Vineri:

„Matteo Café” va invita sa sarbatoriti impreuna deschiderea terasei „Matteo Summer Lounge”.

„Club Marinarul” isi deschide portile in aceasta seara. Dj Pascal si „The Invaders Evolution” vor oferi un spectacol care promite sa va scoata din cotidian.

„Pub S” va asteapta sa petreceti alaturi de Tengu, de la ora 21.00.

De aceasta data, lopata este vedeta unei petreceri in „The Stage”. Cei care vor sa participe la „Back to shovel party”, de la ora 21.00, trebuie sa plateasca la intrare 10 lei.

Bacauanii pot urmari, de la ora 16.00, pe scena Teatrului „Bacovia”, spectacolul „Crash. Test. Dumy”.
Regizorul este Antohi Adina iar adaptarea este semnata de George Stefan. Pretul unui bilet este 10 lei.
Sâmbata:

„White Caffe” organizeaza o petrecere de ramas bun, promitând sa revina din toamna.

Clubul „Moldavia Bikers” petrec in aceasta seara deschiderea sezonului de mers cu motocicletele cu un Moto Show in „Pub S4”. Intrarea este libera.

Daca va era dor de o seara „Alternative Night”, „The Stage” v-a citit gândurile. Petrecerea incepe de la ora 21.00, iar pentru fetele care reusesc sa ajunga pâna la ora 22.00 barmanii pregatesc o surpriza din partea casei.

„S.I.F Moldova” te invita, de la ora 22.00, la o petrecere marca „Tomorowland Party”. Eskat si Edward Raenbow vor fi responsabili cu buna dispozitie.

„Club Marinarul” isi intâmpina invitatii cu „Hello Sailor”, de la ora 23.00. Dj Matteo va mixa pentru toti cei prezenti, chiar daca poarta sau nu dungi.

„Coco Caffee” da startul unui nou sezon de distractie alaturi de DJ Elchinsoul, de la ora 22.00.
Duminica:

Bordea si Micutu vor sustine un spectacol de Stand-up Comedy, de la ora 20.00, in „Pub S4”. Un bilet costa 25 de lei.

Piesa „Opt femei sublime”, scrisa de Robert Thomas si regizata de Dumitru Lazar Fulga se joaca, de la ora 19.00, pe scena teatrului „Bacovia”.

Copiii se pot bucura de punerea in scena a povestii „Cei trei purcelusi”, la Teatrul „Bacovia”.
Dramatizarea apartine Andreei Gheorghe iar directia de scena a fost realizata de Gheorghe Balint.
Bacauanii pot viziona la sfârsitul acestei saptamâni, la „Cinema City”, in premiera, urmatoarele filme:

Cealalta femeie

Regia: Nick Cassavetes Gen: Comedie, Romantic, Dragoste
Cu: Cameron Diaz, Leslie Mann, Kate Upton, Nikolaj Coster-Waldau
Dupa ce descopera ca iubitul ei este casatorit, o femeie (Cameron Diaz) încearca sa îsi refaca viata distrusa. Dar, când o cunoaste întâmplator pe sotia înselata de acesta (Leslie Mann), îsi da seama ca are multe în comun cu ea, iar marea ei inamica devine cea mai buna prietena a ei. Descoperirea unei a treia aventuri (Kate Upton) le determina pe cele trei femei sa pregateasca în comun razbunarea asupra ticalosului care le-a mintit si le-a înselat pe toate trei.

Violetta în concert

Regia: Jorge Nisco Gen: Familie, Muzical
Cu: Martina Stoessel, Jorge Blanco
Filmul surprinde interpretarile live si da fanilor seriei Violetta o sansa de a vedea ce se întâmpla în culisele unui turneu muzical live. Spectatorii vor vedea pregatirile febrile din momentele de dinainte urcarii pe scena si îi vor putea vedea si cum îsi petrec actorii din serial timpul liber. Concertul propriu-zis va dura 90 de minute si include 4 piese în premiera si 15 minute de imagini din culise, montate în paralel cu acest concert.

