsește Parisul, dar nu înainte de a porni o grevă la Casa Dior, aflată în pragul falimentului, salvând astfel pe toți angajații, pe care-i cucerise cu naturalețea, inteligența și bunătatea ei. Reușește să-i ajute și pe doi tineri (contabilul casei de mode, cu idei novatoare, care vor scoate firma din impas, și un model, o încântătoare fată, atrasă de profunzimi, pasionată de filosofia existențialistă a lui Sartre) să-și dezvăluie sentimentele și să-și trăiască dragostea. Se întoarce la Londra și, cu firea ei generoasă, îi împrumută rochia unei starlete care o implorase s-o ajute pentru o audiție de la care spera să fie marea ei șansă. Ființă iresponsabilă, o debusolată fără drept de apel, aceasta are un accident și distruge rochia. Doamna Harris e încercată de disperare, și aici comedia e înecată în lacrimi, dar în final se face din nou senin, pentru că prietenii îi sar în ajutor și de la Dior primește o nouă rochie, pe cea roșie, numită „Ispita”, un vis îndrăzneț, care-i plăcuse prima oară. Pe care însă o cumpărase o cucoană afurisită și snoabă, numai ca să-i facă în necaz modestei menajere. Soțul acesteia, „regele gunoaielor”, rămânând mofluz după greva muncitorilor, rochia nu a mai fost achitată. Finalul este unul de poveste, cu dna Harris dansând radioasă, fericită la bal, cu un bărbat care-i spune că e frumoasă. A ieșit din ingratul con de umbră al ființelor umile, invizibile, și a fost strălucitoare. O fermecată întorsătură de destin, ca-n povești.
Între atâtea blockbustere și filme cu nenumărate efecte speciale, copleșite de tehnologie (teatrul este și el invadat acum de high-tech), pentru că, se pare că ființa umană nu mai face rating, această comedie deloc ușoară, fiindcă-i străbătută și de tristețe, și de nostalgie, e ca o oază luminoasă, care-ți aduce reconfort sufletesc. Binele nu duce mereu tava, ci poate să fie învingător.
P.S. Paul Gallico a scris, de fapt, o trilogie, în alte două romane, năstrușnica doamna cucerind și alte teritorii, și anume New York-ul și Moscova, unde rezolvă niște cazuri cu aceeași ingeniozitate, cu umor sănătos și multă bunătate a inimii.
