Am fost întrebată, cu prilejul unei anchete dintr-o revistă literară, ce relaţii am cu Internetul. N-am dat curs încă invitaţiei de a scrie ceva pe tema asta, dar m-am gândit puţin la întrebare şi acum creionez un posibil răspuns.

Cum eu sunt adepta convieţuirii paşnice, neplăcându-mi conflictele decât în teatru (doar acolo le apreciază cronicarul dramatic din mine) şi cu Internetul mă aflu într-o bună relaţie. Un controlată însă ferm, din partea mea. Adică mă folosesc de această unealtă extraordinară pentru informaţie, în primul rând, şi nu am nici o dependenţă de navigarea pe Net.

Asta pentru că detest orice formă de dependenţă. Evident, şi genul de informaţie e controlat şi verificat şi din alte surse, jurnalistul din mine procedând corect şi de astă dată. Am apoi un fel de igienă mentală, şi nu deschid calculatorul chiar zilnic, la sfârşit de săptămână dându-i şi lui liber. Că aşa sunt eu, generoasă, deloc egoistă, şi vreau ca toată lumea să se simtă bine. Sunt şi foarte sociabilă, vorbăreaţă, veselă, cel mai adesea, dar uite că nu sunt deloc tentată de reţelele de socializare, mă plictiseşte numai ideea de a fi pe undeva, pe acolo, on line.

Mie îmi plac chestiile live. Îmi place să ţin în mână cărţile şi revistele pe care le citesc, e ceva aproape senzual în relaţia stabilită cu ele. Le ţin în dezordine, pe vreo măsuţă, prin pat, pe lângă pat, pe fotolii, le iau şi le răsfoiesc sau mă afund în lectură, am şi un creion aproape, mai îmi notez câte ceva, reiau paragrafe, capitole, în fine, e ceva destul de intim în actul lecturii. Un ceremonial spiritual carevasăzică. Mă abandonez lui, plonjând, adeseori, în reverie. Excepţia o constituie cititul revistelor franţuzeşti pe Net, pentru că nu le găsesc în oraş.

Cumpăr câteva din Bucureşti, când ajung acolo, iar când plec în străinătate îmi fac niscaiva provizii. Nu mă pot lipsi de plăcerea de a avea câte un teanc de publicaţii diverse răspândite prin casă. Dar, să mă întorc la Internet. Ei bine, când mă apucă nostalgia, dau iama pe You Tube şi revăd concerte cu formaţiile şi cântăreţiii mei preferaţi. Şi sunt foarte mulţi, îi ascult în funcţie de starea mea pe Edith Piaf, Aznavour, Brel. Mi-o reamintesc pe fragila Nada cu „Il cuore e uno zingaro”, şi mă energizează, oricând, Tina Turner, chiar dansez pe „Proud Mary”, dar şi pe alte melodii de-ale ei. În fine, am o listă lungă, lungă de muzichii de care mi se face dor.

Dar cea mai mare bucurie pe care mi-o aduce Internetul este aceea că pot vedea o groază de filme, şi din alea foarte noi, şi din cele vechi şi minunate. Sau pot vedea multă artă, muzee întregi chiar. Aşa că apreciez cum se cuvine această formidabilă invenţie a minţii omeneşti, fără a pica în nici o exageraţiune.

Apropo de navigare, zilele trecute, citind eu de-a valma, cum am obiceiul, nu mai ţin minte unde anume am dat peste vorbele ( absolut minunate) zise de regina Izabela lui Cristofor Columb la plecarea lui în expediţie: „Pluteşte drept înainte şi, dacă pământul pe care-l cauţi nu există, fii sigur că Dumnezeu îl va crea într-adins pentru a-ţi răsplăti îndrăzneala”. Ce bine–i să ai parte de aşa nişte regale încurajări!

Vara vine cu surprize placute, cu vacanta, si cu poezie, de ce nu? Cum e noul volum semnat de Petru Scutelnicu, având titlul atât de frumos, „Îmblânzitorul de iluzii”. Un volum care contine poeme ce exprima stari spirituale complexe, impresionând prin gravitatea ideilor si delicatetea tratarii într-un registru minimalist.

Gasim aici multe versuri pregnante si reflexive, vorbind simplu, fara stridente, cu patrundere, sensibilitate si melancolie despre propria conditie. Ca în „Republica poemului”, de pilda: mi-e primavara acum pâna la suflet/ pâna la genunchi pâna la brâu/ din camera cristalina/ intram în iubire ca-ntr-un ocean înfiorat/ viata destrama amintiri.

