Interviu cu Ion Maric – “cel mai mare pictor naiv al românilor”
– Domnule Maric, as fi vrut sa incepem acest interviu intrebându-va cum ati ajuns de la “Badita” Maric la Badita Chagall al picturii naive, la Creanga al picturii naive, insa mi-ati spus ca acestea sunt exagerari ale unor oameni pusi pe sotii si vreti sa ramânem la Ion Maric.
– E mai bine asa. Eu am pornit in pictura dintr-o joaca. Dumnezeu iti da dar, iti da har, insa nu ti le baga in traista, trebuie sa muncesti. De mic copil m-am jucat cu carbunele, cu hârtia, lemnul. Azi oleaca, mâine mai mult, am prins drag de culoare. Mi-au placut povestile, povestirile, ma uitam pe desenele din carti si incercam sa le transpun dupa mintea mea pe hârtie. Eu sunt nascut la tara, la Luncani, comuna Margineni, o lume fabuloasa pentru copilul de atunci. Satul este lada mea de zestre, unde ma duc, si am fost in multe tari, in toata România, il port in suflet, cu traditiile lui, cu obicieiurile si datinele lui, dar mai ales cu oamenii alaturi de care am crescut. Ce este, de fapt, arta, este o terapie a sufletului, a inimii, fiecare cu talentul lui, unii scriu, altii picteaza, altii sculpteaza. In viata asta a mea de sase ani si sapte luni (!), deci in 67 de ani am dat viata la foarte multe personaje, oameni si animale, animale care râd, cânta si danseaza, obiceiuri de iarna care m-au fascinat si ma fascineaza in continuare, am zugravit oamenii cu bunele si cu relele lor, dar nu cu dusmanie, ci cu umor, cu ironie, cu partea comica pe care omul nu o vede (se spune ca niciodata nu vezi bârna din ochiul tau, ci paiul din ochiul altuia), cu dragoste fata de ele. Taranul român are unor, cu el a strabutut istoria. De aceea cred ca, mai târziu, s-a spus despre mine ca sunt un Creanga al picturii naïve. S-ar putea sa fie o samânta de adevar. Eu am facut grupa mica cu orataniile din ograda si grupa mare pe islaz cu vacile. Subiecte sunt, sa va mai spun de sezatorile si clacile de pe la casele oamenilor, de povestile care se spuneau, de glumele care se faceau, unele cu perdea, altele fara. Am desenat, prietene, multi ani la lumina lampii, in fumul de la fitil. S-a dus satul traditional, insa el traieste in inima mea, in amintirile mele. De la tractoare (eu am fost o vreme mecanic agricol) la calculatoare au trecut ani. Mi-a prins bine acea meserie, insa dupa armata am zis “Adio agricultura, la tine nu ma mai intorc!” Vad ca vrei sa ma intrerupi, insa eu tot acolo ma intorc, la lumea satului meu, oriunde m-ar purta viata. De la o vârsta se spune ca dai in mintea copiilor, ceea ce pentru arta este un câstig, pentru arta mea, chiar daca paleta de culori se schimba, de la rosu si alb, ajungi si la griuri. De la zborul copilariei, de la fantastic (ar putea fi aici o trimitere la Chagall), la o anumita vârsta devii mai domol, mai intelept si iti alegi o cararuie.
– De la Grupa mare ati ajuns la clasa pictorului Ilie Boca, la Scoala Populara de Arta, apoi la Liceul de Arta, la clasa regretatului Gheorghe Velea si, totusi, ati ramas acelasi om, cu satul in spate si in suflet.
– Da, in 1967, când a venit Tata Boca, toate respectele mele, sa-i dea Dumnezeu sanatate, am un respect deosebit pentru tot ce a facut pentru mine, la fel si pentru pictorul Gheorghe Velea, fie-i tarâna usoara, deoarece de la ei am invatat compozitia, tehnica folosirii spatiului, a culorilor, organizarea unei teme. Daca eu de mic copil am avut aceasta inclinatie pentru acest gen de pictura, naiva, care, dincolo de incadrare, este o arta, nu putem fi toti la fel, eu cu ale mele, cu viata satului, cu personajele lui, cum v-am spus, marii maestri cu genul lor, cu tehnica lor, cu viziunea lor. Eu am ramas Ion Maric, nu putem fi toti Boca. Exista unul, este extraordinar prin creatiile sale, eu mi-am urmat drumul, chiar si atunci când am ajuns sa predau la Scoala Populara de Arta, eu nu am fost profesor, eu am fost un mester. Eu am ramas Badita. Eu am ajuns la Strasbourg, insa inaintea mea a fost Tata Boca. Un Boca ramâne Ilie Boca, nimeni nu-l poate copia, nu-l poate imita. Si nici nu trebuie. Eu am urcat pentru prima data pe simeze in 1961 si de atunci am realizat peste 100 de expozitii personale, in tara si in foarte multe tari din Europa, Asia, SUA, Canada si America Latina, la care pot sa adaug peste 1000 de participari la expozitii colective. Am fost premiat, am primit diplome, primesc permanent numeroase invitatii de a participa la saloane prestigioase din lume, la tabere nationale si internationale, insa nu pot sa dau curs la toate. Sunt bucuriile unui om care toata viata a lucrat pentru satul lui, pentru a face cunoscute in lume obiceiurile si traditiile din România. Am fost si voi ramâne un naiv, un pictor naiv.
– Pictura dumneavoastra este o perpetua poveste…
– Totul este o poveste. O expozitie o gândesc ca pe o poveste, derulata prin mai multe tablouri, in ordinea gândita de mine, pornita din sufletul meu. Si viata mea a fost si este o poveste. Am muncit de mic in gospodarie, pe câmp, la cosit, la adunat, la prasit, alaturi de parinti, alaturi de satenii mei. De la ei am invatat povesti, snoave, de la ei am retinut glumele, proverbele, de unde vin poreclele oamenilor, pe care apoi le-am pus pe pânza si le-am aratat lumii.
– De la povesti la traditii, de la traditii la pictura religioasa. Stiu ca ai realizat cea mai mare pictura cu tema Nasterea Domnului, de 10 metri pe 3,30 metri. Este, afirma specialistii, o capodopera, este cea mai deosebita lucrare realizata vreodata.
– Pe ulita mea este biserica satului si când eram mic ma jucam in curtea bisericii, ma suiam in clopotnita, ma uitam la picturi. Nu pot sa va spun, insa am ramas marcat pe viata de povestile sfintilor, m-a atins acea infiorare, care mai târziu am inteles ca este credinta. Ca o paranteza, ulita unde m-am nascut imi poarta acum numele, este asfaltata, este o ulita foarte frumoasa, mai sunt oameni care se mai ocupa si de arta din când in când. Sa revin, de aceea multe lucrari ale mele contin mesaje, scene biblice, unele chiar din biserica noastra. Ma sfatuiesc des cu parintele Vasile Gânju, preotul paroh, imi da sfaturi, ma inspir din harul lui. Lucrarea de care vorbiti a plecat de la o vizita, de la un pelerinaj pe Golgota, am urmat Drumul Crucii, iar intre popasul cinci si sase am dus si eu Crucea Mântuitorului. Eu am stat trei ani in Israel, insa nu am pictat nimic, m-am dus sa muncesc, sa câstig un ban. Când am revenit in tara (acolo am lucrat pe un santier, la un spital din Tel Aviv, unde am fost Ion bun la toate) am inceput sa lucrez. Sase ani a durat munca la acea lucrare, pe care am denumit-o “Nasterea Domnului”, câte un an pentru fiecare zi din cele sase in care Dumnezeu a creat lumea. Duminica ma odihnesc, deoarece stiu ca ce este in urma este un lucru bine facut. Eu am un atelier mare de 2/1, balconul de la etajul 4 al blocului unde locuiesc. Lucrarea a fost expusa in fostul sediu al Inspectoratului de Cultura, pe Oituz, apoi la Muzeul National al Agriculturii din Slobozia, iar acum va spun in premiera, in decembrie, voi deschide o expozitie la un mare supermarket din oras, unde am sa expun si acel tablou. Va fi o expozitie complexa si completa de obiceiuri si masti.
– Spuneati ca in Israel v-ati dus sa lucrati. Inseamna ca din pictura nu se poate trai?
– Nu, din arta, din pictura nu poti sa traiesti. Pictura este bogatia mea sufleteasca, cu pictura am vazut lumea. Sunt unii care spun ca traiesc din pictura, insa aceia fac imitatii. Eu nu ma pretez la asa ceva, eu fac arta, pictura de suflet, pictura de muzeu, pictura care traieste. Mi-am pastrat stilul si vreau sa ramân autentic, nu vreau sa-mi fac de rusine profesorii, pe Tata Boca si pe Gheorghe Velea. Eu am donat foarte multe lucrari, in Bacau nicio institutie nu mi-a achizitionat vreo lucrare. Astazi, de exemplu, ma duc la Trebes, la muzeul comunei Margineni, pentru a dona câteva lucrari pentru comuna, pentru concetatenii mei dragi.
– Ati participat la zeci si sute de expozitii, lucrarile dumneavoastra fac cinste României in celebre galerii din intreaga lume, se gasesc in colectii particulare de pe toate continentele. Unde v-ati simtit cel mai bine?
– Nu m-am putut duce peste tot unde am fost invitat, din lipsa timpului, dar mai ales din cauza costurilor extrem de mari. Trimit doar lucrarile. Dumnezeu m-a ajutat sa fiu sanatos. Am fost invitat de doua ori sa expun la Parlamentul European, la Bruxelles, la Strasbourg, la Casa Româno-Belgiana, unde am donat o serie de lucrari pentru expozitii ocazionale, am expus la Primaria din Bruxelles. Oameni de suflet m-au ajutat sa ajung acolo, sa acopar cheltuielile. Eu le multumesc tuturor care m-au ajutat, ii port in suflet si ii pomenesc pe unde ma duc. M-am simtit bine peste tot si am invatat foarte multe la Torino, la Milano, la Madrid, in Republica Moldova.
– Acum, imi spuneati, lucrati, impreuna cu prietenul dumneavoastra, artistul fotograf Viorel Cojan, la un album. Despre ce este vorba?
– L-am denumit “Lada de zestre. Satul meu ca o icoana”. Vedeti ca nu i-am spus “Lada cu zestre”, deoarece ar fi insemnat ca este inchisa, insa eu sper ca daca imi mai da Dumnezeu câtiva ani, nu stiu câti, pot sa mai creez, sa pun acolo in lada si alte comori. Am adunat in el tot ce am realizat in decursul anilor, satul meu, obiceiuri, datini, oameni. Vreau sa-l finalizez in octombrie, de Ziua Crucii, sa-l lansez la Luncani, la scoala. Este un proiect sprijinit de Consiliul Local Bacau, pentru care ii multumesc, asa este frumos, si pentru mult si pentru putin trebuie sa ai respect si multumiri. M-au mai ajutat si alti prieteni, am mai pus si eu, sper sa fie ceva frumos. Intotdeauna spun si pictez Luncani – Bacau – România! Din satul meu s-au ridicat oameni importanti, artisti, este Ion Maric, actorul Costel Cosmin Casacaval, care imi este si nepot, sculptorul de arta populara, colegul meu de banca Mihai Popa, poetul Dan Verona, iar acum s-a retras la Luncani si scriitorul Viorel Savin.
– Badita, cum ai ramas fara mai multe lucrari la Strasbourg?
– Eu aveam expozitia intr-un imens cort, in piata orasului, elevii terminasera examenul de bacalaureat, s-au cinstit si, peste noapte, au intrat in cort si au luat câteva lucrari. Au fost prinsi a doua zi. M-au chemat, insa nu am dat nicio declaratie, nu am facut plângere. Niste copii.
– Mai ai asemenea episoade, tot spuneai ca viata este o poveste?
– Cu multi ani in urma am montat pe holul blocului, la etajul patru, câteva lucrari ale mele, printre care si una mai mare cu Daniil Sihastru si Stefan cel Mare, cu mama domnitorului. Au stat acolo câtiva ani, insa, intr-o dimineata nu le-am mai vazut acolo. Au taiat cuiele din zid si duse au fost. Am fost suparat, insa vecinii m-au incurajat, m-au ajutat si am trecut la pictarea zidurilor, a brâului. Am zis ca nu pot sa mai fure si peretii. Am pictat la 4, iar vecinii de la celelalte etaje m-au rugat sa le pictez si lor. Ei au adus culori, pensule, mai un paharel de vin, mai o discutie. Asa am pictat toata scara. Veneau oameni de la celelalte blocuri ca la expozitie. Dupa doi ani, expozitia noastra a fost distrusa de un nebun de pe scara, nu-i placeau peretii pictati, i-a scrijelit cu surubelnita. Ne-am lasat pagubasi si am varuit la loc. Intr-un mod cel putin bizar am mai ramas si fara alte vreo 30 de lucrari. Am fost dat afara de la un mic atelier de la Casa de Cultura si mai multe lucrari le-am depus intr-o magazie la Muzeul de Arta, fara documente. Dupa ani, nu le-am mai gasit, am auzit ca au fost expuse in Germania. Fie primit.
– Sotia dumeavoastra, Niculina, este primul, dar si cel mai exigent critic…
– A, sefa. Eu eram tractorist, iar ea era tehnician agricol. Ne controla, ne dadea sarcini. Coincidenta este ca suntem amândoi in Balanta, ne-am cunoscut si in trei luni eram casatoriti. Nu stiu daca a fost dragoste, cred ca totul a venit de la Dumnezeu. Este criticul meu cel mai exigent. Ma ajuta permanent, mergem impreuna la expozitii, inramam, montam, intindem pânzele. Sta mereu in spatele meu, si-a format un ochi de critic, este cel de-al treilea ochi al meu. Simte, “vede” ca ceva nu este bine, lipseste sau ceva nu este la locul lui. Are idei, ne consultam. Acum vom merge la Muzeul Tarii Crisurilor, apoi in Zavoi, la R. Vâlcea, dupa care urmeaza Dumbrava Sibiului. Are Badita patru fete si un baiat: sotia Niculina, nora, care este fata tatii si doua nepoate. Suntem o familie foarte frumoasa, fericita.
– Ne apropiem de finalul interviului. Sunteti, cred, singurul artist cu trei titluri de Cetatean de Onoare, semne de respect pentru un mare artist, dar si o recunoastere a meritelor in promovarea artei noastre traditionale, a satului românesc.
– Toate trei parinte, toate trei, Ioane! In 2000 am primit titlul de Cetatean de Onoare al comunei Margineni, in 2008, Cetatean de Onoare al municipiului Bacau si in 2010, am devenit si Cetatean de Onoare al judetului Bacau. Sunt si membru al Academiei de Arta Traditionala din România, sunt de asemenea membru al altor institutii de cultura si de arta din tara si din strainatate. Sa stiti insa ca nu mi-au crescut coarne, nu mi s-a urcat la cap. Eu mai am de muncit, mai am de invatat, de aceea merg peste tot acolo de unde stiu ca voi pleca cu noi cunostinte, voi mai fi invatat ceva, ma intânlesc cu oameni, cu artisti adevarati. Daca stai doar dupa cotruta, nu vezi nimic si nu te imbogatesti sufleteste.
– Am discutat despre expozitiile Baditei Maric de la Parlamentul European. Aici, in tara, te-a invitat cineva la Palatul Parlamentului?
– Am fost, am expus, anul trecut, la Senat. As fi vrut insa sa expun si la Palatul Cotroceni, dar la una din intâlnirile cu presedintele Basescu, dupa ce i-am spus de dorinta mea, mi-a spus ca el nu le are nici cu agricultura, si nici cu cultura. Acelasi raspuns l-am primit si de la Emil Boc. Acum astept sa se mai linisteasca apele si voi mai incerca.
– Vorbeam la inceput de Badita Maric si Badita Chagall. I-ati vazut lucrarile? Sunt asemanari intre lucrarile dumnevoastra si cele ale marelui pictor?
– N-am stiut nimic despre el. Dupa ani am deschis mai multe albume si m-am uitat. Comun ne este zborul, insa avem alte planuri de compozitie, alte culori dominante. Este un mare artist. Sa pastram liniste când ii pronuntam numele. Eu sunt Ion Maric si sufletul meu este si ramâne la sat.
Gheorghe Baltatescu
“Maric este spontan, direct, cu o mare putere de sinteza si exprimare, evitând mângâierile etnografice. Acumularile au facut sa-si cladeasca propriul stil, care este recunoscut prin premii si achizitii la colectii si muzee.” (Ilie Boca)
“Ioan Maric continua sa lucreze si sa ne bucure. Artistul are sufletul tânar, un suflet care si-a facut o stralucita ucenicie la scoala permanentelor neamului, luând cu brio cinci examene fundamentale la «materii» precum: credinta, dragoste, altruism, umor si omenie, în acord deplin cu credinta stramosilor nostri.” (Stelian Ciocoiu)
„Pacat ca în ziua de astazi traditiile se duc pe apa sâmbetei. Altii ar da bani grei sa aiba obiceiurile noastre.“ (Ion Maric)
