Victor Mitocaru este strasnic de selectiv cu scrierile sale, atunci cand se hotaraste sa le incredinteze tiparului. Cu o memorie fenomenala, este dispus pe loc sa-ti reproduca intacte spusele unui personaj pe care l-a intalnit acum 40 de ani, intr-o postura ce nu tinea, intelectual, de scaunul pe care il asezase intamplarea – sugubat acid, asezat de-a stanga Tatalui, cand furios, contemplativ, dar cel mai des analist fin al cotidianului, Victor Mitocaru a turnat in noua sa carte tot ce a adunat intr-o viata: “Calator prin Utopia Felix” (Editura Rovimed Publishers, 2011). Ironia analitica porneste de la coperta, realizata de prietenul sau Constantin Chirila: Einstein cu celebra lui formula care a facut ordine in Univers, alaturi de o doamna celebra prin demersul sau politic non-matematic 80=160. De la geniu la nimicnicia subjugata intereselor meschine. Inteligenta versus prostie. Cartea este un maraton cultural, politc, literar, social la care autorul si-a inscris personajele si, in loc sa le depaseasca ca intr-o competitie sportiva, le obliga sa ajunga la linia magica a invingatorului. Sunt savuroase amintirile din copilarie, scoala, profesorii, mama, tata, colegii, amestecate, fara titlu, fara o ordine, cu incursiunile fine, scoase din trepidatiile vietii: Carol al II-lea devine o obsesie, Ceausescu, “prizonier al iluziei comuniste” pierdut, amalgamat si agramat in socialismul lui “multilateral dezvoltat”, Basescu – un vulturas miop, un animal politic, cu supralicitari de ocazie. De pe la pagina 70 se supara cu blandete pe tot si pe toate, devine gazetarul clipei, editorialist, analist al fenomenului politic, al personajelor care populeaza fauna salbaticita de goana dupa bani si pozitii in stat. Sabreur neintrecut in disputele cavaleresti intru cuvinte si idei, nu se lasa niciodata descoperit: prefera atacul. Devine specialist in agricultura, comert, administratie, insa are grija fireasca a tonului; ii este straina morala, insa ea este prezenta peste tot, cititorul o poate formula in cutele fruntii. Calator neobosit prin paginile literaturii universale, se infrupta satios si din “fenomenul cultural romanesc”, bulversat de multele “istorii” semnate de “cuceritorii adevarului absolut”. Grav cu prezentul (“Mai este timp de scapare?”), ne obliga la fiecare pagina sa ne uitam in oglinda si ne sugereaza sa lasam deschisa Cartea. Devine, la pagina urmatoare, un aparator al mediului inconjurator, ca imediat sa ne spuna o intamplare cu George Lesnea sau o alta, la fel de savuroasa, cu Andrei Plesu, prizonier la Tescani. O carte – „Calator prin UTOPIA FELIX” – care nu a avut parte de o lansare cu fast (tiraj mic, bani putini), insa o puteti citi daca il asteptati pe autor la coltul strazii Vasile Alecsandri cu Liceul “Alecsandri”. Este dispus zilnic la o galceava intelectuala. (G. Baltatescu)

Si joi au continuat manifestarile organizate sub genericul “Toamna bacoviana – 130 de ani de la nasterea poetului”. De data aceasta au fost deschise portile Casei Memoriale “George Bacovia”, unde sub titulatura In Memoriam (fortat si neinspirat) au vorbit – interesant, concis, inedit – prof. Corneliu Lupes, sef sectie case memoriale – Muzeul National al Literaturii Romane, despre Casa memoriala George si Agatha Bacovia Bucuresti: daca vrei sa afli ceva despre familia Bacovia, atunci mergi in Bacau, daca vrei sa cunosti opera poetului, mergi la biblioteca! Casa Memoriala din Bucuresti a poetului este pierduta in neantul marelui oras, “noi, in Bucuresti, nu am organizat nimic cu acest prilej”, a spus profesorul Lupes. A fost mai mult un colocviu, nu un simpozion, a fost un dialog provincie – capitala, prof. Ioan Danila vorbind despre un “Bacovia total”, dizertatie nefinalizata, iar despre copilaria poetului a vorbit custodele casei memoriale, Ioana Maria Baitanu. Colocviul a fost un bonus oferit de conducerea Complexului Muzeal, deoarece nu a fost inscris in calendarul oficial, asa se explica si prezenta selectiva (muzeografi, arheologi, sefi de sectii). Remarc, a nu stiu cata oara, disponibilitatea noastra de a pierde informatii, de a ne ascunde dupa perdea, afirmatie argumentata de revarsarea generoasa de informatii inedite, ecoul lor izbindu-se de peretii casei memoriale, fiind refuzate, intentionat sau nu, marelui public. Grijuliu cum il stiu pe profesorul Ioan Danila, sper ca a inregistrat intreaga discutie: este o avere culturala pentru bacauani. Custodele Casei a facut o incursiune in viata de copil a poetului, accentuand rolul celor doua femei in viata poetului, Zoe – mama si Agatha – sotie. (G. Baltatescu)