Aflat la a sasea carte de poezie (sper sa nu ma însel), Petru Scutelnicu scrie o poezie a gândului fulgurant, prins din zbor, parca, distilând subtil stari si trairi. Care se configureaza într-o tesatura densa de senzatii acute, de idei si imagini caligrafiate cu mintea si cu sufletul, deopotriva. Totul este extrem de concentrat, adus la esentializare si transpus în versuri de maxima lapidaritate, în cuvinte-cheie, emblematice, tutelare (timpul, toamna, tristetea, melancolia, ruga, tandrete). Reproduc un mic poem straveziu, delicat: Mai umbli descult prin poem/ si prin cartierul de singuratate/

Se face iarna în cartile de liceu/ La tristetea ta si un sfert/ ne vom întâlni la universitate/ o lume încurcata dojenita/ dintr-o poveste înzapezita/ viata dintr-o patri de hârtie. Hotarât lucru, Petru Scutelnicu semneaza un volum de certa calitate literara, de profunda sensibilitate, cu o expresie elegant cizelata. Mai semnalez si faptul ca „Îmblânzitorul de iluzii” a aparut la Editura „Ateneul scriitorilor” Bacau, in cele mai bune conditii grafice.

Prin anii ‘70, când lasam deoparte meseria de profesor de istorie la Liceul din Podu Turcului pentru o noua activitate, aceea de etnograf la Muzeul de Istorie din Bacau, am luat cunostinta, dintr-o data, cu cele mai multe ii lucrate traditional în satele aflate pe valea Siretului dintre Bacau si Adjud.

Preotul Vasile Heisu, din Racaciuni, care fusese de curând chemat la Domnul, a lasat drept donatie Muzeului de Istorie din Bacau cea mai mare colectie de etnografie, bine reprezentata de portul femeiesc si cel barbatesc. Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit a fost bogatia iilor ale caror înfatisari semanau mai degraba cu cele ale unor pomi înfloriti, încarcate cu flori policrome de catre iscusitele si talentatele fete si femei din Racaciuni, Orbeni, Valea Seaca, Fundu Racaciuni, Gheorghe Doja, Pâncesti si alte sate reprezentative ale zonei etnografice Bacau.

Pe atunci nu credeam ca era posibill sa se sarbatoreasca vreodata aceasta splendida opera colectiva de arta populara, sa fie declarata chiar o Zi Universala a Iiei. Iile românesti, purtate deopotriva de catre femeile ortodoxe si de cele catolice, erau si sunt si astazi prezente în expozitia deschisa acum mai bine de 40 de ani la Racaciuni, fiind admirate si apreciate de catre cele care le purtasera cu ani în urma. Autorul acestor rânduri a facut cunoscut publicului un numar de patru carti de etnografie, unde camasa femeiasca, numita si ie a fost descrisa cu acribia unui cercetator etnolog.

Ceea ce m-a determinat sa scriu aceste rânduri, a fost modul superficial de a privi numai din punct de vedere estetic ia taraneasca, fara a se aminti structura morfologica a acesteia, adica croiul. Din acest punct de vedere, pe pamântul locuit de români, se întâlnesc doua tipuri morfologice de ii. Prima dintre ele, fiind totodata si cea mai veche, este „ia de tip carpatic” , încretita la gât, facând parte din adstratul de cultura dacic. Apelând la izvoarele istorice de tip artefacte, aceste ii încretite la gât se regasesc pe Columna lui Traian, îmbracate de femeile dace. De asemenea, ele se regasesc si pe metopele monumentului de la Adamclissi din Dobrogea, ridicat de catre mesterii romani în cinstea victoriei contra dacilor.

Ornamentele geometrice, florale si figurative, se întâlnesc pe „altitele” patrate sau dreptunghiulare, situate pe umerii iei, având rol apotropaic, adica de aparare a acestor segmente de corp expuse primejdiilor de tot felul, provocate de spiritele rele.