Madalina Gheta

Ţinta ce mai înaltă a educaţiei e să formeze caractere, iar caracterul nu este un dar, ci o sumă de deprinderi tari, dobândite prin muncă, aşa spunea Simion Mehedinţi, iar Spiru Haret afirma, în chip hotărât: Cum arată astăzi şcoala va arăta mâine ţara. Ar mai fi de adăugat că educaţia înseamnă să deschizi, să inspiri mintea cuiva, nu să i-o încarci cu o mulţime de cunoştinţe inutile, făcându-i capul cât baniţa. Astăzi, nu mai avem însă nici şcoală adevărată, şi nici educaţie, din nefericire, iar efectele acestei stări de fapt sunt dezastruoase.

Pentru că oamenii fără educaţie pot fi uşor aserviţi, manipulaţi. Ca să fii om liber trebuie să te fi bucurat de o educaţie adecvată, să deţii un bagaj cultural cât mai bogat, care să-ţi dea repere, puncte de reazem. Altfel, eşti în bătaia tuturor vânturilor, n-ai rădăcini. Iar oamenii fără temelie lăuntrică, vorba lui Nicolae Steinhardt, sunt versatili şi uşuratici. Mai rău, sunt mitocani şi ţoape. Am citit, acum câtva timp, un dosar al Dilemei vechi, care avea drept temă „neamurile proaste”. Din acelea de care te izbeşti acum mai la tot pasul.

Ce anume le caracterizează? Desigur, o neadecvare la situaţia în care se găsesc, persoanele needucate făcând gesturi deplasate, spunând cuvinte nelalocul lor, care se potrivesc, vorba aia, ca nuca-n perete. Există apoi ostentaţia, stridenţele, excesele, schimonoselile, vulgaritatea, toate aparţinând aceluiaşi generic numit „neam prost”. De care e bine, e sănătos să te fereşti, pentru că murdăreşte, strică tot ce atinge. Deşi e greu să reuşeşti asta, fiindcă specia a ajuns să prolifereze şi în mediul universitar, academic.

Viciat şi corupt, după cum se ştie. Astfel că aici găseşti „mârlanul academic” şi „ţoapa universitară” sub următoarele înfăţişări: activistul, amănţica, băiatul bun la toate, caţa de comisie. Amănţica, desigur, îşi croieşte cariera în pat sau pe unde apucă, fiind o foarte bună „colaboratoare”. E de aşteptat ca să parvină repede, şi să ajungă şefă de lucrări, etc. Iar caţa de comisie are o gură cât o şură, „atacând feroce şi strident” orice, doar-doar o lua-o lumea în seamă. În fine, descrierea din articol este mai lungă, mai detaliată şi savuroasă.

Aşa cum şi în celelalte intervenţii din dosarul amintit întâlnim diverse portrete de „mitocani eterni”. Iată şi o foarte exactă particularitate a mitocanului parvenit, a ciocoiului, definită de Vasile Alecsandri: „Ciocoiul înseamnă a fi mare cu cei mici şi mic cu cei mari”. De fapt, ciocoimea are suflet de slugă, natură de servitoare. Şi cu atât mai mult, comportamentul acestor parveniţi e strident, pentru că vor, cu tot dinadinsul, să-i impresioneze pe alţii cu avuţia lor de dată recentă şi cu fandoselile lor. Dar cel mai mult m-a amuzat un material scris cu multă vervă şi acidă ironie despre „ţoapa religioasă”.

Autorul, Mirel Bănică, descrie un astfel de exemplar întâlnit într-un celebru loc de pelerinaj. E un soi de „cucoană” care conduce o maşină bengoasă rău, un BMW, care claxonează isteric făcându-şi drum printre enoriaşi, şi vine încărcată cu o mulţime de prinoase pentru mânăstire, etc. Dar răul vine mai ales atunci când aceste „cucernice” de tip nou, bogate, dictează renovarea unor lăcaşe de cult după bunul lor plac, instaurând un kitsch nimicitor: „pictură cu albastru ca la Voroneţ, scaune sculptate, voievodale, podea de marmură, coruri dulcege”, etc.

Doamne apără şi păzeşte de asemenea specimene !

De gustibus non est disputandum. Avem stiinta despre asta, dar nu putem evita clasamentele unor profesionisti, chiar daca le privim critic. Sa privim, de pilda, clasamentele care incearca sa stabileasca ierarhia celor mai bune productii din istoria cinematografului. Internet Movie Database, un site popular, a stabilit, pe baza votului a milioane de cinefili, urmatorul clasament: Nasul I (1972), The Shawshank Redemption (1994), Nasul II (1974), Cel bun, cel rau, cel urât ( 1966), Pulp Fiction (1994), Lista lui Schindler (1993), Razboiul stelelor. Imperiul contraataca, episodul V (1980), Casablanca (1942), Zbor deasupra unui cuib de cuci, (1975), Stapânul Inelelor: Intoarcerea Regelui (2003).

Pentru filmele americane, Institutul American de Film ne propune urmatorul Top 10: Cetateanul Kane (1941), Casablanca (1942), Nasul (1972), Pe aripile vântului (1939), Lawrence al Arabiei (1962), Vrajitorul din Oz (1939), Absolventul (1967), Pe chei (1954), Lista lui Schindler (1993), Cântând in ploaie (1952). Iata si filmele propuse de Institutul Britanic de Film: Cetateanul Kane (1941), Vertigo (1958), La Régele du jeu (1939), Nasul si continuarile sale (1972-1990), Tōkiō Monogatari (1953), 2001: A Space Odyssey (1938), Crucisatorul Potemkin (1925), Sunrise (1927), 8 ½ (1963), Cântând in ploaie (1952). Câte dintre aceste filme intra si in topul dumneavoastra?… De gustibus non est disputandum…

Se discuta mult despre chipul pe care l-ar fi avut aceste topuri daca n-ar fi fost ratata realizarea unor filme despre care se spune ca ar fi avut sansa sa fie capodopere. B.B.C., de pilda, aminteste ca Stanley Kubrick a avut ambitia de a realiza ,,cel mai bun film realizat vreodata”, Napoleon.

Costurile uriase au stat in calea proiectului. Regizorul realizase o documentare impresionanta, stabilise ca Audery Hepburn si Oskar Werner vor juca in rolurile principale (Josefina, Napoleon), incheiase o intelegere cu Armata Româna pentru realizarea scenelor de lupta, dar… Kaleidoscope urma sa fie numele unui film al regizorului Alfred Hitchcoch.

El ar fi depanat povestea unui tânar culturist care seducea si ucidea femei. Studiourile Universal i-au refuzat proiectul, desi celebrul regizor anticipa costuri mai mici de un million de dolari. Pelicula isi propunea sa fie revolutionara, sa contina nuditate explicita, violenta, intr-o vreme in care acestea erau un tabu. Luchino Visconti a ratat sansa realizarii filmului In Search of Lost Time, o adaptare dupa capodopera lui Marcel Proust.

Ani de zile s-a documentat in Franta pentru a realiza acest proiect, dar intentiile sale au fost naruite de lipsa resurselor financiare. Sergio Leone, regizor consacrat de genul Spaghetti Western, a dorit sa ecranizeze The 900 Days/Leningrad. Il distribuise pe Robert de Niro in rolul unui fotograf american prins in infernul blocadei, indragostit de o rusoaica, ucis in ziua eliberarii orasului. Celebrul Enrico Morricone urma sa compuna muzica. Era asigurat bugetul de o suta de milioane de dolari, rusii ii dadusera acordul pentru filmari, dar, cu doua zile inainte de semnarea contractului cu studioul de film, Sergio Leone a fost rapus de un atac de cord.

