Colonelul in rezerva Gheorghe Juravle – farmacist de elita, cu zeci de produse farmaceutice brevetate si prezentate la targuri si saloane internationale de inventica si cu numeroase articole publicate in reviste internationale de specialitate – a fost fermecat de frumusetile si tainele naturii inca din frageda copilarie.
“Sunt bucovinean. M-am nascut in Straja, o comuna frumoasa de pe Valea Sucevei. Mi-amintesc cum, copil fiind, cutreieram padurile si dealurile din preajma satului, iar uneori, ascuns in iarba inalta, in afara timpului, priveam extaziat cum se destrama norii.
Iar cand ne adunam grupuri mari de copii si se faceau alegeri pentru echipele de fotbal, eu nu eram ales printre primii, cum mi-as fi dorit, dar ma gandeam, in inima mea: Voi sunteti mai buni decat mine la joc, dar voi nu stiti si nici nu va ganditi de ce este cerul atat de albastru si de ce sunt florile de cires atat de albe …”
Si tot copil fiind, ascultand povestirile tatalui sau, sanitar intors de pe front, a fost cuprins fara veste de dorinta fierbinte de a alina si el suferintele semenilor sai. Ceva mai tarziu, dupa absolvirea liceului, a optat sa dea examen de admitere la Facultatea de Farmacie din Bucuresti, sectia militara, “pentru ca nu m-am simtit atras de bisturie, disectii si alte lucruri asemanatoare”.
A avut profesori de exceptie, a avut mentori de exceptie, care i-au stimulat permanent pasiunea pentru cercetare, iar acum, dupa pensionare, impreuna cu sotia sa, Victoria-Iulia, o famacista la fel de pasionata, si-a amenajat in farmacia familiei (Farmacia “Elvaruj”, de pe Strada Bancii, din Bacau), un laborator modern, foarte bine utilat, unde prepara medicamente magistrale, dupa formule inventate de el, in urma unor cercetari si verificari minutioase.
“Datorez tatalui meu aceasta chemare de a face bine celor din jur”
Farmacistul Gheorghe Juravle n-a inteles de ce se vorbeste atat de des de conflictul dintre generatii. “Eu n-am inteles de ce, pentru ca mi-am respectat parintii, i-am cinstit si i-am iubit mult. Cu tatal meu am avut intotdeauna o relatie foarte buna, putand oricand sa ma bazez pe sfatul lui, pe intelepciunea lui. Si tot lui ii datorez aceasta chemare de a face bine, de a alina suferintele semenilor mei. Ma atrageau in mod deosebit istorisirile lui din timpul razboiului.
S-a inrolat pentru front la Tg. Ocna, iar apoi a facut o scoala sanitara. Tot timpul razboiului, pana la armistitiu, s-a ocupat de raniti, de cei aflati in suferinta, indiferent daca ranitii erau romani, nemti sau rusi. Mi-a povestit multe intamplari, unele dintre ele de un dramatism cu totul iesit din comun, altele simple experiente de viata, dar toate aveau ascunse in ele invataturi importante, cu greutate in formarea caracterului unui om … Povestile lui au aprins si in mine dorinta de a face ceva, de a ma pregati pentru a fi de folos oamenilor, de a-i ajuta in suferintele lor”.
Este convins ca Dumnezeu i-a ocrotit tatal in timpul razboiului, pentru ca a alinat cu atata daruire suferintele sutelor de raniti, nu numai romani, ci si rusi sau germani. “Ce sa va mai spun despre tatal meu? A fost ingropat de un obuz cazut in apropierea lui, a avut poalele mantalei strapunse de gloante, a vazut sarind in aer podul de la Galati, peste care tocmai trecuse, dar s-a intors in tara.
Slabit fiind, a facut o dubla pneumonie, care l-a adus la un pas de moarte. La Tg. Jiu, intr-un spital, in agonia mortii, l-a gasit un tanar medic militar din Cernauti. Observandu-i fisa si descoperind ca-i bucovinean, l-a intrebat: “Ce faci, vecine?” Cateva flacoane din pretioasa penicilina si, apoi, o lunga perioada de recuperare i-au dat iarasi tatalui meu speranta de viata”.
“Am avut profesori de exceptie”
Farmacistul Juravle nu uita nici meritele profesorilor sai din gimnaziu si din liceu. “Este adevarat ca si in invatamantul gimnazial si, mai cu seama, in cel liceal, am avut, la stiintele despre natura si despre viata, profesori deosebiti, care, cu un talent pedagogic de exceptie, stiau sa scoata in evidenta valoarea materiilor predate, importanta lor practica.
Toate acestea si povestirile, lectiile de viata, ale tatalui meu, mi-au indreptat gandurile spre o ramura a medicinii. Am ales farmacia, pentru ca nu m-am simtit atras de bisturie, disectii si alte lucruri asemanatoare. Venit de la tara, fara o pregatire suplimentara, a fost o mare surpriza si o mare bucurie pentru parintii mei si pentru mine sa ma aflu printre cei cinci admisi pe tara la sectia militara a Facultatii de Farmacie din Bucuresti”.
A avut si aici, la facultate, profesori eminenti, responsabili, exigenti si rigurosi, care stiau sa lucreze cu studentii déjà trecuti printr-un sever proces de selectie. “In cel mai bun caz, unul din zece era admis. Apoi, noi, militarii, nu aveam vacante, doar un concediu de 30 de zile, iar timpul ramas il petreceam in stagii de spital, fie la farmacie, fie in laboratorul de biochimie. In aceste sectoare am cunoscut multi farmacisti pasionati, profund implicati in programe de cercetare. Chiar si lucrarea mea de licenta a fost rodul unei stranse colaborari cu seful Laboratorului de Biochimie al Spitalului Militar Central.
Spitalul Militar din Iasi, o noua poarta spre cunoastere
A avut, apoi, o noua sansa: “Ceva cu totul deosebit s-a intamplat cand am venit pentru stagiu la Spitalul Militar din Iasi. Eram dupa primul an de facultate. Pe langa farmacia spitalului, un maior farmacist, regretatul doctor Nicolae Oita, care era si conferentiar universitar, isi organizase un laborator propriu, de cercetare. Nici in cadrul facultatii bucurestene, sau a celei iesene si nici in alte laboratoare pe care le vizitasem, nu am vazut o diversitate atat de mare de substante. Nimic nu era inregistrat, prin urmare, o experienta ratata nu devenea o tragedie”.
Foarte tanarul si pasionatul student Gheorghe Juravle a lucrat, asadar, relaxat, experimentand continuu, cu gandul numai la rezultatul final. S-a stabilit, curand, si o relatie de lucru speciala cu dr. farmacist Nicolae Oita. “Seful meu avea nevoie de “o mana a doua” iar eu aveam multe curiozitati nesatisfacute. Ma aprecia nu doar pentru ca observase la mine o oarecare pricepere, ci mai ales pentru lungul rastimp petrecut in laborator, unde totul ma fascina.
La el veneau, pentru tratamente, multi pacienti nerezolvati in alte clinici si eu trebuia sa amestec, potrivit instructiunilor lui, substantele “facatoare de minuni”. Acolo am invatat, an de an, sa ma joc cu substantele, sa le cunosc din ce in ce mai bine, mai profund. Am descifrat reactiile lor, am invatat cum se comporta unele fata de altele si ce efecte au atunci cand se urmareste o anumita terapie. Am prins curaj, am indraznit mai mult. Daca aparea o noutate in literatura de specialitate, o puteam reproduce in laborator si o puteam testa apoi in spital sau la pacientii din ambulatoriu”.
Studentul Juravle a stiut sa profite de tot ceea ce-i ofereau cele doua centre universitare medicale.
“La Iasi n-am gasit rigoarea de la Bucuresti, insa toti colaboratorii sefului meu erau foarte prietenosi, se comportau ca si cand ar fi fost studenti din anii superiori. Aveam acolo legaturi cu multe cadre universitare de la Facultatea de Farmacie si de la Facultatea de Medicina, de la facultatile de chimie si biologie, cu cei de la Agronomie, cu profesori si ingineri-cercetatori de la Institutul de Cercetari Chimice Macromoleculare “Petru Poni” si cu specialisti de la unele fabrici de produse chimice sau alimentare.
Cu multi dintre ei schimbam idei la masa, la Casa Universitarilor, sau la diferite vernisaje. Ii intalneam la teatru sau la filarmonica, la frecventele conferinte de la “Casa Pogor” sau in atelierele pictorilor consacrati. Am fost, impreuna cu un colonel pensionar, in Sala pasilor pierduti, de la Universitatea “Al.I.Cuza”, pe cand o picta maestrul Sabin Balasa. Maestrul era la lucru. Prietenul meu l-a intrebat cum poate sa vada, pentru ca nu sunt luminile aprinse, iar marea sala era intunecoasa. Sabin Balasa a raspuns, cu o voce foarte joasa: “Nu vad dar stiu ce pun”.
Relatiile dintre profesori si discipolii lor erau cu totul deosebite: “Un professor, celebru pe atunci, mi-a dat cheile laboratorului sau de toxicologie, m-a luat cu el sa asist la inregistrarile pe care le facea pentru Studioul de Radio Iasi, mi-a deschis usile centrului de documentare “la zi’ de la Institutul “Petru Poni” si chiar s-a oferit sa ma ajute cu bani, daca aveam nevoie”.
Laboratorul magic
Tot acolo, la Iasi, Gheorghe Juravle a descoperit un nou laborator miraculos:
“In afara de laboratorul sefului meu de la Spitalul Militar, care devenise cumva si laboratorul meu, cele mai frumoase amintiri le am despre Institutul de Cercetari Chimice Macromoleculare “Petru Poni”.
Am ramas cu impresia ca, acolo, orice fantezie din lumea chimiei putea deveni realitate. Daca aveam nevoie de un aparat sofisticat pentru o sinteza complicate, acolo era un sticlar formidabil, care putea reproduce orice. L-am vazut facand si ratuste din cioburi de sticla colorata, mai artistice decat obiectele realizate de celebrii mesteri din Murano.
S-a intamplat odata sa vina la noi cineva cu un mic tub care continuse 6 grame dintr-un gel cu sulfura de seleniu.
Era singurul medicament care-i putea rezolva o blefarita seboreica rebela. Cele 6 grame de gel oftalmic contineau 0,06 g sulfura de selenium si costau in S.U.A., unde era produs, 15 dolari iar la noi nu se importa.
Am rasfoit prin carti si, dupa ce am gasit o varianta de sinteza a sulfurii de seleniu, i-am spus “of”-ul meu unui conferentiar cu minte si inima mare, care era seful unui laborator din cadrul institutului.
“N-avem seleniu, a spus el, dar pana ne vine de la Baia Mare il radem de pe placile uzate de la copiatorul Xerox. Ne mai trebuie o sursa de hidrogen sulfurat, asta ne va spune prietenul nostru cum sa facem, si un compresor pe care nu avem de unde-l lua acum, dar nu dezarma, cred ca soferul nostru are o camera veche de la camionul lui si, daca o umflam bine, ne facem treaba”… Asa am reusit sa sintetizam cateva kilograme de sulfura de seleniu, pe care le-am folosit pana nu demult.”
Tot asa a fost si cu debrisanul, un medicament scump, produs de suedezi pentru debridarea (asanarea) ranilor infectate.
“L-am intrebat pe prietenul si colaboratorul meu daca nu s-ar putea produce in Institut. Cu avizul directorului Institutului, medicamentul importat a fost analizat in laborator, i-au fost stabiliti parametrii si, dupa mai putin de o saptamana, directorul ne-a chemat sa ne arate debrisanul romanesc, spunandu-ne ca poate sintetiza granule de marimi diferite, cu mase moleculare diferite si cu grade de absorbtie diferite, daca interesul terapeutic o cere.
Au existat si cateva kilograme de debrisan romanesc dar, din nefericire, totul s-a oprit aici, ca si in cazul sulfurii de seleniu. Nimeni, de sus, n-a fost interesat de promovarea si introducerea lor pe piata medicamentelor”.
“Nu am urmarit sa inregistrez ca brevete de inventie micile mele reusite”
Pasionat, extrem de pasionat de a descoperi mereu noi medicamente benefice, cu efecte deseori spectaculoase, farmacistul Gheorghe Juravle declara cu seninatate ca n-a dorit sa-si breveteze toate produsele farmaceutice create de el in premiera absoluta:
“Trebuie sa va marturisesc ca nu am urmarit, nu am dorit niciodata sa inregistrez ca brevete de inventie micile mele reusite si nici nu mi-a placut sa public ca lucrari stiintifice rezultatele obtinute sau sa prezint toate produsele farmaceutice realizate la saloane de inventie nationale sau internationale. Daca “au scapat”, totusi, cateva, s-a intamplat din cauza colaboratorilor mei, care au tinut sa fie parte la toate aceste realizari”.
“Imi place sa-mi surprind pacientii prin preturile mici si prin efectele teraputice deosebite”
Farmacistul-cercetator are satisfactii nobile: “Imi place sa-mi surprind pacientii prin efectele terapeutice deosebite ale produselor noastre, marca “Elvaruj” si prin preturile mici si sa le dovedesc ca un produs farmaceutic eficient nu este legat de pretul acestuia.
Ne-a vizitat farmacia un farmacist american si el pasionat de receptura. El spunea ca in farmaciile lui un produs realizat in laborator este de zece ori mai scump decat unul industrial. La noi este invers, pacientii calculeaza de cate ori este mai ieftin. Lucrul acesta imi ofera o mare bucurie launtrica, chiar daca uneori nu sunt inteles.
Am invatat un lucru: Se poate castiga mult din a ajuta mult. Ne-am propus sa acoperim unele goluri lasate de aprovizionarea cu produse industriale si, acolo unde este posibil, sa oferim variante de tratament mai ieftine, cu mai putine reactii adverse, mai bine tolerate de organism si mai eficiente. Partea de produse cosmetice si dermato-cosmetice am dezvoltat-o deoarece am cunoscut multe cazuri de intoleranta la unele creme produse de firme cu renume pe plan european si mondial. Acele produse au fost concepute in asa fel incat sa aiba o valabilitate foarte lunga si, pentru aceasta, s-au folosit ingrediente mai putin naturale, precum si diferite asocieri de conservanti”.
Cremele oferite de Farmacia “Elvaruj” au un termen de valabilitate mai redus, maximum un an , dar sunt mult mai bine tolerate, din cauza preponderentei ingredientelor naturale. “Noi folosim, ca ingrediente, ulei de palmier, ulei de masline, unt de cacao, ceara de albine si alte produse apicole, cetaceu, ovalbumine, ulei de catina, vitamine naturale, saruri de la Marea Moarta cu potential antialergic si cu multe oligoelemente care lipsesc din apa celorlalte mari.
Efectele benefice sunt de durata, nu dau o stralucire de moment pentru ca apoi sa duca la o imbatranire precoce a pielii. Toata gama de produse elaborate in farmacia noastra la sugestia medicilor cu care colaboram (preparate cosmetice si dermatologice, preparate O.R.L., preparate oftalmologice, stomatologice, antireumatismale etc.) poate fi oferita, deocamdata, doar celor interesati, care ne viziteaza farmacia. Precizez ca Laboratorul Elvaruj poate prepara, la cerere si la sugestia medicilor specialisti, orice tip de reteta magistrala (solutii, pulberi, capsule, comprimate, unguente, creme, ovule, supozitoare, geluri, lotiuni, siropuri, colire, suspensii, emulsii), utilizand o gama larga de substante active si excipienti”.
Farmacistul e foarte bucuros ca are cui sa-i predea stafeta
Colonelul (r) Gheorghe Juravle nu are de gand sa se odihneasca, nici sa-si mai domoleasca pasiunea de a cerceta, de a descoperi, de a face bine. Dar stie ca, odata si odata, va trebui sa predea stafeta. Acest lucru nu-l sperie.
“Cand exista cineva in urma ta care poate sa-ti acopere lipsa poti sa te retragi mai linistit din lucrarea pe care o faci. Baiatul meu, Liviu, este si el farmacist si a mostenit si pasiunea noastra, spiritul iscoditor, cercetator. Acum lucreaza ca reprezentant medical la o firma germana dar in orele care-i mai raman preia o buna parte din munca mea.
Nadajduiesc sa vada si el dincolo de fiecare substanta, efectul ei in locul in care este randuita sa ajunga si cum poate sa fie ajutata si ea sa faca mai mult bine si cat mai putin rau. Substantele sunt foarte capricioase si se comporta diferit in societatea altor substante. Trebuie sa le cunosti toate “obiceiurile” in drumul lor prin organismul uman. Este o mare responsabilitate pe care Liviu va trebui sa si-o asume. Si el déjà este pregatit pentru asta”.
“Cred ca salvarea unui om depaseste competenta noastra, dar va voi relata un caz de care imi aduc aminte cu placere. S-a intamplat pe cand eram unul dintre colaboratorii profesorului care conducea Institutul de Cercetari Biotehnos din Bucuresti. Profesorul i-a invitat pe unii dintre colaboratorii sai la o masa protocolara, la un restaurant vestit din centrul Capitalei. Printre invitati erau si cativa cercetatori de la Institutul de Cercetari Chimice din Milano.
Cu unul dintre ei este posibil sa fi schimbat cateva cuvinte, pentru a-mi aduce aminte de italiana pe care o invatasem de unul singur in liceu. Dupa putin timp, sotia lui vine la mine si ma intreaba, intr-o romana curata, daca-mi aduc aminte de ea. Surprins, i-am spus ca nu si, totodata mirat, am incercat sa aflu de unde ma cunoaste. Mi-a amintit, atunci, ca in urma cu multi ani, la Spitalul Militar din Iasi, eu ii preparasem in mai multe randuri “Cicatrol” pentru fetita ei, care suferise o arsura grava, dar care, in urma tratatmentului aplicat, s-a vindecat complet”.
Cea mai mare descoperire a mea este Biblia!
I-am pus farmacistului Gheorghe Juravle si o intrebare de final: Care considerati ca ar fi cea mai mare descoperire a dumneavoastra? S-a gandit pret de cateva clipe, apoi mi-a raspuns: “Spuneti o intrebare de final, cand aceasta ar putea fi inceputul unui nou dialog. Va raspund fara ezitare: BIBLIA. Exista milioane de carti in lume, dar numai una singura contine mesajul Creatorului acestui univers infinit catre capodopera creatiei Lui: Omul.
Faptul ca am inteles cine sunt, de unde vin si incotro ma indrept a dat sens vietii mele si m-a facut cu adevarat fericit. Este un lucru deadreptul coplesitor sa intelegi ca scopul acestui unic si desavarsit Dumnezeu este sa-l inalte pe om la rangul de copil al Sau, sa-l faca partas pentru eternitate la slava Lui, “sa intre in bucuria Lui”. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Sau printre noi pentru a implini si a ne dezvalui intreg planul Sau cu privire la salvarea Lumii…
Privind lucrurile din aceasta perspectiva, daca eu as face ceva neinsemnat pentru lume, daca prin cuvantul meu si prin viata mea as reusi sa indrept atentia unui singur om spre Dumnezeu si daca omul acela s-ar increde in Cuvantul Sfant si ar descoperi Adevarul care i-ar aduce libertatea, bucuria libertatii de a-si alege singur destinul vesnic si daca el ar alege Binele si Viata care ne-au fost daruite de Iisus Hristos, Domnul si Mantuitorul nostru, lucrul acesta ar capata dimensiunile vesniciei. Iata de ce cred ca prioritatile noastre ar trebui sa se schimbe, ar trebui sa ne desprindem privirile de pe lucrurile trecatoare, care se vad, si sa privim cu inima spre Adevarul Etern, pentru care am fost creati”.
“Sa presupunem ca as fi descoperit medicamentul atat de mult visat de omenire, ceva care sa fie accesibil tuturor si care sa-i faca pe oameni sa traiasca sanatosi cu mult peste o suta de ani. Ar schimba aceasta cu ceva destinul vesnic al omului? El tot ar muri si chiar ar fi mai putin preocupat de problema vesniciei lui. Viata unui om, raportata la vesnicie, este ca un punct insignifiant, ceva fara dimensiuni, pe infinitul unei linii. Oamenii, in covarsitoarea lor majoritate, dau importanta tocmai acestui punct, neglijand imensitatea liniei, desi gandul vesniciei exista in fiecare dintre noi”.
Stefan OLTEANU
