Incepând de sâmbata, moinestenii au o piata noua, moderna, care are o suprafata de 754 de metri patrati si a costat 560.000 lei.

Inaugurarea a avut loc la ora 8,30, in prezenta primarilor din zona, a consilierilor locali, directorilor unor institutii publice si a câtorva sute de locuitori din Moinesti si comunele invecinate, viitori beneficiari ai acestei investitii.

Evenimentul a inceput cu taierea panglicii, misiune in care Viorel Ilie, primarul municipiului Moinesti, a fost ajutat de Gheorghe Iscu, primarul din Poduri, si Ionica Câda, primarul comunei Magiresti. A urmat slujba de sfintire a noii hale, oficiata de un sobor de preoti avându-l in frunte pe parintele Nelu Ciobanu, parohul Catedralei “Sf. Nicolae”.

“Important este ca am reusit sa realizam prima etapa a modernizarii pietei agro-alimentare. Spun prima etapa pentru ca, in 2014, urmeaza sa investim si in zona de sud, mai exact in spatiile comerciale, in caile de acces si parcare”, a declarat primarul Viorel Ilie.

Hala noua are 11 module comerciale si 40 de tarabe din fibra de sticla, nou-noute, si a fost finantata exclusiv din bugetul municipiului.

Dupa inaugurare, piata a fost multe ore sub “asediul” locuitorilor, care au venit valuri-valuri sa o vada. De realizarea acestei investitii nu se vor bucura doar moinestenii, ci toti producatorii de pe Valea Muntealui care, pâna acum, stateau in frig ca sa-si vânda cartofii, ouale sau casul.

Un Logan al Politiei bacauane, care rula cu viteza pe strada Nordului din localitate, s-a izbit, astazi, de o bordura dupa ce soferul a pierdut controlul autoturismului.

Incidentul a fost observat de Andre Muit, presedintele Asociatiei Betania, care a si fotografiat urmele de franare si masina iesita in decor.

„Loganul cu sofer politist a venit cu o viteza extrem extrem de mare pe strada Nordului, a pierdut controlul si a intrat cu masina intr-o bordura. Tot cu viteza mare” – a scris Andre Muit pe Facebook.

„Este o zona foarte aglomerata cu pietoni, si viteza pe care a avut-o era extrem de mare. Nu e normal” – a mai comentat presedintele Betania.

„Politistii mergeau la un eveniment cu semnalele luminoase in functiune, cand, la o curba, au derapat. Soferul a fost testat cu alcooltestul, care a indicat o alcoolemie zero” – a declarat Narcisa Butnaru, purtatorul de cuvant al IPJ Bacau.

Procentul de promovare al examenului de Bacalaureat a ajuns, in judetul Bacau, la 60,6 la suta, dupa ce 63 de absolventi au fost declarati reusiti in urma solutionarii contestatiilor.

Astfel, din cele aproape 1300 de contestatii depuse de elevi, 430 au fost admise. Dintre acestea, 170 au fost la proba de limba şi literatura română, 121 la proba obligatorie a profilului şi 137 la proba la alegere a profilului.

Cei care nu au fost declarati reusiti in aceasta sesiune, pot incerca in sesiunea de toamna a Bacalaureatului. Inscrierile se pot face pana in 15 iulie, prima proba fiind programata pe 29 august.

Ne-am cunoscut in iunie 1978 la un service auto din Gheraiesti, in jurul unei masini R16. Din discutiile avute despre masina, performante, mecanica, intre noi doi a trecut curentul foarte repede. Aveam aceleasi opinii si reflectii fata de ceilalti. Eu aveam 24 de ani si el avea 20. Dupa aceea ne intâlneam des. De doua, trei ori pe saptamâna la o cafea sau mai des la pescuit. Mi-am dat seama ca avea un fond foarte bun, foarte ambitios si de antreprenor.

Asa s-a legat o prietenie ADEVARATA. Eu cu activitatea mea la IMU si handbal, el la IDMS. Sâmbetele si duminicile mergeam impreuna la pescuit sau la o cafea. In perioada grea a regimului comunist ne mai ajutam cu tigari, carne, cafea, ciocolata si produse care nu se gaseau pe piata in România. Anii treceau iar in 1988 m-am decis sa plec definitiv din România. Cu o luna inainte sa plec am facut ultima partida de pescuit la Andriesti unde el a prins mai mult peste ca mine si a facut multe glume la adresa mea, caci avem scule de pescuit mult mai performante ca ale lui.

Cu doua zile inainte de a pleca definitiv in Franta am trecut pe la Teatru ca sa-mi iau ramas bun si sa-l intreb ce vrea sa-i aduc din Franta. Mi-a spus: “o lanseta si cârlige de pescuit”.

La plecare mi-a spus sa nu ma mai intorc. Asa a si fost. Dar promisiunea a fost indeplinita si i-am trimis o lanseta si cârlige printr-o alta persoana care venise in Franta in 1989. Prietenia noastra a continuat si dupa plecarea mea. Vorbeam la telefon o data pe luna sau la doua luni, caci telefoanele erau interceptate si vorbeam codat cu toate ca nu vorbeam de regim, ci doar de handbal, fotbal, pescuit si familie.

In aprilie 1990, dupa Revolutie, am venit in România, la Timisoara si Arad unde am condus 4 tiruri cu ajutoare spitalicesti. Am profitat de ocazie si am tras o fuga la Bacau, pentru vreo 4 zile.
Pe Doru nu l-am gasit la Bacau, era plecat la Bucuresti cu noua afacere Selena pe care o incepuse. Asa ca nu m-am vazut cu el, dar continuam sa vorbim la telefon.

Din 1990-1995, eu nu am mai venit acasa. M-am ocupat de pasiunea mea, handbalul, si am avut rezultate foarte bune. Am reusit sa vin in România sa stau in iulie si august 1995 si atunci m-am vazut de mai multe ori cu Doru. Mi-au placut foarte mult realizarile facute impreuna cu familia sa.

Asa m-am hotarât sa dau un interviu pentru lansarea lui ca Primar, caci mi-a spus ca vrea sa candideze.
Apoi, in 1996, a devenit Primar. Dar intre timp, departe de tara, ii faceam o companie tacita cu familia, prietenii mei si fostii mei colegi de la IMU etc., care au inceput sa vina in Franta, la Paris. Toti ma cautau si ii ajutam cu ce puteam.

Când au fost alegerile am avut emotii, dar când a fost ales primar mi-am adunat prietenii români si francezi, iar sticlele de sampanie au inceput sa bubuie. Dupa alegeri m-a sunat intr-o noapte si am vorbit peste o ora. Cum au decurs alegerile si in general despre noi si ai lui. Dar mai mult de pescuit, fotbal si handbal. Din 1995 am venit in România in fiecare an chiar de doua sau trei ori pe an si nu a existat data sa nu ma vad cu Doru si familia lui.

Prietenia noastra “fara interese” a durat din clipa in care ne-am cunoscut. Ne spuneam tot ce aveam pe suflet. In primul mandat al lui am vazut cum se schimba Bacaul in bine si foarte bine.
Dupa ce nu a mai fost ales primar toti acei prieteni l-au tradat si l-au ponegrit in tot felul. «Asta e românul». Dupa ce il ajuti iti intoarce spatele (am si eu cazuri).

In februarie 2005 am revenit o saptamâna la Bacau si atunci m-am revazut cu Doru. Am stat de vorba vreo 8 ore numai noi doi la pista de karting despre tot ce s-a intâmplat.

Mi-a spus ca i se pregatesc mai multe dosare penale. Era tare dezamagit si ingândurat. I-am spus ca, cu ajutorul Bunului Dumnezeu si a oamenilor corecti, va trece si peste asta. Acum l-am vazut ca a devenit alt om. Pentru el acum conta familia si sa-si creasca frumos copiii. Apoi a fost episodul arestarii lui. Cele 42 de zile state in arest l-au macinat foarte mult. Sanatatea lui s-a subrezit. Am incercat sa vorbesc cu el la telefon dar a fost imposibil. Doar România nu e Franta!

Prietenia noastra a fost una adevarata si fara interese.

Marian Miclescu

N-am ezitat o secunda atunci când mi s-a propus “developarea” unor amintiri cu si despre Dumitru Sechelariu. A rezultat o serie de “fotograme”, unele in alb si negru, altele in culori, care puse laolalta, se intind pe o perioadace depaseste granita unui deceniu. Perioada petrecuta alaturi de Dumitru Sechelariu se poate asemana perfect cu o calatorie intr-un montagne russe de ultima generatie. Totul rapid, cât mai rapid! Inainte, sus, jos, inainte…

L-am cunoscut pe Sechelariu in aprilie 1995, intr-o vreme in care, 25 de ore din 24, “ardea”, pentru promovarea Selenei Bacau in prima divizie fotbalistica, in detrimentul Brailei. Era o cursa a contre coeur, cum ar spune francezii. O cursa care parea la un moment dat pierduta, dar pe care Sechelariu a câstigat-o la potou si… in Copou.

Dincolo de jocurile de cuvinte, ramân in amintirile acelei primaveri nebune si o data calendaristica scrisa cu cerneala in cartea de munca, 1 mai 1995. Era prima mea zi de munca la Compania Selena, iar lucrul acesta nu se uita. E suficient sa spun asta, o data si inca o data si de alte mii de ori tuturor celor care tin sa puna pe cântar datoriile morale. Din iunie 1995 si pâna in iunie 1996 a urmat o alta cursa nebuna.

Una pe doua planuri: cel electoral si cel fotbalistic. In stilu-i caracteristic, de mare “batailleur”, Dumitru Sechelariu a câstigat si fotoliul de primar si lupta pentru pastrarea Selenei in Divizia Nationala. Personal insa, consider ca succesul nr. 1 al lui Dumitru Sechelariu in iunie 1996 a fost altul: intemeierea unei familii careia, din pacate, i-a alocat prea putin timp fata de cât ar fi fost necesar. O fila de calendar frumoasa ca invitatie de nunta (25 iunie) si imaginile de neuitat ale manastirii Bistrita si ale statiunii Durau… Au urmat apoi 8 ani de administratie pe care, daca ar fi sa-i impart, as spune, cu mâna pe inima, ca primul mandat, desi derulat in opozitie, a fost mult mai eficient. Si pentru Dumitru Sechelariu, dar si pentru Bacau.

In primul mandat au existat atacuri politice dure duse atât in plan institutional cât si in mass-media. Sechelariu le-a rezistat cu o tenacitate incredibila, fara ca toate aceste atacuri sa-i afecteze intr-un fel prestatia administrativa. De la dialogul cu sute, cu mii de oameni simpli si pâna la implicarea personala in investitii de prima marime pentru acele vremuri. Fotbalul si-a taiat, la rândul sau, partea leului. Nu insa si familia. Cât despre sanatatea personala, aceasta era plasata pe ultimul loc pe lista prioritatilor, in ciuda unui infarct survenit la mijlocul lui ianuarie 2000. Alegerile locale din 2000 au fost un adevarat tur de forta, desi Sechelariu a avut de infruntat atacuri virulente de la persoane extrem de apropiate. Le-a câstigat pe sabia lui asa cum avea sa le transeze tot singur pe cele din iunie 2004. In mod expres subliniez acest lucru deoarece am fost in miezul evenimentelor, in 2000 si in 2004. Al doilea mandat a fost mai linistit din punct de vedere politic.

Volumul de munca era urias, insa au aparut oameni si, in special, pasiuni pe care, personal, le credeam uitate si nu ma refer aici la pescuitul sau vânatoarea. Timpul a devenit tot mai comprimat, consumul nervos in crestere, iar viteza de derulare a evenimentelor foarte mare. Mountagne russe-ul parea imposibil de oprit. Astfel se explica, inainte de orice altceva, unii pasi gresiti in relatia cu bacauanii. Deteriorarea raporturilor cu Bucurestiul, pe fondul unor idei generoase, dar gestionate intr-un registru eronat, au intregit cadrul esecului intregistrat la alegerile locale din iunie 2004. Dupa pierderea alegerilor, viata lui Dumitru Sechelariu a intrat intr-un tunel prelung, fara lumini intermediare si, din nefericire, fara iesire.

Am spus-o de mai multe ori si o repet si aici; cel mai mult regret faptul ca Dumitru Sechelariu nu a prins ziua unei pronuntari definitive in dosarul din 2005. Stiu ca si-a dorit enorm ca bacauanii sa ramâna cu o alta imagine decât cea care i-a fost fabricata in ultimii ani. Departe de mine intentia de a emite judecati, sunt doar pareri si amintiri despre un om pe care l-am cunoscut destul de bine. Un om despre care s-a scris mult si s-a vorbit si mai mult, uneori in necunostinta de cauza.

Mi-as fi dorit ca relatia noastra, cu precadere cea din ultimii ani, sa nu fi fost influentata de faptul ca nu am impartasit aceleasi opinii in anumite subiecte sau ca ne-am situat pe pozitii diferite la startul unor campanii electorale. Mi-as fi dorit in vemurile din urma sa avem parte de zile pe care sa le fi petrecut impreuna, detasat de problemele cotidiene, “chibitând” ca doi oameni care au trecut impreuna o buna parte din existenta lor. Ramân cu amintiri de nesters, cu o recunostinta evidenta, dar si cu regretul ca viata ne-a despartit, inainte ca destinul sa aseze o lespede de mormânt intre noi.

Dragos Benea

Doua femei in varsta au fost lovite de o masina pe cand incercau sa treaca strada pe marcajul pietonal.

Accidentul s-a petrecut joi, in jurul orei 10.30, pe strada Republicii din Comanesti.

Cele două persoane, de sex feminin, de 67 și 74 de ani, au fost transportate la Spitalul Comănești, unde au primit îngrijiri medicale.

Toate cele trei persoane implicate în eveniment au fost testate cu aparatul etilotest, iar rezultatele au fost negative.

În cauză se efectuează cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală din culpă.

Viata este ca un drum cu sens unic si are doar un singur STOP. Nimeni nu stie unde si când o sa apara STOP-ul, dar când apare trebuie sa te opresti. Calatoria a luat sfârsit. Multe intâmplari au fost in viata mea, dar una a reusit sa ma faca sa ma gândesc la cât de mult poti iubi un parinte. Nu eram in tara si faceam o mutare dintr-un apartament in altul. Nu ar fi trebuit sa fie o mutare grea pentru ca apartamentele erau in aceeasi cladire dar la etaje diferite. Pâna la urma insa o mutare este o mutare. Mobile, carti, covoare, vesela, jucarii si multe alte accesorii cu care ne aglomeram viata, ca sa ne-o facem mai comoda.

O stare de oboseala si de sâcâiala mi se asezase pe umeri. Parca as fi carat un sac de nisip. Când mergeam la culcare cadeam frânt. Intr-o noapte, de fapt pe la trei dimineata, a sunat telefonul. Din România. O voce m-a anuntat ca mama a avut un accident in casa si e la urgenta la spital, in coma diabetica. Am ramas fara vlaga. Ma rugam: “Doamne, ajut-o sa scape cu viata!” Toate gândurile si sentimentele mele erau in tara. Incercam sa imi fac o imagine despre ceea ce se intâmpla. Realizam ca sunt departe de mama si asta ma ardea, ma perpelea.

Traiam starea celui care sta si asteapta neputincios in fata unei situatii asupra careia nu are nici un control. Dupa ore de asteptare si dupa o framântare care mi-a trecut prin fata toti anii copilariei, am ajuns la disperare. Ce sa fac? Ce sa fac? E un sentiment amar sa stai sa astepti vesti de departe, vesti carora imaginatia poate sa le dea forme si culori din ce in ce mai triste. Iar timpul trecea atât de greu. Fiecare minut parca avea secunde de plumb. Toata familia era cu ochii pe telefon. La un moment dat a sunat. O data, de doua ori, de trei ori. Ne priveam speriati, buimaci, nepregatiti. Aveam un nod in gât care parca nu ma lasa sa ridic receptorul. Am plecat privirea, am dus telefonul la ureche si am raspuns stins: “Alo!?” Am auzit o voce clara, hotarâta, obisnuita sa comande: “Doru, pai se poate sa nu ma suni? Sa aflu din alte surse ca mama ta e la spital in stare grava?!”

Era vocea lui Doru Sechelariu. Doru era primar la Bacau. De fiecare data când il auzeam, avea ceva in voce care parca ma facea sa simt ca el poate sa tina totul sub control. Nu-i placea sa-l depaseasca evenimentele. “Evenimentele sunt pentru oameni, nu oamenii pentru evenimente!” Vroia sa aiba situatia in mâna. Daca acum se intâmpla, acum actiona. Prin venele lui mereu a curs sânge de lider. L-am auzit si am ingaimat fara vlaga: “Doru, dar stiu ca tu esti ocupat cu alte lucruri mult mai importante!” “Vere! – el asa imi spunea – Nimic nu e mai important decât mama! Stai linistit! E pe mâini bune. A iesit din coma. De acum ma ocup eu de situatia asta. O sa o trimit cu Salvarea la Bucuresti, unde o asteapta profesorul doctor Lascar. In clipa aceea, nodul din gât mi-a dat drumul la lacrimi. Lacrimi care nu plângeau, ci imi mângâiau obrajii. Doru, varu’, a salvat viata mamei mele.

Multumesc, vere! Ai avut o inima mare! O inima in care a incaput tot Bacaul.

Doru Octavian Dumitru

Despre Doru Sechelariu mi-e aproape imposibil sa scriu la timpul trecut. Pentru ca Doru Sechelariu a fost mai viu decât toti cei pe lânga care a trecut. Era ca un vulcan in eruptie si ne marca pe toti cei din jur, prin forta cu care traia fiecare clipa.

Punea patima in orice facea. Si se implica, de fiecare data, pentru ca nu suporta indolenta, lipsa de reactie si, mai ales, reaua credinta. Era un tip pasional, dar si loial. Când dadea mâna cu cineva ii sustinea cauza pâna la capat. Nu-si mintea prietenii si isi motiva de fiecare data ezitarile, daca erau. Nu avea teama sa spuna adevarul in gura mare si de aceea a avut multe si mari necazuri. Dar, parca, le cauta. Nu avea teama de nimic. El era egalul tuturor.

Nu cunostea ierarhii si, mai ales, nu le accepta. Pentru el, orice om, indiferent de functie sau natie, era abordabil si-l putea aduce la masa discutiilor. Pentru el, a avea curaj era o stare normala, pentru ca se considera un om liber de orice obligatii. Shakespeare spunea despre curajosi ca mor de multe ori inaintea mortii lor, insa simt gustul mortii doar o singura data.

Doru Sechelariu nu avea limite. Nu a vrut sa accepte limite. Insa, dincolo de orice limita urmeaza necunoscutul. Acest necunoscut necontrolabil este ca Zmeul din poveste: te indeamna, dar te si incearca! Doru Sechelariu a fost un om complex, cu bune si cu rele. Fiecare dintre noi ajuta oamenii. Doru Sechelariu a facut mult mai mult – a creat destine. A schimbat traseul in viata al multor oameni. A fost o personalitate puternica. Sunt semeni de-ai nostri care conduc comunitati de oameni si institutii, multi ani de zile, dar nu sunt in stare sa creasca pe lânga ei si alti oameni. Acesti oameni efemeri sunt doar sefi, lideri, niciodata.

Ei sunt precum nucul, la umbra caruia abia creste iarba. Acesti oameni, chiar bogati, sunt saraci sufleteste. Bate vântul in sufletul lor. Si n-au curaj. Le e frica, mai ales de ei. Doru a fost bogat si la punga, si la suflet. A si dat, dar a si daruit. De dat, a dat si la prieteni si la neprieteni. A urmat, fara sa stie, sfatul lui Abraham Lincoln, din instinct: “Imi distrug inamicul atunci când mi-l fac prieten”. In felul acesta, Doru “s-a umplut de prieteni”.

Doru Sechelariu, am mai spus, traia prezentul cu patima. De parca era sfârsitul lumii. Era obsedat sa faca lucrurile bine. Avea atâta rezistenta si atâta energie in tot ceea ce facea, incât ne punea pe gânduri. Si tot el era cel care spunea ca, prin modul cum a trait, a concentrat timpul in asa fel incât se simte batrân. Spunea mereu ca are probleme cu timpul, ca timpul nu e in favoarea lui. Ca timpul ii este dusman. Ca timpul il va rapune.

Doru Sechelariu simtea permanent nevoia de a comunica cu oamenii, de a le vorbi deschis, de a le transmite gândurile si sentimentele sale. Fara a avea pregatire in domeniu, era bun orator, un om care stia sa ajunga la inimile oamenilor. Pentru ca el pleda pentru lucruri simple. Doru nu se complica. Nu facea filosofie. El venea cu lucruri practice, pe care le demonstra, iar oamenii il intelegeau, si-l iubeau… si asta il facea fericit.

Nu-i trebuia nici mâncare, nici apa de baut (desi avea de toate) atunci când ii reusea o intâlnire cu oamenii, când oamenii il intelegeau si-i aratau incredere. Nu mai voia nimic. Voia doar sa fie viu printre oameni, viu la propriu, adica prezent in mijlocul lor. Acolo era viata lui. Acolo isi punea inima in palma, acolo plângea si râdea, acolo suferea cu adevarat. Acolo traia. Cea mai mare suferinta a lui era sa fie departe de oameni.

Neculai Lupu

In scurta noastra trecere prin lume, atât de contradictorie, dar pe atât de minunata, sunt oameni, fapte, evenimente ori lucruri pe care ai vrea sa le uiti. Altele ramân adânc daltuite in memorie, vietuiesc si se transmit pentru eternitate, fie spre evocare, pentru placute aduceri-aminte, sau poate, chiar spre neuitare.

SI, pentru ca mi se ofera prilejul de a consemna câteva dintre amintirile mele, din anii in care am fost director la Colegiul National “Vasile Alecsandri” Bacau, as vrea sa ma opresc la OMUL, care prin vointa majoritara a bacauanilor, a condus administratia locala timp de 8 ani.

Aflat la inceputul primului mandat, PRIMARUL a organizat o prima intâlnire cu directorii scolilor, prilej cu care ne-a asigurat ca va fi aproape de scoli, institutii de cultura si biserica. Acelasi spirit l-a imprimat si colaboratorilor sai din Primarie. Nu e nevoie de cuvinte alese ca sa apreciezi ca omul avea viziune, privea lucrurile pe termen lung. Simteai ca era bunavointa pentru sustinerea proiectelor educationale din scoli, care de fapt erau ale comunitatii locale.

Pentru ca Liceul National “Vasile Alecsandri” Bacau a avut curajul sa deschida o initiativa, care apoi s-a permanentizat, sub genericul “Zilele Liceului Vasile Alecsandri”, administratia locala a privit cu interes importantul proiect, oferind chiar sprijin financiar. La editia din anul 1999, oamenii scolii au hotarât sa i se ofere si PRIMARULUI o diploma, ca semn al recunoasterii deschiderii pe care a avut-o pentru remarcabilul nostru proiect. Si pentru ca nu a putut veni la festivitate, a doua zi am mers la primarie, sa i-o ofer. Era prima data când intram in biroul sau. S-a ridicat de la masa de lucru, mi-a intins mâna, mi-a zâmbit si mi-a spus: “Este prima data când primesc o astfel de diploma, o voi arata si copiilor mei”. Fara sa-i rapesc prea mult timp, am plecat cu sentimentul ca avusesem in fata un om care respecta oamenii scolii. Si sigur nu m-am inselat!

Ceea ce remarcasem eu la acest PRIMAR, era faptul ca in ciuda firii sale, usor exploziva, mereu vorbea despre rostul sau pe aceasta lume, in familie si in societate.

In toamna anului 2001, inimoasa Leslie Hawke, voluntar Corpul Pacii, venita din S.U.A. la Fundatia de Sprijin Comunitar Bacau, a convins Primaria sa infiinteze in Bacau o clasa pentru copii ai strazii, pe care sa-i pregateasca pentru scoala. Noua, celor din Alecsandri, ne-a surâs ideea de a gazdui aceasta clasa. Practic, acesti copii, de la respectiva clasa, “au fost adoptati” de profesori si elevi, si, de ce nu, de parintii elevilor din liceu. Lucram impreuna cu oamenii Fundatiei si ne bucuram pentru fiecare realizare. PRIMARUL a fost chiar incântat de deschiderea liceului nostru, care intre timp devenise colegiu. Tuturor celor implicati in proiect le-a spus: “Sunt plecat din popor si, indiferent in ce pozitie voi ajunge, nu voi pregeta sa-i ajut pe cei care au nevoie”.

In primavara anului urmator, Fundatia de Sprijin Comunitar a organizat prima Gala in stil american, care a fost primita cu mult interes de intreaga comunitate. PRIMARUL a primit premiul “Personalitate Publica de Exceptie”, iar eu, ca director al Colegiului – “Premiul Comunitatii pentru Contributia Personala la Dezvoltarea Societatii Noastre”. Stiam ce inseamna stilul american de recunoastere a unor merite si ca nu era nimic fals in ceea ce hotarâsera ei. Eram mândra pentru scoala mea! Recent am recitit ce spunea PRIMARUL la aceasta festivitate: “Le voi povesti copiilor mei ce inseamna sa nu ai, sa fii necajit, sa-ti doresti un lucru si sa nu-l poti obtine”. Cred ca si pentru mine, dar si pentru PRIMAR, au fost cele mai de suflet premii.

Opresc aici sirul amintirilor, nu inainte de a spune ca poate atunci când a plecat prea in graba catre eternitate fostul PRIMAR, omul DUMITRU SECHELARIU, a gândit ca ar fi putut face mai mult si mai bine pentru comunitate, pentru cei dragi. Acest “mai mult si mai bine” il vor realiza si cei pe care i-a crescut, care i-au impartasit ideile si i-au fost aproape.

Gândurile acestea sunt si pentru cei care nu l-au cunoscut indeajuns, nu l-au cunoscut deloc sau nu l-au inteles,… si e si mai regretabil.

Pe Ordinul de chemare la încorporare, pe care l-am primit tremurând de emotie, era trecuta, clar, data prezentarii la Comisariat: 12 februarie 1978, ora 7 dimineata. De la mine din sat, adica din Bucsesti – lânga orasul petrolistilor, Moinesti – era drum, nu gluma. Iarna îsi facea de cap, frigul îti îngheta rasuflarea, mai ales ca am pornit de-acasa de pe la doua, trei dimineata, sa fiu prezent potrivit chemarii la arme. La Bacau, holurile Comisariatului Militar erau pline de tineri, ca si mine. Fusesem repartizat la Unitatea Militara 01806 Aviatie, din Craiova.

Câte emotii, câta teama, mai ales! La plecarea din Bacau, s-a nimerit sa fiu în vagon lânga un baiat, ca mine, brunetel, dragut, foarte comunicativ. M-a atras ca un magnet. S-a recomandat, simplu: Doru. Eu i-am zis cum eram strigat acasa, adica Nelu. Si asa am început o prietenie care a durat pâna în clipa când prietenul meu, Doru, a plecat în Eternitate. E o poveste frumoasa, care vorbeste despre ceea ce înseamna acest adânc sentiment, al prieteniei, ale carui începuturi, în cazul nostru, au avut loc într-un vagon de clasa a doua care ducea niste tineri sa învete mestesugul armelor. Dupa multe ceasuri am ajuns la Craiova. Unitatea militara, undeva, dincolo de oras. Ne-au luat în primire – parca eram o turma de oi -, ne-au citit numele, la fiecare – atunci am aflat ca pe Doru îl chema si Sechelariu, iar el a aflat ca pe mine ma chema si Leru -, ne-au tuns, ne-au îmbracat în uniformele de soldat. Când ne-am privit, s-au întâlnit râsul cu plânsul. Adio libertate, adio petreceri, adio fete…!

Perioada de instructie a fost cea mai grea. A trecut, astfel, perioada “Ciclului I” – perioada grea, cum am spus. A urmat Ciclul al II-lea, etapa mult mai simpla, mai usoara, ca sa spun asa. Când superiorii au aflat ca Doru era mecanic auto, meserias bun, îl degrevau de activitatile mai grele din unitate, solicitându-l sa le repare masinile. Atunci se simtea în largul lui, îl vedeam bucuros, îsi facea meseria si nu mai simtea “jugul” armatei. Uitasem sa spun ca, în spatele bucatariei, era un cires înalt, falnic, la umbra caruia, vara, poposeam, eu si Doru, în fiecare zi. Din permisia pe care o primisem, pentru câteva zile, acasa – cum se proceda cu militarii – adusesem cu mine chitara, pe care o aveam, de mult, si la care stiam sa cânt.

Ei bine, sub ciresul acela – m-as bucura sa stiu ca exista si acum – ma ruga sa-i cânt la chitara melodii pe care le îndragea, lucru ce ne facea viata mai usoara. Devenisem ca doi frati. Era o prietenie puternica, sincera, curata, cum numai în catanie se poate înfiripa, eu îi spunem tot ce aveam pe inima, iar el îmi spunea, tot asa, ce avea pe inima. Astfel, mi-am întarit convingerea ca Doru avea o personalitate aparte, era mai diferit fata de toti, la 20 de ani gândea lucrurile mai matur, devenise optimist si, mai ales, încrezator în fortele lui, în capacitatile sale native. Nu-i placea sa fie umilit, calcat în picioare de nimeni. Avea, în sânge, personalitatea liderului si reusea, întotdeauna, impunându-se prin gândirea si faptele sale. O activitate nelipsita si obligatorie – care avea loc de doua ori pe saptamâna – erau lectiile politice. Asa era atunci. Se citeau ziarele, un ofiter ne prezenta politica partidului, se discuta, în general, despre datoria sfânta de a-ti apara patria, dar si probleme de viata. La o astfel de întâlnire, Doru s-a ridicat si i-a spus ofiterului ca, daca în viata, doresti ceva cu adevarat, este imposibil sa nu reusesti. Ofiterul nu i-a dat dreptate, desi adevarul era de partea prietenului meu… Doru s-a asezat, tacut, pe scaun… Stia ca, în armata, e interzis, cu desavârsire, sa-ti contrazici superiorul… Mult mai târziu, evolutia vietii lui avea sa demonstreze, din plin, adevarul spuselor sale.

Si asa, viata de soldat se scurgea, când cu bune, când cu rele. Am fost, o perioada, detasati de la Craiova la Bacau, pentru paza aeroportului. Atunci, în cele 75 de zile cât am stat la Bacau, mi-am dat seama ce multi prieteni avea Doru în orasul lui natal, de cât respect se bucura, desi era atât de tânar. Atât la Bacau, dar si la Craiova – unde ne-am reîntors, între timp, în corpurile de garda paturile noastre erau tot timpul cele mai bune, saltelele cele mai noi, lenjeria cea mai curata. Era un semn ca învataseram disciplina militara, ordinea, rigorile cazone. E drept, uneori, mai “evadam” împreuna, ba la strandul de lânga unitate, pentru a face o baie sau a bea o bere, sau la “Hanul Doctorului” – un restaurant, cu terasa, din apropiere…

Nu-i vorba, au fost si momente când am cam “tras-o” de pe urma acestor “evadari”, dar, la urma urmei, asta-i armata. Cine n-a facut o zi de arest înseamna ca n-a trecut prin viata de militar… În ce ne priveste, cred ca cea mai crunta pedeapsa a fost atunci când ne “strecurasem” la strand si am fost vazuti de comandantul subunitatii. Amândoi am fost scosi, a doua zi, în fata frontului, mustrati de comandant si pedepsiti sa fim… tunsi numarul zero. Era cel mai cumplit lucru pentru un militar care, peste putina vreme, urma sa fie liberat! Cel care a fost de partea noastra, adica frizerul, ne-a usurat mult “rusinea”, lasându-ne cam un centimetru de par… Si asa, pe nesimtite, timpul s-a dus. Un vânt de libertate batea tot mai intens în rândurile noastre.

Cu vreo doua luni înainte de liberare, nici pofta de mâncare nu mai aveam. Pe drumul spre gara, am fost condusi cu mare alai… Era 12 iunie 1979. Un an si jumatate de catanie… În trenul ce ne purta spre case, am stat, ca si la venire, unul lânga altul. Iar în Statia CFR Onesti ne-am despartit. N-o sa uit vreodata ce mi-a spus când ne-am îmbratisat: “Nelule, în cinci ani de zile îmi iau masina si apartament…!” Am zâmbit si nu i-am zis nimic. La acea vreme era, practic, aproape o nebunie sa te gândesti la asa ceva, mai ales fiind atât de tânar… Cuvinte, as crede acum, profetice – spuse cu o hotarâre de neclintit, un vis care a întrecut, neasemuit de mult, chiar asteptarile sale…
El continua sa-mi fie prieten nedespartit, o prietenie începuta, demult, într-un tren – fantoma, care ducea doi tineri sa învete mestesugul armelor…

Ion LERU

Aceste cuvinte le spunea Doru când dorea sa se autodefineasca – ii povestisem cândva legenda lui Alexandru Macedon.

Doru Sechelariu a dorit din toata fiinta lui “sa lase o urma pe pamânt”, si a lasat.
Toata viata a avut un cult pentru tatal sau, isi iubise si admirase tatal foarte mult. Spunea deseori ca el stie ca nu o sa aiba mult de trait si ca la fel ca tatal sau nu o sa atinga vârsta de 60 de ani. Doru a fost urmarit de ideea unei morti timpurii toata viata.

Din nefericire, moartea sa survenita in urma unei boli necrutatoare l-a smuls din sânul familiei si al oamenilor care l-au iubit, indeplinindu-i profetia.
Doru Sechelariu a dat totul vietii si a cerut totul de la viata. A fost un om onest, tumultuos si darnic.
A ajutat pe foarte multi. Rari sunt aceia care i-au solicitat ceva, iar daca ii era cu putinta iar Doru nu le-a indeplinit cererile. Nu era un om avar si nici avid dupa bani, avusese bani toata viata, bani munciti de el. Nu avea cultul luxului si al opulentei. Banii pentru el nu au insemnat scopul, ci mijlocul.
Dumitru Sechelariu a fost un luptator si un om curajos, poate prea curajos pentru epoca in care am trait si inca traim.

A fost contestat si apreciat. A fost si este “VIU”.

A fost un om care a avut marele curaj de a cere comunitatii si societatii din care facea parte sa fie respectat si sa-i fie recunoscute meritele. Nu stia ce este ipocrizia.

In ultimii ani s-a retras din viata publica si eu cred ca a gresit fundamental, i-am spus de multe ori acest lucru.

Adevarata cauza a mortii sale timpurii nu a fost boala, ci nedreptatile suferite, care l-au macinat, de multe ori fiind acuzat pe nedrept, el luptând cu indârjire sa-si apere nevinovatia.
Doru, Ema, Mara, Dora fiti mândri de tatal vostru! V-a iubit si a cautat sa va ofere o viata mai buna decât a lui.

Aceste rânduri pe care le-am asezat pe hârtie doresc sa constituie un omagiu adus prietenului meu Doru Sechelariu.

Doru Sechelariu: “OMUL CARE ARDE si ACUM”.

Corneliu Iacobov

A oscilat între amurg si rasarit. Între dorinte si bun-simt. Sufletul sau a lasat aprinsa candela cu amintiri. Putem pune vise în ea ca sa lumineze mai departe, sau putem lasa timpul sa o stinga! Respectul de „tine-însuti” da parfumul acestor candele-curcubeu.

Ador locul în care m-am nascut. Mai mult decât atât: sunt semet când vine vorba de Bacaul meu! Sunt un personaj „condamnat la România” si-mi traiesc cu bucurie „pedeapsa”, pentru ca nu m-as simti bine în faldurile altei tari, sau în abisurile altui continent! Ma mândresc mereu cu cei care, la rândul lor sunt mândri de orasul asta. Doru a pus din nou Bacaul pe harta „Oraselor exemplu”. Modernitate… Statui… Cetateni de onoare!

Conducatorii cu har fauresc „Orase istorie”. Traseaza drumuri, înalta coloane, pun temelii! Iar cei ce pasesc în urma lor devin deasemenea biruitori peste pamântul destelenit. Multe personalitati-de-tinichea, se afla de ani buni pe toboganul istoriei, aruncate cu secera-n-sus-si-cu-ciocanu-n-jos, fiindca o fac nebuneste, cu lopeti gaurite si cu târnacoape de carton, terminându-le direct în râpe sau în boscheti. Asta ma doare prea putin, fiindca-mi aduc aminte de povestea tristilor care-si pierd umbra. Dar, de ceea ce Dumitru Sechelariu a lasat în urma cu mintea, cu mâna si cu fapta, îmi pasa! N-am sa scriu despre nebunia de vesnic-copil numita fotbal, ci despre cele 4 cuvinte de baza pe care le-a folosit pentru ambitia unui „Oras inima” care sa pulseze dupa gustul lui: curat, civilizat, clar, cultural. Am redescoperit identitatea puternica a unui om ce a condus 8 ani destinele unei citadele.

Dumitru Sechelariu, un cavaler adevarat, pentru o cetate fara masti! Oameni asemenea lui au crezut în constructia „Orasului demn”! A demonstrat ca speranta „Urbei falnice” se poate ivi si în alta parte decât în Capitala.

Daca scriu lucruri frumoase despre el, o fac nu pentru ca mi-a dat functii, ca nu mi-a dat! Nu pentru ca mi-a dat bani, ca nu mi-a dat! O fac pentru ca merita respectul, curajul si recunostinta unui non-conformist care n-a pupat mâini masculine si nici obraji pomadati cu non-valoare! O declar raspicat pentru chibzuinta si seriozitatea prieteniei lui. Oferita cu generozitate mie si familiei mele! Sunt fapte care nu se uita si nu îsi au calitatea în aur, si nici în diamante, si nici în alte „valori-fara-adevarata-valoare”!

Daca nu marturisesti în fata uitarii toate acestea, risti sa graiesti nu sufletului, ci ghetelor tâmpe, pantalonilor din creier si portofelului cu burta!
Nu i-a fost teama nici sa propuna, nici sa dicteze, nici sa construiasca, nici sa greseasca! A început sa reinventeze „edificiul” de la cap la coada. Cu rigurozitate. Cu valori, cu morala, cu risipa de lucruri frumoase… Face parte din tagma împlinitorilor de vise. Un patriot local ce mi-a impus una dintre cele mai elegante obligatii: sa iubesc de-a pururea locul în care am deschis ochii, acum, când ochii lui s-au închis.

Constiinta pare cuantificabila doar cu infinitul. O creste omul, o consacra Divinitatea. Vopseste-o, pune-i ce culori vrei, îmbraca-o în ce platose doresti; nicio problema! Spiritul tot „duh” ramâne! Nu poti sa-l pipai, nu poti sa-l tii de mâna. Nu poti sa-l tragi de nas, nu poti sa-l scarpini dupa ureche. Cantitatea de Întuneric si Lumina-i doar de Dumnezeu picurata si doar purtatorul ei îi stie taina. Restul e Viata si Destinul fiecaruia. Când s-a stins Doru, probabil ca în cer l-au asteptat suflete de oameni iubiti. Coloanele sufletelor pereche. Parinte… asteptat de parinti!

Parca-i vad si acum zâmbetul. A avut un surâs poznas întotdeauna, iar privirea lui a fost fascinanta: îi râdea cautatura de parca avea doua stele nastrusnice sub pleoape. Si asta pentru ca a stiut sa plânga cu adevarat, atunci când a simtit nevoia sa plânga! Asa a deschis calea catre recunostinta!

Recunoscând calitatile oamenilor de arta ce erau „pastrati la sertar” pe diferite motive: politice; sau din ingratitudine; ori din ignoranta! El i-a luat de acolo, a sters de amintirile grave si le-a umplut memoria cu nobletea lui! Stau si ma întreb, parca de multe vesnicii: oare putem toti, lasa vreun „semn deslusit” al trecerii noastre prin mântuirea aceasta, stravezie ca valurile unui port-de-lacrimi?!?
Ai ramas întotdeauna tânarul cu par negru si uitatura fermecatoare. Un mereu-truditor al cetatii pe care ai imaginat-o!

Radu Bogdan Ghelu

ARGUMENT

“In acest suflet de OM a fost atâta dinamism si in acest creier intreprinzator atâta concentrare, incât ma gândesc adeseori, ce ar fi fost si mai ales unde ar fi fost BACAUL fara el!
Dorinta sa de a moderniza orasul lui Bacovia a spart catusele formei traditionale, dorind sa-si duca urbea natala pe crestele inaltimilor unde puterea furtunilor pustietoare creste ca sa fie mai aproape de lumina!
A urmarit cu o putere aproape imposibila atât succesul imediat, dar si cel de perspectiva.
Astfel a reusit sa dea un oras atât de inchegat, original, unic si de ce nu, chiar invidiat.”

Doru Sechelariu, este astazi parte din Bacau si va ramâne nemuritor prin tot ceea ce a facut, primarul, pentru concitadinii sai. Ma gândesc, uneori cu nostalgie, alteori cu admiratie si, nu de putine ori, cu unele reserve la cel care a fost omul, completat de primarul pe care am avut placerea si sansa de a-l cunoaste in relatiile de serviciu.

Era când vulcanic, dinamic, uneori coleric, intransigent, ironic, zeflemitor, caracteristici care ascundeau cu mare abilitate un suflet tandru, milos, si, de multe ori chiar timid, dar niciodata uitând de umanismul din el.

Am admirat indrazneala sa, care era o forta extraordinara a sufletului ce-l ridica mai presus de tulburarile, de ravasirea si de emotiile pe care vederea unor pericole le-ar fi putut stârni in el; tocmai prin aceasta forta si-a pastrat cumpatul si folosirea nestingherita a judecatii in toiul a nenumarate evenimente, intâmplari unele dintre ele surprinzatoare, altele nedorite si greu de suportat.
Ce m-a impresionat la omul, la primarul Sechelariu? Sinceritatea si increderea. In relatiile cu subalternii, cu oamenii in general, era sincer si cu inima deschisa. Ii placea sa fie el insusi, sa fuga de prefacatorie, ipocrizie, de minciuna, sa se apropie mult de adevar spunând totul despre el, fara a vorbi.

Avea incredere in cei din jurul sau, dar cu masura. Considera increderea ca un tribut pe care il platea meritului celui de lânga el, ca un lucru de valoare incredintat spre pastrarea bunei lui credinte.
In tot ceea ce facea parea ca lasa impresia ca nu stie sa-si puna de acord infatisarea si purtarile cu chipul, nici tonul si vorbele cu propriile-i gânduri si simtaminte; uneori parea a se indeparta de el insusi pe nesimtite, ca apoi printr-o vointa de negândit revenind el cel dintotdeauna.

Nu se pierdea in explicatii filozofice, el era un “homo faber” sau reproducându-l pe cronicarul Grigore Ureche “unde nu gândeai, acolo il aflai”, metaforic spus un “Manole” modern al Bacaului.

Cum as putea uita o neobisnuita zi de sâmbata torida a anului 1998 care a fost marcata de o suita de discutii, angajamente si extrem de serioase pe problema acuta a aductiunii apei potabile in municipiul Bacau, cu o delegatie din America. Respectiva delegatie si câtiva reprezentanti ai Consiliului Local Bacau ne retrageam spre cartierul Gheraiesti pentru vizitarea puturilor de captare a apei ce urma a fi tratata, filtrata, ca apoi sa ajunga la populatia si consumatorii orasului. Intr-o stare de maxima incordare si traire spirituala, gândind la beneficiile ce le-ar fi putut avea orasul nostru in urma acestei vizite si, traind noi, mai ales, intr-o usoara stare de vis placut al viitorului.

Dintr-o data edilul orasului opreste coloana de masini, coboara impreuna cu oaspetii americani, din mult indragita sa masina Volvo, a deschis portbagajul, isi scoate cu calm pusca, o indreapta spre cer si impusca niste pasari, ce-i drept nevinovate, ca simbol, poate, al succesului care n-a fost sa fie spre dezamagirea tuturor.

Ma gândesc si acum ca si atunci cu câta abilitate a facut trecerea de la acea stare de tensiune greu de suportat, la o stare de relaxare totala, de bine psihic si emotional. Cât putea fi de imprevizibil acest om!

Fapte si intâmplari placute sau mai putin placute care sa-i completeze aureola primarului Dumitru Sechelariu ar mai putea fi inserate, dar rezerv aceasta placere si celorlalti cunoscatori a-i persona-litatii complexe a omului Sechelariu.

Nicio clipa nu si-a gasit placerea si avantajele in daunele altora. A stiut sa armonizeze placerea sa cu a concetatenilor urbei crutându-le amorul propriu si ferindu-se a-i jigni cu premeditare.
Fiind adeseori in mijlocul cetatenilor a cunoscut nevoile vietii acestora, situatia in care se gasesc, lipsurile lor, dorintele acestora incercând sa-i ajute material, moral, emotional demostrând de fiecare data ca in viata foarte importanta este dragostea fata de aproapele tau, impresionând de cele mai multe ori, cu energia pe care o gasea in interiorul sau, luptându-se cu vitregiile sortilor celor multi si de multe ori umiliti pe nedrept.

Pentru a incheia vom spune, ca in cazul lui Sechelariu informatia biografica cât a fost primarul Bacaului pacatuieste nu prin absenta ci, daca putem spune si asa prin prea multa prezenta. Nu convocam imaginatia pentru a completa documentatia, ci e necesara multa rigoare pentru a ordona multitudinea faptelor, realizarilor care, de fapt, fac “ISTORIA” prezenta a Bacaului.

Viata calatorului Sechelariu, caci prin viata toti suntem calatori, intereseaza, pentru ca intereseaza in primul rând realizarile sale care poarta pecetea unui spirit creator de anvergura, a vietii sociale bacauane, in complexitatea sa, completând cercul personalitatilor de seama bacauane si in al doilea rând completând nemurirea faptelor si realizarilor ce alcatuiesc frumusetea, arhitectura si unicitatea inegala-bilului oras al Moldovei lui Stefan.

Rodica Serbanescu

Doru Sechelariu a trait intens, a indraznit, a sperat si a transformat sperantele si visele in realitate. Si-a asumat o viata de barbat luptator, indraznet, si-a sumat responsabilitati. A fost exponentul tuturor tipologiilor de dinainte si de dupa 1989. A celor cu aspiratii. La inceput a stiut cum sa munceasca pe rupte ca sa-si construiasca fericirea lui, iar apoi a daruit fericire celor din jur. Ca orice indraznet, si-a asumat rolul de lider pentru neamul lui: familia lui, prietenii, bacauanii, moldovenii si românii lui.

A fost un model intr-o tara care a dus si duce lipsa din ce in ce mai acuta de modele. Pentru indrazneala lui a fost criticat, pentru generozitatea lui a fost tradat, dar pentru dezamagirile lui a suferit singur. El a vrut sa fie un copac cu radacini puternice ca sa se o dihneasca si sa-i faca mândri pe cei pe care i-a iubit, pe toti oamenii. Din pacate, copacul nu poate rezista vesnic fara padure.

Vorbeam adesea cu el despre datoria fata de tara, familie si credinta in Dumnezeu. Poate de asta era un om atât de credincios si un parinte exigent: si-a educat copiii sa aiba aspiratii si sa-si depaseasca limitele, sa devina campioni pentru România, insa modesti in societate. Nu a fost un sfânt si nici nu a vrut, a pastorit vietile celor din jur, uneori cu asprime. Eu am o teorie foarte simpla ce tine de aritmetica vietii: pentru mine cineva este om când faptele lui pozitive cu cele negative fac plus, iar straduinta lui este pozitiva.

Ce ziceti, aritmetica faptelor lui Doru Sechelariu da plus? A fost un OM? Pentru mine a fost un prieten. Iar prietenul meu a fost mai curajos decât temator, luptator decât las, generos decât zgârcit, familist decât egoist, implicat decât nepasator, consecvent decât schimbator, maret decât banal, enervant, dar nu plictisitor, mare gurmand, ca toti moldovenii, prieten adevarat, nu tradator, stoic si barbat pânala moarte, luptator neobosit, sentimental pâna la a crede si in oameni care nu meritau.

Dar stiti de ce a fost unic Doru Sechelariu? Pentru ca si-a dorit si a luptat pentru fericirea celor din jur.

Marian Cuzdroianu – Don Mariano