The Moviegoer/Cinefilul urma sa fie numele filmului americanului Terrence Malick. Scenariul, o adaptare dupa romanul existentialist The Moviegoer, semnat de Walker Percy, a fost insa abandonat de regizor. Celebrul Orson Welles a intentionat sa ecranizeze Don Quijote. El voia sa aduca personajele lui Cervantes in prezent. Desi a filmat timp de vreo zece ani scene ale filmului, Orson Welles nu si-a putut realiza visul, intrucât in 1985 a murit.

Tot el a ratat si realizarea peliculei Inima intunericului, dupa romanul lui Joseph Conrad. Studiourile RKO isi dadusera acordul de principiu, Orson Welles urma sa interpreteze rolul principal. Viziunea era revolutionara: regizorul-actor voia sa foloseasca o ,,camera subiectiva” prin care publicul ar fi vazut ceea ce vede protagonistul. Cu exceptia câtorva cadre in care-i vedeau doar umbra sau imaginea in oglinda, spectatorii nu-l puteau vedea pe protagonist. Studiourile RKO au renuntat la colaborare, din cauza bugetului depasit. Regizorul Terry Gillian a dorit sa realizeze Ucigasul lui Don Quijote. Tema: un barbat din prezent se intoarce in timp si este confundat de Don Quijote cu Sancho Panza, scutierul. Filmarile au inceput in 1998, au fost intrerupte de inundatii care au distrus echipamentele. Reluate in 2008, filmarile au fost iar oprite, din cauza penuriei financiare.

Inca mai exista sperante pentru finalizarea filmului. Mai notam ca David Lynch a ratat ecranizarea peliculei Ronnie Rocket, cu un detectiv care intra intr-o alta dimensiune a existentei. Intrucât proiectul nu era unul comercial, n-a obtinut finantarea. Cum ar fi aratat O tragedie americana in ecranizarea rusului Sergei Mihailovici Eisenstein? Studiourile Paramaount si-au dat initial acordul, pentru ca apoi sa renunte la colaborare, motivând ca adaptarea romanului lui Theodore Dreiser este prea deprimanta. Ramâne intrebarea: cum ar fi aratat istoria cinematografului daca aceste filme ar fi fost realizate?

Cu ocazia Zilei Bibliotecii “Ion Ghelu Destelnica” din comuna Stelnica, judetul Ialomita, miercuri, 7 mai 2014, in prezenta presedintelui Consiliului Judetean Ialomita, Silvian Ciuperca, primarului comunei Costel Brates, a directorului Bibliotecii judetene “Stefan Banulescu”- Mihaela Racoviceanu, a altor primari din comunele invecinate si a numerosi localnici, sub genericul “Omagiu dramaturgului Ion Ghelu Destelnica”, s-au desfasurat mai multe activitati culturale, printre care lansari de carti, expozitii de pictura, caricatura, grafica. Manifestarile au fost coordonate de bibliotecara Ionelia Serban.

De un real interes s-a bucurat si lansarea cartii Pacaliada-Teatru in versuri, autor Ion Ghelu Destelnica – scriitor nascut in Stelnica, la 7 mai 1922, editie ingrijita de Radu Bogdan Ghelu.

“A fost dorinta tatalui meu, testamentul lui de a-i publica piesele de teatru, care i-au fost interzise inca din anii ’70. Sunt piese in versuri, care pot fi puse in scena de copii, liceeni si de artisti profesionisti. Este o mare bucurie pentru noi ca am reusit sa indeplinim dorinta celui care toata viata a iubit teatrul si pregatit numerosi tineri pentru a deveni actori, artisti ai scenei.

Au vorbit despre profesorul, dramaturgul, poetul si omul de teatru Ion Ghelu Destelnica, cât si despre volumul Pacaliada scriitori ialomiteni, profesori, localnici. Mai multe volume au fost donate bibliotecii, cât si unor elevi si oficialitati locale”, ne-a informat telefonic Radu Bogdan Ghelu, prezent la Stelnica.

