Într-un ritm bine susţinut de la începutul actualei stagiuni, Teatrul Municipal Bacovia ne-a invitat, duminică seara, la cea de-a treia premieră. Piesa aleasă de regizorul Dumitru Lazăr Fulga este „Opt femei sublime” de Robert Thomas, în traducerea lui Gheorghe Balint (care, şi el, după câte ne amintim, a montat acum câtva timp, acelaşi text, tot pe scena băcăuană).
Titlul în original nu conţine adjectivul sublime, el fiind o adăugire sarcastică a regizorului, care a vrut să accentueze elementul satiric al piesei, dar şi să dea un nume de afiş, cât mai atractiv, spectacolului.
Piesa dramaturgului francez de succes Robert Thomas este o comedie neagră, după cum exact este denumită în caietul-program. E scrisă în 1961 şi a făcut o glorioasă carieră scenică internaţională, stând şi la baza unei ecranizări în format de musical. Robert Thomas construieşte cu abilitate şi meşteşug o farsă poliţistă, folosind toate ingredientele genului, cu surprinzătoare revelaţii, imprevizibile răsturnări de situaţie, cu mister bine dozat.
Acţiunea se petrece în ajunul unui Crăciun, când atmosfera de sărbătoare dintr-un conac de ţară este tulburată de o tragedie. Stăpânul conacului, Marcel, este găsit în camera lui cu un cuţit în spate. Cine este faptaşul? Mai precis, făptaşa, din moment ce Marcel trăieşte ân mijlocul unui adevărat gineceu, nu mai puţin de opt femei gravitând în jurul său. Şi care, toate, depind material de generozitatea lui.
Or, bietul bărbat se află în pragul falimentului. Cele opt femei, din generaţii diferite, sunt soacra, soţia, cumnata, fiicele, sora, menajera, camerista. Iar în ele colcăie un infern de patimi, interese, frustrări, revolte, vicii, un teribil amestec de mici şi mari mizerii. Iar grămăjoara aceasta de mizerii (care alcătuieşte un eu) va exploda odată ce personajele îşi spun povestea, încercând să scape de acuzaţia de crimă.
Pe parcursul dezvăluirilor succesive, măştile vor cădea, la suprafaţă ieşind turpitudinile, abjecţia, malversaţiunile, minciuna, ipocrizia, trădarea. Adică părţile întunecate din personalitatea femeilor prinse în sarabanda deconspirării adevăratelor lor mobiluri. Singura figură mai luminoasă este Catherine, fata cea mică a lui Marcel, cea care a pus la cale întreaga tărăşenie, voind, în final, să se rupă de cercul perfid, de lumea falsă în care trăia, şi să plece împreună cu tatăl ei. Numai că acesta chiar alege să moară, total dezgustat de ceea ce a auzit din gura aprigelor femei. Aşadar, o crimă care nu e crimă, dar care în final devine crimă, după cum sintetizează regizorul Dumitru Lazăr Fulga piesa lui Thomas.
Pentru că Marcel este împins la sinucidere, deci omorât, de fapt, de fatalul gineceu ( puternic, egoist, fără scrupule, rapace, ipocrit, mai presus de toate) înlăuntrul căruia îşi consumase viaţa. Prea multe femei pentru un singur, biet bărbat!
Din toată acestă încâlcită poveste cu morală străvezie, cu ascuţişuri satirice bine ţintite a ieşit un spectacol care te ţine în priză, având dinamism şi suspans comic. Dumitru Lazăr-Fulga face o bună distribuţie în această piesă exclusiv feminină, oferind roluri şi unor actriţe pe care nu le mai văzusem cam de multişor pe scenă. Sau ocazia debutului în teatrul de dramă, în cazul Marlenei Duduman (transferată de la Animaţie), care se achită onorabil, ba chiar cu dezinvoltură, de partitura menajerei Chanel. Dar reuşitele spectacolului, în materie de interpretare, aparţin Firuţei Apetrei şi Elizei Noemi Judeu. Prima, în Augustine, creionează într-un chip savuros portretul unei femei simulante, şirete, nevrotice, constantă doar în ciclotimia ei.
Actriţa pune la bătaie un întreg arsenal de gesturi, tonuri, nuanţe pentru a-şi impune personajul. O apariţie spectaculoasă este cea a Elizei Noemi Judeu, în fiica cea mare a lui Marcel, numita Suzon. Eliza e o excentrică biker girl, cu un comportament agresiv, dur, tranşant, fără inutile sentimentalisme şi „feminisme”. E o pată de culoare tare, contrastantă în acest gineceu, şarjând cu bună ştiinţă şi cu mare succes la public. Comme il faut, adică exactă în portretizarea ei este Anca Bucşă în duplicitara, şi cam înţepata soţie a victimei.
Creionat veridic este şi personajul Mamy, soacra avară, vicleană şi beţivă, Nela Zare caricaturizând-o cu măsură. Şi aroganta cameristă Louise găseşte în Nina Ionescu o interpretă credibilă. Joacă şi se joacă, pentru că personajul ei este unul ludic, Alina Simionescu, punând în mişcare o acidă drăgălăşenie, de sub care îşi scoate prompt gheruţele la momentul potrivit. În genul hard, sexoasă, sulfuroasă este Corina Goranda, o Pierrette de senzaţie, care se reţine. Un emploi cât se poate de potrivit pentru actriţă, dus consecvent până la capăt.
Scenografia spectacolului este semnată de Cristina Ciobanu, autoarea unui decor gândit simplu, cu eleganţă, fără încărcătură inutilă, şi a unor costume care individualizează personajele. „Opt femei sublime” a avut o seară bună la premieră, iar actriţele, cu care regizorul a lucrat atent, cu migală, fără să lase nimic la voia întâmplării, au meritat aplauzele publicului. Vorbind despre ipocrizie şi trădare, spectacolul (căruia îi lipseşte parcă un acord de fineţe, totuşi) e cât se poate de actual, publicul apreciindu-l ca atare.
