Când ploua, drumul spre tabara de la Valea Budului devine o poveste. La o ploaie mai puternica viiturile scurma din albie, sapând canale. De ani de zile un pod asteapta sa fie recladit. Au fost si vremuri parca uitate, când era asfaltat si padurea se inveselea de râsetele copiilor. Am ajuns vinerea trecuta acolo, pe o ploaie cu suvoaie.
Utilajele drumarilor incercau sa peticeasca câte ceva. Dorel a fost si el prezent, reusind sa lase prizele din tabara fara curent. Si pentru ca nu dusese treba pâna la capat, dupa doua ore a rupt si cablul care asigura iluminatul. Pâna sa cada intunericul defectiunile au fost remediate, asfel incât acordurile chitarelor sa poata fi amplificate. Au inceput sa apara masini cu numere din tara si de prin lume, cautând locuri de parcare. Apelul dat prin intermediul internetului, de cei de la “Veniti cu Noi”, si-a facut ca in fiecare an efectul.
Intâlnirea membrilor si colaboratorilor clubului a devenit deja o traditie. Remus Lupu si tinerii care s-au ocupat de organizare i-au intâmpinat pe toti, cu pâine si sare, sunculita si rachiu. Pupaturi, imbratisari. Veteranii au venit cu toata familia. Imbucurator este faptul ca au fost prezenti multi copii. Fiind o zona fara semnal la telefon, tabletele au ramas in camere, inlocuite de paletele de tenis, mingi, tiroliana. Miscare sanatoasa intr-o zona verde, curata, inconjurata de paduri. Cel mai bun exemplu de a pretui natura si a invata s-o pretejezi.
Sasa
Ioan Cazan, cunoscut de toti drept Puiu Cazan, a venit impreuna cu sotia tocmai de la Cluj. Parca au trecut doar câteva zile din nouazeci si cinci, când s-au casatorit, si când tot aici am sarbatorit dansând pe mese in Club, ultima lui zi de burlacie. Este ofiter de aviatie. A implinit patruzeci si cinci de ani pe douazeci si sapte ianuarie. “Prin nouazeci si unu ne-am intânlit «accidental» in Ceahlau.
Primul contact a fost de fapt la Izvorul Muntelui. Eu veneam de la «Soimii Boboc», clubul scolii de aviatie de la Bobocu, Buzau. Nascut sunt insa la Târgu Mures. In acel an am fost repartizat cu serviciul la Bacau, initial pentru un an, dar am stat doi. Atunci l-am cunoscut pe Remus si am inceput sa particip la actiunile lor. Au fost multe.
Concursuri, drumetii. Am fost ales primul vicepresedinte de la «Veniti cu Noi». Când au trecut cei doi ani am plecat cu lacrimi in ochi, sincer. Mi-a placut aici.” Pentru ca iubeste animalele si l-a vazut pe Dino, câinele meu, cum a crescut si a imbatrânit de la an la an, mi-a povestit aventura lui Sasa. “In doua mii sase vroiam sa organizez un concurs in Apuseni. Ne-am dus in prealabil sa stabilim traseul. Eram sase prieteni. Robert Tutuianu, din Piatra Neamt, il avea pe Sasa, un câine batrân, aproape orb, bolnav de reumatism. Nu puteai sa-l atingi ca te musca imediat. Numai umbra daca o vedea si te simtea, dadea din bot si te composta. Am luat-o pe un traseu foarte dificil, prin Cheile Somesului Cald. Erau pasaje unde trebuia sa mergi pe lanturi suspendate la inaltime. Mergând mult prin apa rece abia izvorâta, câinele la un moment dat nu a mai putut sa tina pasul cu noi. Când am ajuns in Poiana Radesei, s-a lasat pe o parte si nu a mai putut sa se ridice. Respira greu. Robert s-a speriat ca moare.