„Am vazut multe flori si am citit destule carti, cu toate ca niciodata nu e destul." O spune Bacovia în cele cateva pagini de proza, de scurte notatii stranse sub titlul Dintr-un text comun. În aceeasi bucata de proza, gasesc si urmatoarea fraza: "Viata e pentru cei inteligenti; ei nu fumeaza fara cafea si, desigur, au luat trenul pentru alte zari". Nu pot sa-l contrazic pe poet. Desi am vazut destule persoane considerate inteligente, care si-au ratat viata. Si mai stiu ca tocmai oamenii destepti fac, uneori, cele mai mari prostii în lumea asta. Dar e bine oare sa te conduci numai dupa regulile ratiunii, ale logicii? Am avut în mana, zilele trecute, o carte de stiinte sociale, scrisa într-un mod original, cu mult farmec si umor, care mi-a clatinat cateva convingeri. Ea se numeste "Irationalitatea benefica – Avantajele neasteptate ale sfidarii logicii la serviciu si acasa", autorul ei, Dan Ariely, bucurandu-se de un mare succes în randul publicului. Pentru ca stie sa fie simpatic, amuzant, spunand lucruri importante, care te ajuta sa întelegi mai bine comportamentul uman în cele mai variate situatii. Eu am pariat multa vreme pe puterea ratiunii, îmbatandu-ma singura cu apa rece. Asa ca mi-a priit o astfel de carte sprintara, scrisa într-un stil relaxat, "haios", chiar. Si m-a binedispus, dintru început, si veselul îndemn "fiti arielici!", gasit pe un site. Ca m-a dus cu gandul si la nastrusnicul duh Ariel din "Furtuna" lui Shakespeare, care-l chinuie (printre alte ispravi), în chip delicios, pe natangul Caliban. Sa revin la felul în care Ariely ne explica de ce facem prostii, de ce suntem tentati sa punem un pret prea mare pe ceea ce avem, neluand în seama posibilitatea unor consecinte nefaste. Bine ca exista, totusi, oameni prevazatori, precum domnia sa, care au stat, au analizat si clasificat aceste prostii, ca sa ne mai destupam si noi la creier, sa ne luminam si sa nu mai picam în aceleasi pacate! Numai ca, surpriza!, aflam ca unele dintre lucrurile aparent prostesti pe care le comitem sunt, de fapt, benefice. Ei, asta chiar ca m-a mai usurat, pe mine, rationala sau, ma rog, una care s-a tot straduit sa fie asa, mergand, adeseori, împotriva curentului. Urmarind demonstratiile din carte, si exemplele hazoase date de autor, unele cu totul si cu totul neasteptate, am ajuns si eu la concluzia ca e mai bine sa te lasi în voia unor impulsuri socotite, îndeobste, irationale, din simplul motiv ca acestea îti aduc o stare de bine. Ce spune Ariely, de pilda, cand e vorba despre niste cheltuieli pe care ne propunem sa le facem? El ne sfatuieste astfel: "Daca aveti de optat între a investi într-o experienta trecatoare (scufundari subacvatice) sau una constanta (o canapea noua) si anticipati ca ambele vor avea acelasi impact asupra gradului de satisfactie în ansamblu, alegeti-o pe cea trecatoare. Efectul pe termen lung al canapelei asupra fericirii voastre va fi probabil mult mai redus decat va asteptati". Si uite-asa m-am lamurit eu de ce ma simt bine cand spanzur banii pe chestii inutile! N-oi fi avand eu simt practic (reprosuri din astea am auzit mereu la adresa mea), dar nici nu picat în acreala, gasind mereu o portita prin care sa scap de de urat, de monotonie, de plictis. Chiar cand nu dispuneam de resurse financiare, si aici mi-amintesc versul lui Bacovia din Nihil novi: "Ma gandesc pentru niste bani", fir-ar ea de preocupare deloc noua, am rezolvat cumva lipsa acestora, oferindu-mi ceva placut pentru starea mea de spirit. Se vede ca m-a ajutat irationalul, bata-l vina, ca mi-a devenit simpatic foc!
Carmen Mihalache

SALCAMUL LUI DELAVRANCEA – aflat în satul Goiesti, din comuna Lungani, judetul Iasi – a fost norocos. Arborele – salcam japonez – face parte dintr-un ansamblu vegetal care l-a asistat pe scriitor cand a alcatuit trilogia Moldovei: „Apus de soare“ (1909), „Viforul“ si „Luceafarul“ (1910). Primarul din Lungani a anuntat ca va amenaja un parc dendrologic, pentru a ocroti si pune în valoare arborii-martori ai nasterii capodoperelor lui Delavrancea (Radio Iasi, 25.08.2010).
PARUL LUI IBRAILEANU, mai putin celebru, a avut un veghetor de nadejde. Gavril Istrate, ruda cu criticul literar, l-a ocrotit cat a putut, pentru ca se gasea în fata locuintei sale de pe strada – cum altfel? – Garabet Ibraileanu din Iasi. În 1994, cand a observat ca i se termina zilele – am aflat de la profesorul nonagenar acum trei ani -, a chemat-o pe fiica lui Lucian Vasiliu, directorul Muzeului National de Literatura al Moldovei, si au facut o poza langa venerabilul pom. Apoi si-a dat obstescul sfarsit sub fierastraiele celor de la Spatii Verzi: parul se uscase, dar trunchiul a fost depus în curtea Casei Pogor.
SALCIA LUI BACOVIA
Venerarea lui George Bacovia a cunoscut doua momente culminante, exprimate calendaristic: 1971 si 1981, cand s-au împlinit 90, respectiv 100 de ani de la nasterea sa. Primului îi sunt asociate dezvelirea statuii poetului, din centrul orasului, în prezenta Aghatei Grigorescu-Bacovia, moment în care au fost identificate mai multe repere concrete din arealul bacauan, între care si o salcie pletoasa, sub care, pe o banca, poetul statea si medita ori scria. „De-ar vrea bacauanii sa aiba grija de aceasta salcie“, a transmis atunci sotia poetului, cea care s-a batut ca o leoaica pentru existenta caselor memoriale de la Bacau si Bucuresti. „O inscriptie pe acest arbore ar da si mai multa culoare parcului“, propunea un ziarist în 1972. Numele lui este Roni Caciularu, iar articolul se intituleaza „Centrul Bacaului, de la un capat la altul“, publicat în ziarul judetean „Steagul rosu“, anul XXVII, nr. 6040 (7819), din 13 iul. 1972, p.1. Am dat citatele de mai sus, precum si detaliile bibliografice, pentru a combate zvonul, pus în circulatie în august 2010 (cand a fost taiata salcia), ca nu a existat vreodata o salcie a lui Bacovia în Gradina Publica. În anii ’80 si mai ales în anii ’90, Gabriel Bacovia, fiul poetului, si Octavian Voicu, memoria culturala a urbei, preferau ca pasii prin centrul orasului sa-i poarte pe langa aceasta salcie.
Ce-i de facut? Nu stiu exact, dar ceva trebuie îndreptat, cu mijloacele muzeologiei, dendrologiei si mai ales cu multa bunavointa din partea bacauanilor. Altfel, vom crede la nesfarsit spusele poetului: „Cand am plecat din Bacau,/ Gradina publica plangea…“
Ioan Danila