Interviu cu Ion Serban, invatator la Scoala nr. 22 din Penitenciarul Bacau
– S-a incheiat anul scolar 2010-2011. Acelasi lucru s-a intâmplat si la Scoala 22, care functioneaza la Penitenciarul Bacau?
– Da, noi functionam tot dupa Programa Ministerului Invatamântului. Celor peste 120 de elevi din clasele I-IV si V-VIII li s-au incheiat mediile, au primit diplome si felicitarile de rigoare, ca in orice unitate de invatamânt. Am organizat, in colaborare cu Biroul Cultural, un program artistic. Ca in fiecare an, in functie de posibilitati, elevii cu rezultate mai bune beneficiaza de o iesire in oras, pentru vizite la diferite institutii culturale. Clasa mea a fost anul acesta in vizita la Planetarium.
– Cum a fost anul de invatamânt recent incheiat?
– A fost un an normal, cu bune si mai putin bune, ca la orice scoala.
– De când sunteti pe post si cum ati ajuns la aceasta scoala. Cine v-a pedepsit?
– Am ani multi si nu o consider o pedeapsa. Am fost repartizat aici in anul 1984, la clasele I-IV. Eram atunci singurul cadru didactic din scoala. Am fost invatator la Scorteni 15 ani, apoi la Scoala 15 din Bacau, dupa care am primit repartitie la Scoala 2. Habar nu am avut ca ea pregatea elevi din Penitenciar. Directorul mi-a spus sa merg in curte sa vad elevii. Erau mai multi oameni in zeghe. Astia sunt elevii tai, imi zice. Noi asiguram cadre didactice pentru scoala din Penitenciar. Detinutii erau atunci la munca, executau o lucrare la scoala, de aceea i-am vazut eu in curte. M-am dus si am ramas. Am zis ca va fi o noua experienta pentru mine. Nu m-am gândit atunci ca voi ramâne atâtia ani. Mi-a placut, este o munca mai aparte decât la o scoala normala. Ce-i drept, satisfactiile sunt mai mici, la prima vedere. In civilie, ca sa spun asa, iei un copil de la sapte ani, practic o mare necunoscuta, sincer, dornic sa invete, sa participe la activitati. Stiti cum este. Pe când aici este total diferit. Rolul nostru este sa-i aducem putin pe calea cea buna, sa invete, daca se poate, sa se descurce in viata. Putin. Dar acest putin inseamna o munca enorma, nervi de otel si multa rabdare. Dintr-o clasa de 10-12, daca pe unul, pe doi am reusit sa-i indreptam, sa le aratam calea cea buna, eu zic ca am realizat ceva. Acum situatia este cu totul alta, elevii sunt imbracati in haine civile, foarte curati, nu mai este stresul de acum 20 de ani. M-am obisnuit, mi-am dat si lucrarea de grad tot aici, cu tema “Scolarizarea detinutilor adulti”, apoi a urmat lucrarea “Rolul lecturii in restructurarea comportamentului deviant”.
– Spuneti-mi, va rog, cum decurge o lectie la clasa intâi de fete.
– Aproape toate lectiile de limba româna se termina cu o morala, din care fiecare poate invata ceva, poate sa-l puna pe gânduri, sa-si puna intrebari. Am sa va dau un exemplu. Este o lectie care se cheama Cuiele. Era la clasa a IV-a. Vreti sa o stiti? Un copil era foarte rau, obraznic. Tatal lui s-a gândit ca pentru fiecare fapta rea sa bata un cui in usa. Dupa un timp, usa s-a umplut de cuie, iar baiatul a reactionat: tata, dar la noi este ca la nimeni. Atunci tatal i-a spus ca pentru fiecare fapta rea a batut un cui in usa. Daca faci fapte bune, le scoatem. Copilul a inceput sa se schimbe, a facut fapte bune, pâna au fost scoase toate cuiele din usa. Copilul s-a bucurat, insa tatal l-a atentionat ca au mai ramas… gaurile. De aici purtam discutii cu ei, dam si alte exemple, pâna morala este inteleasa de toti. Vi se pare usor, pueril, insa gânditi-va ca elevii nostri, multi dintre ei, sunt maturi si n-au trecut prin nicio scoala pâna a veni in Penitenciar. Multi inteleg, realizeaza ca au gresit si promit ca se vor indrepta, insa mereu le spun ca urmele ramân pe viata. Sunt si poezii cu morala: “Când te duci seara la culcare/ Si pui o mâna sub obraz/ Te intrebi cu ingrijorare/ Ce am facut eu oare azi?”… Si asa mai departe. Incerc dialogul, ei trebuie sa plece cu lectia invatata din clasa. La fel si la matematica, lucram mult la tabla, le dau exercitii, ii controlez, ii ajut, astfel ca toti sa fie antrenati la lectie. Unii sunt mai inaintati, lucrez separat, le dau teme mai dificile. Ii ascult, le punem note.
– Cum este organizat sistemul de pregatire in Scoala care functioneaza in Penitenciarul Bacau, acum unitate pentru tineri si femei?
– Mergem, cum v-am spus, dupa Programa Ministerului Invatamântului, cu adaptari specifice in functie de pregatirea lor, de studiile pe care le-au facut pâna au ajuns aici, ei au o anumita vârsta, intre 18 si 21 de ani, cu o experienta de viata mai mare fata de copiii din scolile din oras. Beneficiaza de manuale gratuite ca orice elev din România, rechizite scolare. Sunt unele capitole peste care trecem, deoarece multi au cunostintele necesare si insistam pe altele. La I-IV, obiectivul nostru este sa-i invatam sa scrie, sa citeasca si sa socoteasca. Eu am avut in anul recent incheiat clasa intâi, cu elevi numai fete. La ciclul doi urmeaza completarea studiilor. Deci, este vorba de alfabetizare si completare.
– Inscrierea la scoala si participarea la ore este obligatorie sau optionala?
– Se pleaca de la considerentul ca este obligatoriu, dar daca nu vor sau nu pot, din diferite motive, nu vin. Acest lucru se stabileste la inceput de an scolar sau atunci când vin in unitate, fie prin transfer de la un alt penitenciar sau dupa condamnarea definitiva. In fiecare clasa sunt intre 8 si 12 elevi, acesta-i baremul. La finalizarea studiilor, daca pleaca acasa sau atunci când sunt eliberati li se pune la dosar foaia matricola, cu antetul Ministerului Educatiei si Cercetarii. Nu se face nicio alta specificatie.
– Domnule invatator, aveti cu cine vorbi, sunt interesati de lectii, participa efectiv la procesul de invatare?
– Sunt, in general, preocupati. Avem elevi cu informatii minime, dar sunt si cu o cultura generala mai bogata. Multi sunt foarte buni la geografie, stiu bine unde se afla multe tari de pe continent, stiu localitati, minime cunostinte din tarile pe unde au umblat. Nu stiu punctele cardinale, geografia tarii, dar Europa nu are secrete pentru multi dintre ei. La Citire insistam pe scris, citit, lectura, dezvoltarea vocabularului. Au un vocabular destul de redus, insa sunt tari in jargon, de acea introducem cuvântul in propozitie, pentru a-i intelege sensul, semnificatia. Eu lucrez diferentiat, cei mai avansati primesc ceva suplimentar, iar cu ceilalti lucram foarte mult individual. Daca nu stiu sa scrie cifrele, dar stiu sa numere banii, atunci insist pe scris, pe socotit, logic, dupa aceea urmeaza adunari, saderi.
– Ce vorbiti la ora de dirigentie, ce teme puneti in discutie?
– Noi ca invatatori nu avem ora separata, insa vin sau invitam psihologi care discuta cu ei diferite probleme, le acorda consiliere. Noi facem o dezbatere de caz, preluat din presa sau din alte medii, il intoarcem pe toate partile, cum s-a procedat, de ce, daca e bine, daca nu e bine. De aceste dezbateri sunt foarte interesati si participa cu entuziasm.
– Nu faceti analize si pe cazuri concrete, pe situatii din clasa?
– Mai rar. Este jenant pentru ei, mai ales ca toti spun ca sunt nevinovati sau au o vina mai mica, in raport cu pedeapsa primita, iar eu nu am informatiile necesare, si nici nu intra in competentele mele sa ma pronunt. Discutam doar. La inceput de an este foarte greu, mult mai greu, dupa aceea, când incepem sa ne cunoastem, capata incredere in cel de la catedra si dialogul merge mai bine. Sa stiti ca sunt foarte rezervati, chiar suspiciosi in a se destainui oricui. Au experienta din viata, din alte medii pe unde au mai fost si au invatat sa-si conserve secretele. Trebuie sa ai rabdare, multa rabdare sa-i asculti, sa-i intelegi, sa le intelegi starea de spirit. Omul la necaz are disponibilitatea la dialog si atunci daca il asculti capata incredere. Te verifica intâi, vede de ce parte esti, cum reactionezi. Multi dintre ei sunt buni psihologi. In situatii mai dificile eu informez psihologul ca ar fi necesara o discutie, o consiliere. Ei sunt pregatiti, au experienta necesara pentru aceasta activitate.
– Aveti in clasa, ati avut de-a lungul anilor, elevi de toate vârstele, veniti din medii diferite, barbati, femei, tineri.
– Este adevarat. Am avut elevi veniti din familii dezorganizate, cu parinti privati de libertate mai multi ani, au crescut singuri, pe strazi, nu au mers la scoala, nu au muncit niciodata, nu au avut o viata organizata. Altii au ajuns aici din intâmplare, ca urmare a unor momente pe care nu le-au gestionat corect si au fost condamnati, altii sunt recidivisti. Unii sunt privati de libertate pe o perioada mai scurta, altii au ani grei de patimit. Eu, ca invatator, am obligatia sa-i tratez pe fiecare la fel. Misiunea mea este sa-i invat carte. Atât cât pot si cât se poate. Este marea mea satisfactie.
– Am inteles ca nu la scoala unde predati nu aveti continuitate. Acum aveti clasa intâi, cu elevi femei, la anul puteti prelua alta clasa. De ce?
– Sunt mai multe considerente. Multe femei este posibil sa se elibereze pâna incepe un nou an scolar, mai ramân una-doua. Este posibil sa nu se infiinteze o alta clasa. Este o miscare permanenta. Conducerile unitatii si a scolii hotarasc unde este repartizat fiecare cadru didactic, structura claselor.
– Spuneati ca satisfactiile sunt mai mici, ca si un elev daca a reusit sa parcurga materia este o realizare. Cum evaluati progresele lor?
– Simplu: daca la inceputul anului nu stie nici sa tina creionul in mâna, iar la sfârsit stie sa scrie dupa dictare, stie sa citeasca este un lucru foarte important. Sa stiti ca au si motivatii. Mi-a spus unul dintre ei o intâmplare, care l-a ambitionat sa invete sa citeasca. S-a dus la Autogara si vroia sa mearga intr-o localitate. A tot intrebat unde este masina si unul i-a zis: nu vezi, scrie pe tabla aia de pe autobuz! El nu stia sa citeasca. Altii vor sa invete pentru a-si lua carnetul de conducere. Sunt multi, care de-a lungul anului mi-au spus ca de aceea invata, vor sa-si ia carnet. Altii, mai tineri, vor sa scrie acasa, la prietene, au copii si vor sa-i ajute când vor iesi din Penitenciar. Sunt extraordinare vietile lor, povestile vietii lor. Noi exploatam aceste motivatii, sunt in avantajul nostru.
– Dupa terminarea orelor, elevii isi reiau programul stabilit, au timp alocat si pentru pregatirea temelor pentru a doua zi?
– Nu, nu au, dar nimeni nu-i impiedica, mai ales pe cei de la V-VIII sa continue pregatirea, au la dispozitie manuale, biblioteca, insa de baza este ceea ce se intâmpla in clasa. Daca vor pot sa-si completeze cunostintele, au in camere ziare, reviste, carti, televizor.
– In conditiile in care unii detinuti sunt inscrisi la scoala, ei nu mai pot beneficia de sistemul de reducere a pedepsei daca ar iesi la activitati in afara unitatii, la munca.
– Beneficiaza si ei de aceasta facilitate. Daca urmeaza permanent cursurile scolii, au o reducere de o luna pe an din pedeapsa. Eu cred ca pentru multi este mai importanta scoala decât munca. Pleaca din penitenciar un pic mai luminati. Când stam de vorba, mi-au spus ca se bucura ca invata carte, poate ca niciodata nu ar mai fi avut ocazia sa invete, le foloseste la o eventuala angajare, pot prezenta o diploma, chiar si numai pentru clasele I-IV. Este mai mult decât nimic. Se bucura ca pot scrie o scrisoare, o petitie si se descurca singuri.
– Am citit in presa ca detinutii sunt antrenati si la actvitati culturale, la spectacole, au pus in scena piese de teatru, altii picteaza, sculpteaza. Cine se ocupa de aceste activitati?
– Este normal, prin programa scolara, prin programa Ministerului Justitiei de reeducare se organizeaza multe asemenea activitati educative. Noi, cadrele didactice, in colaborare cu Biroul Cultural, am organizat de 8 Martie, de Craciun, la finalizarea cursurilor, mici serbari la club, recitari de poezie, concursuri, piese de teatru, muzica, expozitii de desene, de pictura. Mai ales acum când Penitenciarul Bacau este relocat pe minori, tineri si femei, asemenea activitati sunt mai multe si mai complexe. Imaginea din penitenciare s-a schimbat mult in ultimii ani, nu mai este aceea de dinainte de 1990. Unele obiecte realizate la Lucru manual de femei au fost donate la Caminul de batrâni, personal de ele, la Case de copii. Aceste vizite sunt foarte utile, mai ales la Centrele pentru copii, au si ele copii acasa, se emotioneaza, unele plâng, revin in unitate cu alt moral, cu dorinta de a iesi cât mai repede si cu gândul ca nu se vor mai intoarce niciodata aici. Au conditii bune, scopul este sa-i resocializezi, nu sa-i indobitocesti, sa-i izolezi complet.
– Bine, dar cum spuneati si dumneavoastra, multi revin in scurt timp inapoi. Ce se intâmpla?
– Multi reintra in aceleasi cercuri de unde au plecat, isi reiau vechile obiceiuri, comit alte infractiuni si revin aici. Pericolul de afara este foarte mare. Societatea nu le ofera nimic, locuri de munca nu, scoala nu o mai continua, familiile s-au destramat. Sunt constienti de aceste pericole, insa multi nu au taria de a le depasi, de se feri de ele. Isi pun asemenea intrebari, insa societatea civila nu le ofera un raspuns. Ma intreaba pe mine, intreaba psihologul, insa raspunsurile sunt doar cu incaracatura de incurajare, emotionala. Mai mult nu putem face. Imi amintesc ca prin anii ‘70-80, minorii si tinerii eliberati din scoli speciale, din penitenciare, erau ajutati sa se incadreze, era obligatoriu sa continue studiile. O armata de oameni se preocupau de ei, politisti, procurori, organizatiile de tineret, inspectoratul scolar. Acum?
– Va respecta ca invatator, ca dascal, ca prieten?
– Le-am explicat de la inceput care este rolul meu. Impreuna putem face treburi bune daca ne respectam. Eu ii respect pe ei, le cer acelasi lucru si lor. Nu am avut situatii care sa duca la tensiuni intre mine si elevi. Cu multi, de-a lungul anilor, m-am intâlnit pe strada, ne salutam, stam de vorba, majoritatea imi multumesc pentru sfaturi, pentru munca din clasa, altii ma intreaba de fostii lor colegi de clasa.
– Cum sunt platiti profesorii, invatatorii de la aceasta scoala?
– Normal, ca in orice scoala din judet, plus un spor de 15 la suta. Nimic mai mult.
– Familia cum il accepta pe invatatorul detinutilor?
– Nu are nicio legatura una cu alta. Meseria este meserie, familia este altceva. Sotia este profesoara, a iesit la pensie anul trecut, de la Scoala 27, avem doua fete, una este invatatoare la Moinesti, cealalta studenta, anul II la Master, Administratie Publica Locala.
– In incheiere, as vrea sa-mi spuneti ce credeti ca nu se face afara, in civilie, si constatati dumneavoastra in penitenciar?
– Trebuie sa se faca mai mult pentru ca toti copiii sa invete carte, sa fie inscrisi si sa urmeze o forma de invatamânt, astfel nu ar mai veni in penitenciar nescolarizati. Este uimitor sa vezi tineri de 18-20 de ani fara nicio clasa, care nu au trecut o zi prin scoala. Se face foarte putin pentru sprijinirea familiilor cu probleme sociale, saracia, lipsa educatiei determina vagabondajul, comiterea de infractiuni. Sunt elevi la noi care spun ca ce le trebuie lor carte, sa aiba bani, ca stiu ei sa-i numere. Modelele lor sunt de cele mai multe ori prietenii din strada.
– Spuneti ca in clasele primare satisfactia invatatorului este ca a reusit sa-i invete sa scrie si sa citeasca, ma gândesc ce se intâmpla la gimnaziu.
– Acolo isi completeaza cunostintele, adica din fiecare materie predata sa se retina câte ceva. Sunt si elevi care sunt interesati sa invete mai mult, se pregatesc, citesc, intreaba, pun probleme in discutie, insa altii nu pot sau chiar nu vor mai mult. Sunt cazuri la gimnaziu de elevi care nu stiu sa scrie sau sa citeasca si trebuie sa o iei de la capat cu abecedarul. Va dati seama de greutati, de munca, de stres. Nu-i facem doctori, avem misiunea sa-i invatam carte. Imi spunea o colega ca este bucuroasa daca ii poate face sa inteleaga ca Stefan cel Mare a fost un domnitor, un conducator de osti si nu un fotbalist sau manelist, ca Eminescu a fost poet. Mi-au spus ca unele versuri ale poetului au fost transcrise si apoi folosite in scrisori catre prietene, iubite. Altii imi spun ca odata eliberati isi vor da copiii la scoala, sa nu ajunga in situatia lor, analfabeti la 20-30 de ani. Nu-i o satisfactie reciproca?
– Care este legatura, relatia lor cu agentii, cu cei care stau toata ziua cu ei?
– Nu cunosc foarte multe, insa in general este buna. Nu va luati dupa filme, dupa povesti. Va repet, viata in penitenciar s-a schimbat. Sigur ca sunt si exceptii, insa sistemul are pârghii de a reintroduce ordinea. Tot personalul din Penitenciar este centrat pe educatia lor, toti au abilitati de lucru cu detinutii. Si mai este un aspect, cei care vin la scoala sunt selectati, nu oricine poate urma cursurile, participarea lor este si un stimulent, o mâna intinsa pentru ca el sa inteleaga ca, si in aceste conditii, statul nu si-a luat mâna de pe el. Evident ca se asteapta si reciproca, in cazul in care nu se poate, atunci intervine psihologul, psihiatrul, medicul, conducerea penitenciarului, care au abilitati in acest sens.
– Dumneavoastra nu simtiti ca sunteti condamnat, ca sunteti “inchis”?
Nu, m-am obisnuit, este un program ca la orice scoala. Dimineata intru in unitate (in scoala), imi fac orele din programa, particip la alte activitati educative, dupa care viata isi urmeaza cursul normal. Am vrut sa urmez Psihologia, mi-a placut foarte mult, insa m-am luat cu viata. Dar daca as fi terminat aceasta facultate, tot aici as fi venit sa predau, sa-mi fac meseria.
Gheorghe Baltatescu