Ce ne facem? In gândul nostru, muscati atâtia ani, abia asteptam. Ne aruncam priviri de usurare. Dar nu ne induram totusi. Trebuia sa ne intoarcem cu el. L-am bagat inr-un hanorac, am tras fermoarul si l-am luat ca pe un miel in spinare. Nu era nici usurel, blana era uda si mirosea ca naiba. Mi se mai prelingea si pe dupa gât câte un firicel. Am uitat de toate muscaturile si de toti nervii si l-am carat. Dupa ce am iesit din chei, l-am pus jos cu grija sa nu-l doara ceva, si m-am asezat si eu sa ma odihnesc. Numai ce il vad ca se ridica, se scutura de doua ori si hau-hau, o da pe latrat. «Multumesc ca m-ati carat». Dar tot atunci Robert era sa se prabuseasca cu el când am trecut pe niste lanturi, inainte sa cedeze. Se tinea doar cu o mâna cu cealalta tinând câinele si-si cauta priza cu piciorul. La un moment dat lantul facea o burta. Prefera sa cada amândoi decât sa dea drumul la câine. S-a zdrelit tot. Atunci ne-am dat seama toti cât de mult tinea el la Sasa. Si-a mai trait inca vre-un an dupa aia, dar pe mine nu m-a mai muscat niciodata.”
Deshidratat in California
Abia coborât de pe Ceahlau dupa o drumetie de trei zile, Mircea Icobet vine de mult mai departe. De ani buni strabate marile si oceanele lumii angajat pe vase de croaziera. A inceput ca simplu tehnician ajungând in scurt timp Entertainment Technical Manager (director tehnic), având in subordine opt-zece oameni, fiecare cu specializarea lui.
Pe vas raspunde de tot ce inseamna spectacol de cabaret. Daca tii cont ca sala de teatru are o mie sase sute de locuri, intelegi câte are pe cap. Orchestra, cabaretul, solistii, sonorizarea, satelitii, efectele de lumini si pirotenice. Lucreaza non stop sase-sapte luni, beneficiind apoi de doua-trei de vacanta platita. Croaziera unui grup dureaza in medie sapte zile, grupurile fiind intr-o permanenta succesiune. Bucuria lui, oriunde vasul ancoreaza, daca vede un delusor sau un munte, il escaladeaza. Este si un talentat fotograf.
Imaginile fac ca povestile despre tinuturile de basm sa para si mai ireale. “Pasiunea pentru munte o am de la bunicu. El a transmis prin radio de pe Toaca, de la Cabana meteo, primul «meteor» (date privind temperatura, viteza vântului,etc) in saizeci si opt. Parintii mei erau pe atunci studenti la matematica si am fost conceput acolo, la Statia meteo, de revelion, in saizeci si noua. M-am nascut opt luni mai târziu, pe douazeci si cinci august. Ca o predestinare, si fiica mea Andrada, tot acolo a fost conceputa. Am urcat muntele acela prima data la trei ani si jumatate si am ajuns sa lucrez si eu acolo, ca tenician de radioactivitate, din nouazeci si doi pâna in nouazeci si cinci. Am intrat apoi in presa (televiziune), ca operator emisie, timp de sase ani. Un coleg m-a convins sa participam la un interviu pentru vase de croaziera, si spre surprinderea mea, amândoi ne-am numarat printre cei sapte selectati. Din doua mii trei colind lumea.
Croazierele sunt in principiu ieftine. Pentru români costa mai mult transportul cu avionul pâna acolo. Vezi cum e soarta. Desi imi place muntele am ajuns sa lucrez pe mare. In Cabo San Lucas din Mexic (Capul Sfântului Luca), exact unde se termina Peninsula Clifornia, eram sa o patesc. De pe promotoriu se vede cum se unesc apele Pacificului cu cele din Marea lui Cortez. E o stânca acolo la o altitudine de vreo patru sute de metri, pe care am vrut sa ajung. E o zona desertica si temperaturile sunt foarte mari. Nu mi-am dat seama si am urcat fara sa am apa cu mine. Când am ajuns sus eram deja deshidratat. Mi s-a facut frica. Mi-era teama sa nu cad. Eram singur si stiam ce efecte are deshidratarea. Auzeam serpii cu clopotei. Am coborât cu greu si primul loc unde am gasit apa a fost la o benzinarie. Cei de acolo ma vazusera deja. Eram rosu tot, alb la buze. Au iesit in calea mea cu o caldare cu apa si au aruncat-o pe mine. In clipa aceea, aproape lesinat, am relizat ca pot sa fac un soc cerebral. Dupa cum vezi, am scapat. Am umblat aproape prin toata lumea. Când am sa ma retrag as vrea sa ajung totusi si in Alasca.”
“La piciorul caprei”
La umbra foisorului familia Vraciu se pregateste de prânz. Se numara printre membrii fondatori. Ultima competitie la care au participat a fost in toamna, la Trofeul organizat de “Caraiman” Câmpina, in zona Poiana Tapului din Muntii Bucegi. Elena (Gabi) Vraciu s-a clasat pe locul cinci la crosul montan, din vre-o cincizeci de participante.
Bine, a participat si la celelalte probe. Liviu, sotul, suguieste. El s-a clasat pe primul loc “la piciorul caprei”, adica la cautat si cules bureti. Fiica, Paula, a venit pe lume in nouazeci si sapte, când Gabi implinea douazeci si patru de ani. Radu, mezinul, s-a nascut doi ani si jumatate mai târziu. Merg la competitii impreuna cu parintii de când se stiu. Acum doi ani Paula s-a clasat pe locul intâi la proba de Alpinism, la cupa “Iacomi” Piatra Neamt si pe locul trei la Orientare turistica. Liviu a stat in caminul de la ferdinand când era elev.
“Stiu ca faceam ecologizare de pe atunci. Adica adunam borcane, sticle, si le vindeam ca sa fac bani, sa ma ia si pe mine Remus la competitii.” Intervine si Gabi. “Datorita lui mergem si astazi pe munte. El ne tine uniti. O facem mai mult pentru copii. Avem atât de multe amintiri placute si ne-am facut foarte multi prieteni.”
Oamenii buni se aduna
Fotografiez alta familie cu state vechi in rândul clubului. Cristian Burca a devenit membru in nouazeci si doi. Impreuna cu Delia, sotia si cei doi copii de zece si sase ani, Darius si Enya, au adus in sistem, la aceasta iesire, un nou membru. Pe fina lor, Rxana. Cristi a inceput de tânar. ”La vremea respectiva, imediat dupa Revolutie nu existau multe oportunitati pentru tineret. Aici am gasit altceva, un alt spirit. Aveam atunci saisprezece ani. Am afla de «Veniti cu Noi» prin intermediul unui coleg, care statea la camin, unde pedagog era Remus Lupu.
Invatam la Patrascanu. El mi-a povestit ce activitati fac acolo, intr-un grup bine organizat. Am venit din curiozitate. La sedinte ne adunam câte saizeci-saptezeci de persoane. Nu era internetul pe atunci. Erau insa concursuri in toata tara, si câte doua-trei pe luna. Fiecare club isi organiza «Cupa» si «Lira» lui.” Lira era o competitie care se tinea in sezonul rece, când nu se putea merge cu cortul, cazarea fiind asigurata contra cost de catre organizatori, in diferite locatii.
”Asa cunesteai locuri noi. Nu mai pui ca pe lânga distractie iti imbogateai si cunostintele de cultura generala, pentru ca trebuia sa inveti, sa te documentezi pentru probele tematice la care participai. Si in studentie si la ora actuala am pastrat legatura cu clubul. Daca privesti in jur se simte ca oamenii prezenti astazi aici au o anumita calitate. Inteleg altfel natura. Sunt bucuros ca pot fi un mic sponsor. Dam banii unor evenimente la care tinerii care participa reusesc sa asimileze alt gen de cunostinte. Sa inteleaga ce este bunul simt, acel spirit de echipa, de «fratie». Daca multi ar afla ca exista si astfel de gen de activitati, poate ca ar investi. Putin timp si putini bani, dar ar avea multe, multe satisfactii.”
Dupa trei zile incheiate cu vreme buna, porc la protap, ciorba de fasole la ceaun si foc de tabara, am luat-o fiecare pe cararile vietii. Ne vom intâlni iarasi la anul, macar tot atâti câti am fost si acum.
Despre tiroliana, recorduri la altitudine si planuri de expeditii, cititi in numarul viitor.