Cel de al doilea tip morfologic de camasa femeiasca, careia i s-a spus tot ie, este croita cu o decupare dreptunghiulara la gât, se aseamana cu camesoaiele mexicane din America latina si din acest motiv, cercetatorii le-au denumit „camesi tip poncio”. Ornamentele la aceste „camasi cu platca”, asa cum se mai numesc local, sunt grupate în forma dreptunghiulara, în jurul platcii, sub forma de „râuri” pe mâneci, pe piepti si pe spate. Pentru fetele din societatea traditionala era obiceiul sa-si coase iile în secret, timp de o iarna, pentru ca sa nu li se fure modelul si sa apara la hora de Pasti îmbracate pentru prima data, spre bucuria si fala acestora, si invidia celorlalte. Ia de ocazie, cu cromatica vioaie, bogat ornamentata, era purtata de catre fetele mari, femeile tinere si fetele care ieseau pentru prima data al hora, carora li se spunea la Glavanesti, „codane”. Pentru femeile mai în vârsta care mergeau la biserica sau la ceremonialul de înmormântare se îmbracau vesminte „cernite”, cu o ornamentatie estompata.

La ceremonialul de nunta, mireasa îmbraca ia de mireasa, din pânza alba, cusuta cel mai adesea cu mulineu (matase) alb, împodobita cu fluturi metalici (paiete), margele policrome. În mod special se împodobeau camasile pentru socri mari care le capatau în dar de la mireasa, viitoarea nora. Materialele cele mai fine, cum ar fi matasea, borangicul alb si galben, alcatuiau tesaturi diafane. Batrânele pastrau ia de la costum de mireasa pentru a se înmormânta cu aceasta, spre a se întâlni cu cel care i-a fost mire îmbracati la fel ca atunci când au facut nunta. În societatea traditionala, adica pâna la mijlocul secolului al XX-lea, ia de sarbatoare, de ceremonial se purta numai însotita de celelalte piese de costum popular: stergarul de cap, marama sau învelitoarea de cap în zonele de deal si de munte; catrinta, pestimanul, fota în zonele de deal si de munte; fusta creata, numita si androc pentru zona de câmpie.

În momentul de fata iia româneasca a fost ridicata la un loc aparte de „brend” national, fiind promovata peste tot in lume. Imbucurator este si faptul ca ia a inceput sa fie purtata si astazi, la ocazii sau ca port de zi, mai ales de tinere. Pentru a celebra superba ie traditionala, românii si prietenii României sunt provocati sa poarte ia, splendida bluza a portului popular. „Poarta o IE oriunde te-ai afla în lume”, “Îmbraca planeta în IA româneasca!“, sunt doar câteva slogane generice sub care românii de pretutindeni, mai ales cei aflati la distanta de casa, au aratat ca poarta ia în momentele importante din viata lor, ca pe un simbol national care a captivat lumea.

Prof dr. Dorinel Ichim, etnolog

Aceasta a fost impresia lăsată de consultarea celui mai autorizat mijloc de informare lexicografică – Micul dicţionar academic (MDA), 2003 –, pentru a stabili „data“ intrării în limba română a cuvântului master şi a derivatelor sale. De la maste (variantă pentru mast „catarg“) se sare la mastic „suc răşinos…“ Recurgem la dicţionarele „neoficiale“, mai dinamice însă, care ne lămuresc: master, mastere, cu înţelesul de „masterat“, dar şi master, masteri, „persoană care a dobândit acest titlu“ (are doar genul masculin); masterand, -ă, -zi, -e „persoană care urmează un masterat“ şi masterat, -e „ciclu de studii postuniversitare“ (NDULR, 2006). DEXI (2007) aduce în plus verbul (a) masteriza, din domeniul informaticii, dar de fapt al artei: „a executa în calculator operaţiile finale: filtrarea etc., pentru obţinerea unei piese muzicale“ (virgula dinaintea circumstanţialului de scop ne aparţine; semnul /:/ de asemenea, în locul unei virgule). Doar DEXI ne trimite către latinescul magister, -ri, care la rândul lui ne cere să-l asociem cu magis „mai; în plus“.

Ne întoarcem la dicţionarele oficiale şi apelăm, desigur, la DEX: cel din 1996 sare şi el, ca MDA, de la mast la mastic, pentru ca ediţia din 2009 să consemneze cu claritate master şi cu surdină pleonastică masterat „perioadă de studii după obţinerea licenţei, pentru o specializare profesională postuniversitară“ (post „după“). Nici NDULR nu e scutit de erori: după ce ne face atenţi că substantivul are un singur gen, masculinul, ne dă forma de plural – masterii -, fără să-i ceară cuiva să-l articuleze. Altminteri se va crede că există singularul masteriu ori masterie, despre care (încă) nu am auzit. DOOM-ul din 2005 dă ca noutăţi master, s.m., pl. masteri etc.

Excursul lexicografic a fost prilejuit de experienţa admiterii la masteratele Literelor băcăuane: limbile engleză/franceză – practici de comunicare, Cultură şi literatură română şi Comunicare în spaţiul public. La ultimele două, subiectele au îmbiat la creativitate, cu… delicatele constrângeri dictate de bibliografia recomandată: „Pornind de la următoarea afirmaţie: <> (Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc), comentaţi, într-un eseu despre romanul românesc, raportul realitate-ficţiune, folosind drept corpus de referinţă opera unui prozator studiat“ şi respectiv „Motivaţi importanţa comunicării în spaţiul public, folosind argumente din literatura consultată“.
Diferenţa faţă de examenul de licenţă a fost vizibilă măcar din punct de vedere docimologic: nu s-au înregistrat note sub 7. Cele două note maxime obţinute de Diana Focşa (cu rezultate foarte bune şi la susţinerea examenului de titularizare) şi Gina Mazilu, de la CLR, au dovedit că au adnotat studiul lui Nicolae Manolescu, din care reproducem enunţurile anterioare citatului dat: „… niciodată, în materie de artă, nu vom şti destul de multe lucruri ca să putem cheltui idei în contul viitorului. Domeniul nostru rămâne trecutul. În condiţiile în care obiectivitatea constituită a realului e mai puternică în roman decât orice subiectivitate constituantă (cazul invers: poemul modern), romanul trebuie considerat, indiferent de tipul lui, grosso modo, realist“.

Sunt semne că iuţeala cu care au pătruns în română termenii master, masterat, masterand are corespondent în capacitatea uluitoare a tinerilor de azi de a se adapta la noi contexte.

După ce Iisus Hristos a postit în pustiu patruzeci de zile, s-a apropiat de el diavolul-ispititor şi i-a spus: „De eşti Tu, Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini” (Matei 4, 3). Iisus Hristos, printr-un singur act al voinţei Sale ar fi putut să transforme pietrele în cele mai gustoase pâini, dar nu a făcut acest lucru. La această ispitire a satanei Mântuitorul a răspuns: ”Scris este “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.”(Matei 4, 4). Prin rostirea acestor cuvinte Dumnezeiescul nostru Mântuitor ne aduce aminte de un adevăr important, acela că omul are şi trup şi suflet. Sufletul are nevoie de hrană asemenea trupului. Aşa cum fără hrana materială trupul uman piere, tot aşa şi sufletul acestuia nu poate să trăiască fără hrana duhovnicească necesară lui.
Evanghelia Duminicii a VIII-a după Rusalii ne relatează cum Iisus, folosind doar cinci pâini şi doi peşti, a săturat cinci mii de oameni. Această minune a fost consemnată de către toţi cei patru evanghelişti. Oare de ce a făcut Iisus această minune?.
Înainte de toate, poporul a venit la Iisus de prin împrejurimi, pentru a-L asculta, uitând de hrana necesară corpului. Aceşti ascultători se îndulceau de învăţătura cerească, hrănindu-şi sufletele cu cuvintele care ieşeau din gura Fiului lui Dumnezeu. Dar, când a venit timpul, Iisus le-a potolit şi foamea fizică, binecuvântând şi înmulţind cele cinci pâini şi doi peşti pe care oamenii le aveau cu ei.
Pe de altă parte, Iisus a înmulţit pâinile în mod miraculos, hrănind mii de oameni, pregătindu-i pentru cea mai mare minune, pentru pâinea cerească – Preasfânta Euharistie. Minunea pâinilor a fost prefigurarea Preasfintei Euharistii. În ziua care a urmat după această minune, poporul s-a grăbit din nou să-L urmeze pe Mântuitor, crezând că El îi va hrăni din nou în mod miraculos. De aceea Iisus le-a spus: „Mă căutaţi… pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului.” (Ioan 6, 26-27).
La Cina cea de Taină, Iisus şi-a îndeplinit această promisiune. El, „luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi a dat ucenicilor zicând: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi. Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Matei 26, 26-28). Prin aceste cuvinte Fiul lui Dumnezeu a instaurat hrana cea cerească pentru sufletele noastre. Aceasta este minunea minunilor! Dumnezeul Cel nevăzut, infinit şi etern, devine prezent la fiecare Sfântă Liturghie sub chipul pâinii şi vinului şi ni se oferă ca hrană pentru luminarea şi sfinţirea sufletelor noastre. Este cel mai mare dar şi cea mai mare bucurie să-L primeşti prin Sfânta Împărtăşanie în suflet pe Hristos, dar de care nici măcar îngerii din cer nu se bucură, ci numai noi oamenii. După Sfânta Împărtăşanie, sufletul nostru devine o locuinţă a Fiului lui Dumnezeu, templul lui Dumnezeu, Cerul însuşi.
Suntem datori să ne amintim permanent de această taină, pentru a ne pregăti să primim cum se cuvine Sfânta Împărtăşanie. Apostolul Pavel în Epistola sa către Corinteni scrie: „Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi de Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar” (1 Corinteni 11, 27-29).
Astfel, Sfânta Euharistie trebuie să fie pentru noi izvorul puterii care sfinţeşte sufletele noastre. Să avem grijă întotdeauna ca “nu spre judecată sau spre osândă, să ne fie împărtăşirea cu Aceasta, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului nostru şi spre viaţa de veci”.
Pr. dr. Marius Popescu,
Parohia „Sfântul Ioan” Bacău