În ale sale „Sfaturi pe întunerec“ (conferinţe la radio), Nicolae Iorga vorbeşte şi despre „Noţiunea de bine la poporul nostru“ (28 mai 1937). Cu bine-cunoscuta-i vervă (fonoteca de aur a Radiodifuziunii Române stă mărturie), savantul consideră această „mare şi nobilă concepţie a minţii omeneşti produsul unei civilizaţii de sus care, încetul cu încetul, prin infiltrări din ce în ce mai adânci, a ajuns până în sufletul oricărui om inteligent pe care nu l-a falsificat cultura“.

La noi există o expresie care – crede N. Iorga – „în nicio limbă de pe lume nu se găseşte“: a face bine, cu înţelesul de a împrumuta bani cuiva. „N-am luat-o din limba latină: francezul nu face bine altuia şi nici italianul nu cere altui italian să-i facă bine. Noi strămutăm în domeniul acesta, care poate fi atât de urât, pătat de atâta egoism şi stăpânit de atâta chibzuială crudă, al trecerii banului dintr-o pungă în altă pungă, noţiunea frumoasă, estetică, a facerii binelui“.

Româna acordă, după cum se vede, două valori gramaticale cuvântului: de regulă este adverb, dar prin conversiune poate deveni substantiv, ca în versurile lui Al. Vlahuţă: „Iar ca să trăieşti în pace,/Nimic lumii să nu-i cei./Binele te-nvaţ-a-l face/Ca albina mierea ei“. Când intră în structura unor compuse, începe deruta. Dacă avem un compus prin contopire, lucrurile-s simple: (a) binecuvânta, binecuvântare, (a) binedispune (cuvânt nou introdus în DOOM2), binefacere, binefăcător, (a) binemerita (formă modificată faţă de DOOM1); (a) binevoi, binevoitor. (Am extras toate exemplele de acest tip din DOOM2.) În alte situaţii, cuvântul bine îşi păstrează valoarea adverbială explicită ori implicită. În aceste cazuri se va scrie cu cratimă, ca în bine-credincios (cuvânt nou introdus în DOOM2).

A treia grupă de situaţii este dată de perechile ortografiate cu blanc ori cu cratimă. Vom scrie „bine-crescut (cuviincios) (copil I)“, dar „bine crescut (dezvoltat bine) (aluat I); „bine-cunoscut (celebru) (scriitor I)“, dar „bine cunoscut (ştiut bine) (caz I de toată lumea)“; „bine-venit (oportun, agreat) (proiect I)“, dar bine venit (sosit cu bine) (I din război)“. Într-un singur caz, se scrie ori sudat, ori liber: „bineînţeles (desigur) (I că pleacă)“, dar „bine înţeles (priceput bine) (acest lucru a fost I)“. O bună parte dintre exemple sunt noutăţi faţă de DOOM1. Să recunoaştem că nu e uşor de diferenţiat o formă de alta, dar o posibilă regulă ar exista: dacă putem plasa adverbul după adjectiv, se va scrie cu cratimă sau – doar pentru bineînţeles – fără blanc: crescut bine (deci bine-crescut), cunoscut bine (deci bine-cunoscut) etc. Se remarcă „o diferenţă de sens faţă de cuvintele de bază: aşa-zis ‘pretins’, !bine-crescut ‘cuviincios’“ etc. (DOOM2, p. LXV).

Revenind la observaţiile lui Nicolae Iorga, ne întrebăm dacă s-a schimbat ceva din 1937 încoace, când ar trebui să ne preocupe valoarea substantivală a cuvântului în discuţie: „Dacă poporul nu întrebuinţează noţiunea abstractă binele şi, dacă l-ai întreba cu privire la dânsa, ar da din umeri, el cunoaşte înţelesul adverbial al cuvântului“, când de fapt „bine(le) este una din regulele nestrămutate ale vieţii“. (Ne-am permis să articulăm termenul, pentru a-i conferi valoarea substantivală impusă de context.)

A patra Duminică de la Sfintele Paşti, asemenea tuturor Duminicilor până la Înălţare, este zi de praznic împărătesc şi îi găseşte pe toţi creştinii în aceeaşi atmosferă sărbătorească, în aceeaşi lumină şi bucurie, care s-a revărsat asupra lumii întregi o dată cu Învierea lui Hristos. În această sfântă zi, cuvântul Evangheliei ne aducem aminte de una dintre multele minuni săvârşite de Mântuitorul nostru în Ierusalim, vindecarea unui paralitic ce suferea de mulţi ani, minune care ne arată o dată în plus că în Iisus Hristos se află izvorul vieţii şi al sănătăţii, izvorul milostivirii şi al iertării păcatelor, izvorul ridicării noastre din moartea păcatului şi al dăruirii vieţii veşnice.
Venind în Ierusalim, Domnul întâlneşte la o scăldătoare numită Vitezda pe un om ce era paralizat de treizeci şi opt de ani şi nu putea umbla. La acea scăldătoare, în jurul căreia se adunau o mulţime de bolnavi, un înger al Domnului se cobora din vreme în vreme şi tulbura apa, iar primul om care reuşea să intre în apă după acea tulburare se vindeca de boala de care suferea. Cel pe care l-a întâlnit Hristos, neputând umbla, nu ajungea niciodată la timp. El însă aştepta în continuare acolo, nutrind speranţa că o dată şi odată va reuşi şi el să intre primul în apă şi să se vindece. Văzându-l, Mântuitorului i s-a făcut milă de el şi i-a spus: „Ia-ţi patul şi umblă”, iar bolnavul s-a vindecat pe loc şi a început a umbla.
Mântuitorul umbla aşadar prin acele locuri pe unde cei aflaţi în suferinţă se adunau şi îşi revărsa mila Sa dumnezeiască îndeosebi asupra acestora, tămăduindu-i şi ridicându-le trupurile şi sufletele din durere şi chinuri. Această putere vindecătoare, milostivă, a Mântuitorului Iisus Hristos este scoasă în evidenţă de modul în care Biserica a rânduit citirea Evangheliilor în duminicile dintre Sfintele Paşti şi Înălţarea Domnului, prin care ni se arată că Hristos Cel Înviat din morţi doreşte să ne înalţe la viaţa cerească, iar scopul Învierii şi Înălţării Mântuitorului este tocmai acela de a ne învia şi pe noi din moarte, din moartea sufletească a păcatului şi din moartea fizică a trupului, şi de a ne înălţa la ceruri în slava şi iubirea Preasfintei Treimi.
Minunea vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda reliefează totodată legătură care există între păcat şi boală, precum şi între suferinţă şi pocăinţă. Multa suferinţă a acestui om paralizat s-a transformat în vreme de pocăinţă, o pocăinţă arătată prin răbdare multă şi prin nădejde multă. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că slăbănogul ne învaţă multa răbdare fără cârtire; el nu se revoltă, nu se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu, nu cârteşte, nu-şi blestemă soarta, ci suferă întru răbdare şi suferă întru nădejde. Deşi atâţia oameni erau în jurul lui şi nimeni nu l-a ajutat niciodată, el nu îi judecă pe ceilalţi, nu se plânge zicând că ceilalţi sunt nişte egoişti, nu-i blestemă, nu-i vorbeşte de rău pe cei care ar fi putut să-l ajute şi nu l-au ajutat, ci rabdă întru speranţă, iar această răbdare a lui întru smerenie şi întru speranţă, fără cârtire şi fără a judeca pe alţii, a fost socotită lui ca pocăinţă.
Exemplul acestui slăbănog oferă aşadar tuturor creştinilor o lecţie despre cum suferinţa poate fi transformată în pocăinţă şi dă mărturie despre faptul că Dumnezeu cunoaşte suferinţa fiecăruia, cunoaşte pocăinţa şi speranţa fiecăruia, şi că, deşi uneori ni se pare că Dumnezeu întârzie, totuşi El vine, dar nu când şi cum dorim noi, ci când doreşte şi consideră El că e necesar pentru noi, vindecând toate durerile noastre şi aducându-ne mântuirea.
Hristos a Înviat !
Pr. dr. Marius Popescu,
Parohia „Sfântul Ioan” Bacău

Duminica a IV-a a Paştelui este marcată de imaginea lui Isus, bunul păstor, prin care Biserica ne invită să aprofundăm evenimentul central al învierii Domnului.
Dimensiunea pascală este evidenţiată prin faptul că Isus înviat din morţi rămâne alături de noi până la sfârşitul veacurilor ca un blând şi bun păstor.
Pentru noi, cei obişnuiţi cu peisajul urban, imaginea păstorului şi a turmei poate părea depăşită într-un asemenea context socio-cultural. De aceea, chiar şi discursul lui Isus din Evanghelie ar putea să ne lase impresia că avem de-a face cu un fel de „mesaj codificat”: păstor, staul, oi, poartă, tâlhari.
Reluând un limbaj deja prezent în Vechiul Testament, Isus afirmă că doar el este adevăratul „păstor” şi numai el este punctul de referinţă obligatoriu („poarta oilor”) în realizarea oricărui raport de „călăuză” faţă de ceilalţi. Toţi ceilalţi conducători, lideri sau maeştri de orice fel, desfăşoară o activitate pozitivă în favoarea ceilalţi, doar în măsura în care spun, învaţă şi fac ceea ce este în armonie cu ceea ce a spus, a învăţat şi a făcut Isus. Altfel, în ciuda aparenţelor, în ciuda unui eventual succes şi a popularităţii, în realitate aceştia fac mai mult rău decât bine şi, în cele din urmă, vor apărea ca nişte „hoţi şi tâlhari”, şi nicidecum „păstori”.
Iată de ce, titlul de „păstor” este o „pretenţie” extrem de angajantă. Oare cine dintre noi, oamenii, ar putea avea pretenţia să afirme ceva similar? De fapt, numai Isus poate să-şi permită să vorbească în felul acesta, pentru că numai el şi-a dat viaţa pentru toţi oamenii şi a înviat din morţi.
De aceea, putem să ne încredem în Cristos, să-i ascultăm glasul şi să-l urmăm, chiar şi atunci când este vorba de a suporta cu răbdare suferinţa, aşa cum a făcut el. De aceea, putem să ne riscăm viaţa, mergând pe urmele lui Isus, păstorul şi păzitorul sufletelor noastre.
Acesta este şi „programul” pe care se fundamentează existenţa noastră creştină, în virtutea Botezului pe care l-am primit. Astfel, însuşi faptul de a fi botezaţi şi „confirmaţi” ulterior prin taina Mirului constituie pentru fiecare dintre noi semnul concret al unei „vocaţii” speciale primite de la Dumnezeu: aceea de a fi ucenici şi martori ai lui Isus Cristos, de a proclama prin cuvintele şi viaţa noastră „adevărul” lui Cristos şi al Evangheliei sale.
Dar acesta nu este singurul mod de a răspunde acestei vocaţii; sunt multe de acest fel. Printre altele, acela de a face din credinţă, din rugăciune, din slujirea Bisericii, din predicarea evangheliei o „profesiune” care durează tot timpul. Pe scurt, este vorba despre ceea ce se înţelege, atunci când se vorbeşte despre „vocaţia” la slujirea preoţească sau la viaţa consacrată, chiar dacă, în zilele noastre, auzim spunându-se că „a deveni preot” nu este o meserie la modă, nu mai reprezintă ca altădată o „poziţie sigură” în societate.
Astăzi există foarte multe motivaţii să nu devii preot. În realitate, există o singură motivaţie de a deveni preot: aceasta este Isus Cristos. În afara unei credinţe convinse şi puternice în Cristos cel înviat, „meseria de preot” n-ar avea sens, aşa cum n-ar avea sens nici să ne numim „creştini”.

Pr. Emanuel Imbrea, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău