Revoluția din decembrie 1989, de la Bacău, a fost relativ liniștită. Zvonistica era în floare și viza activități teroriste în diferite imobile și zone din oraș, inclusiv o reclamație îndreptată împotriva unui cetățean mai brunet, privit cu suspiciune de vecini fiindcă își schimbase parchetul din locuință cu doar câteva zile înainte de revoluție.
Din fericire, militarii de la Bacău nu au deschis focul aiurea, nu s-au împușcat între ei și nu au împușcat nici teroriști închipuiți. Au rămas în urmă o mulțime de revoluționari cu acte, care s-au înmulțit pe măsură ce timpul a trecut, pe principiul „Puțini am fost, mulți am rămas”.
Privilegii, grămadă: indemnizații, spații comerciale (inclusiv magazin de droguri legale), transport gratuit, scutiri de impozite, locuri de veci cu vedere la stradă.
Șapte gloanțe
Spre deosebire de acalmia de pe aici, la mică distanță de Bacău, în zilele lui decembrie ’89, s-a tras ca la război, au căzut oameni, iar Armata a fost la un pas de haos și măcel generalizat. S-a întâmplat la Roman, unde vremurile acelea m-au prins ca tanchist, militar în termen în pragul liberării.
În 17 decembrie goarna a sunat alarma de război și toată lumea a crezut că e un exercițiu. Ne-au contrazis când ne-au dat arme și muniție adevărată (muniție originală, cum spunea cineva). Se zvonea că ungurii au forțat frontiera de vest și că la Timișoara e dezastru. Despre Ceaușescu, nimic, până în data de 21 decembrie, când într-o mare adunare a celor aproape 3.000 de militari din unitate au fost înfierate acțiunile „elementelor antinaționaliste și șovine” care acționau la Timișoara împotriva statului român.
După ultimul miting al lui Ceaușescu, pe 22 decembrie, am urlat prin unitate de bucurie că s-a terminat cu sinistrul și sinistra, iar pe seară am primit ordin să apărăm unitatea, că vin teroriștii peste noi. Și ne-am împușcat unii pe alții, din cauza ordinelor anapoda date de superiori.
Lângă mine a căzut străpuns de șapte gloanțe unul Luță, din Rădăuți, un ins mic și pașnic, truditor la centrala termică din unitate, care și în civilie lucrase în domeniu. I-a intrat un glonț și prin casca de metal, dar nu și prin cap, întrucât casca era supraînălțată pe căciulă. A supraviețuit. Am căzut și eu, și alții, dar nu de glonț, ci fiindcă mi s-au tăiat genunchii când am văzut trasoarele cum zboară în toate direcțiile, cum răpăiesc pe caroseria mașinilor din jur și zdrobesc gardul de beton care bloca retragerea.
Cu toții aveam din belșug muniție, eram obosiți, cu mințile tabăcite de informații și ordine contradictorii. La podul de pe Siret, au tras cu mitraliera de pe tanc într-un biciclist beat turtă, dar l-au ratat. La depozitul de muniție erau să omoare un ofițer și doi soldați care patrulau și deranjau santinelele.
Doar i-au tăvălit prin noroi, cu țeava armei la ceafă. Din antiaerienele tancurilor s-a tras mult și fără țintă, de parcă venise deja Revelionul. Militarii trimiși prin oraș au împușcat și ei, în parc, vreo câteva ciori. O subunitate din vreo 30 de militari a fost trimisă la București. Mai târziu a venit vestea că aproape toți au murit împușcați.
Războiul proștilor
Încet-încet, atmosfera s-a mai destins, tuburile de cartușe au fost strânse cu grijă, betoanele ciuruite au fost reparate, revoluția a învins. Multe zile după execuția de la Târgoviște, ofițerul de contrainformații al unității militare încă nu era convins că trebuie să dea jos de pe peretele din biroul său tabloul cu chipul lui Ceaușescu.
La Roman a fost războiul proștilor cu diversioniștii, cu zeloșii, cu cei paralizați de spaimă, cu dezinformații, așa cum a fost peste tot. În toată țara au murit 1.600 de oameni. Generalul Militaru, Sergiu Nicolaescu, amiralul Cico Dumitrescu, Ion Iliescu, căpitanul Lupoi și atâția alți viteji ne rămân în memorie ca fiind cei care chemau și dirijau coloane militare, dădeau ordine să se deschidă focul, să fie măcelăriți soldați și civili nevinovați (vezi episoadele Otopeni, Ministerul Apărării Naționale, Televiziune etc.).
Un ofițer de contraspionaj spunea deunăzi că arhivele privind revoluția se vor desecretiza când se vor îndeplini două condiții: să considere autoritățile că este momentul oportun pentru desecretizare și ca arhivele să mai aibă în momentul desecretizării doar valoare istorică, ceea ce s-ar putea întâmpla și peste o sută de ani.
Am prieteni care, militari în termen și ei, fie la București, fie la Sibiu, au tras și au ucis oameni debusolați, ca și ei, militari sau civili, doar ca să-și apere viața, din exces de zel sau pe baza de ordine prostești. Mizerie fără sfârșit.