Evanghelia duminicii a XVIII-a de peste an ne prezintă minunea înmulţirii pâinilor. Nouă, celor formaţi de o mentalitate concretă şi realistă despre lucruri, ne vine mai greu să ne gândim că s-a întâmplat într-adevăr ceea ce relatează Evanghelia de astăzi: este un fapt atât de contrar legilor materiei, încât am spune că aşa ceva este imposibil. Nu trebuie să ne înspăimântăm prea tare, dacă uneori ne vin astfel de gânduri chiar şi în faţa Evangheliei. Dintr-un anumit punct de vedere, acesta este un semn bun; e un semn că noi încercăm să luăm în serios ceea ce spune Evanghelia. Iar Evanghelia ne spune şi ne relatează lucruri care nu întotdeauna sunt atât de evidente sau atât de uşor de acceptat şi de crezut.
Câtă vreme este vorba de fabule sau de relatări ştiinţifico-fantastice, putem asculta relatându-ni-se lucruri dintre cele mai absurde sau neverosimile, şi nu se întâmplă nimic; ştim din start că realitatea este cu totul alta. Dar Evanghelia nu este o relatare fantastică, nu aparţine domeniului fanteziei; Evanghelia intenţionează să ne plaseze în faţa unei realităţi concrete, în faţa a ceea ce realmente a spus şi făcut Isus din Nazaret. Iar uneori Isus făcea lucruri care uluia pur şi simplu; lucruri „imposibile”, am spune noi, lucruri care nu se pot explica.
Aceste lucruri, noi le numim „minuni”. Însă, în faţa minunilor lui Isus, poate exista un dublu risc din partea noastră. Unul este cel al scepticismului şi al necredinţei din principiu. Se spune: „Toate sunt poveşti, nu se poate!”. Şi, în felul acesta, nu ne mai lăsăm provocaţi şi interpelaţi de Evanghelie; rămânem închişi la orice ipoteză care trece dincolo de schemele noastre dobândite. Dar, în definitiv, oare suntem chiar atât de siguri că este „posibil” numai ceea ce spunem noi sau ceea ce noi putem face sau înţelege? Un alt risc este acela de a crede cu prea mare grabă în minuni, oprindu-ne însă la suprafaţa lucrurilor, la gustul miraculosului, fără a ne întreba despre sensul a ceea ce s-a întâmplat, fără a ne lăsa provocaţi de semnificaţia faptelor pe care le relatează Evanghelia. În schimb, tocmai aceasta trebuie să facem
Faptul minunat, miraculos nu este scop în sine însuşi. Isus nu săvârşeşte niciodată minuni numai pentru a se face văzut că are puteri extraordinare. Minunile sale sunt întotdeauna intervenţii în favoarea oamenilor. Înmulţirea pâinilor este o manifestare concretă a acelei compătimiri, a acelei solidarităţi şi griji din partea lui Isus faţă de oameni, atitudine ce caracterizează întreaga lui existenţă, şi care tindea întotdeauna să vină în întâmpinarea diferitelor forme de necesităţi şi suferinţe umane.
Sfânta Euharistie este semnul cel mai concret pe care ni l-a lăsat Isus, semn al măreţiei şi gratuităţii darurilor lui Dumnezeu, deoarece este actualizarea darului de sine însuşi, pe care Cristos l-a făcut într-un mod total prin viaţa şi moartea sa odată pentru totdeauna, dar pe care în acest sacrament a voit „să-l înmulţească” indefinit pentru toţi credincioşii, pentru ca prin împărtăşirea cu el să putem sătura acea foame şi acea sete pe care nu le poate potoli nici toate lucrurile din această lume.
Pr. Emanuel Imbrea, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău