Circulă pe la noi o vorbă, că tot suntem un popor ludic, care spune: „cu cât e mai rău, cu atât mai bine”. Formulă în care e condensată o întreagă atitudine faţă de viaţa pe plaiurile mioritice. E o manifestare bizară a ceea ce s-ar putea numi starea de bucurie a dezastrului, a catastrofei generalizate.

Unul dintre puţinii noştri scriitori, cu adevărată literatură de sertar, I.D.Sîrbu, autor de mare clasă, prigonit de regimul comunist, şi care a lăsat o substanţială operă postumă, şi-a caricaturizat violent contemporanii.

În jurnalele sale, în confesiuni, corespondenţă şi în extraordinarul roman „Adio, Europa!” el face observaţii de moralist sever, a căror actualitate te tulbură. Moralist sever, intratabil, dar nu cinic, Ion D. Sîrbu era un om de o sensibilitate extremă, care suferea mai mult decât cei împotriva cărora îşi îndrepta rechizitoriul necruţător.

El folosea doar biciul cuvintelor, în timp ce „victimele” sale comiteau fapte nelegiuite, ticăloşii, orori. Vorbind despre amestecul de lacrimi şi veselie, disperare şi nădejde a românilor, de frica lor de curaj, înlocuită de „un curaj al fricii”, scriitorul notează şi o altă expresie caracteristică neamului nostru: „iată unde am ajuns”. Un fel de perpetuă lamentaţie, o văicăreală fără sfârşit şi ieşire.

Cam asta e condiţia românească, exprimând neputinţa de a ordona haosul în care ne complacem. Sigur că e mai uşor să ne plângem, să ne văietăm că nu mai e de trăit aici, să ajungem a simţi „ruşinea de a fi români”. Şi să stăm cu ochii în ecranul televizorului (că ocupăm locuri fruntaşe la căscatul gurii la televizor, după cum spun statisticile) nişte personaje hilare, măscărici, gânditori de estradă, care se „autopolenizează” jubilativ, şi răspândesc numai seminţe de scandal şi discordie, umflând urâtul, răul, ura care şi aşa ne sufocă.

De ce este nevoie să agravăm, să complicăm lucrurile, să prezentăm numai partea neagră a lor, să vedem numai dezastrul? S-au înmulţit periculos de mult cobele, incapabilii să privească şi partea pozitivă a lucrurilor, cea care să ne determine să mergem mai departe, să găsim motivaţii în ceea ce facem, înfruntând ce ne este acum potrivnic.

Cel mai jalnic este să ai mintea în criză, îngheţată, închisă sau apoasă, lichefiată. Neputincioasă în a coagula un gând, în a găsi explicaţii şi a căuta remedii pentru îmbunătăţirea stărilor de fapt. Totul este mărunţit şi mărunţel, peticit, înnădit, lipsind politicile pe termen lung, cu viziune realistă. Cu cât e mai rău, cu atât mai bine? Mai că nu-mi vine să cred.

Cu prilejul aniversarii celor 5 ani de când Eparhia Romanului si Bacaului a fost ridicata la rang de Arhiepiscopie, in contextul sarbatorilor inchinate Sfintei Cuvioase Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, Protopopiatul Bacau organizeaza o seara cultural-religioasa cu titlul „Marturisitorii credintei”, sâmbata, 11 octombrie, de la ora 18.00, in sala Teatrului de Vara „Radu Beligan”.

Cu aceasta ocazie, bacauanii vor putea asculta conferinta actorului Dan Puric, cunoscut artist marturisitor al valorilor crestine. In cadrul aceluiasi eveniment, va avea loc si concertul corului academic de muzica psaltica „Byzantion”.

Intrarea publicului este libera. (L.Maftei)

Sala „Ateneu” de pe strada Razboieni va gazdui duminica, 12 octombrie, incepând cu ora 11.00, un maraton concertistic sustinut de catre pianistul italian Emilio Aversano.

El va fi acompaniat de catre orchestra simfonica a Filarmonicii „Mihail Jora” din Bacau, avându-l la pupitrul dirijoral pe maestrul Ovidiu Balan.

In program vor fi audiate „Concertul pentru pian si orchestra nr.23 in La Major, KV 488” de Wolfgang Amadeus Mozart, „Concertul pentru pian si orchestra in la minor” de Robert Schumann si „Fantezia «Calatorul»” de Franz Schubert, in transcrierea lui Franz Liszt. (L.Maftei)

Neindoielnic, progresul civilizatiei umane este dependent si de experimente. Care este insa limita la care experimentul nu atenteaza la virtutile eticii autentice? Poti, sub umbrela unui experiment stiintific, de pilda, chiar in numele unui posibil progres remarcabil, sa risti viata unor oameni, sa provoci suferinte sau adevarate drame? Un etician precum Jeremy Bentham formuleaza mari ingrijorari chiar si din perspectiva folosirii animalelor in diferite experimente, nu doar a oamenilor. Referindu-se la animale, acesta intreaba emotionant: ,,Intrebarea nu este: Pot ele rationa? Nici: Pot ele vorbi? Ci: Pot ele suferi?” …

Savârsite sub acoperire… stiintifica, experimentele naziste sunt cele mai mari atrocitati din istorie. Medicii din lagarele Auschwitz, Dachau, Buchenwald, Sachsenhausen, Ravensbrück si Natzweiler i-au infectat pe detinuti cu malarie, i-au otravit, le-au provocat degeraturi, i-au stropit cu fosfor, i-au ars de vii. Totul in numele stiintei… Nazistul Josef Mengele este, probabil, cel mai odios experimentator din istorie.

Uneori, experimentele inumane sunt fardate cu virtutile psihologiei moderne. Este de trista amintire experimentul din 1938, cel pe care psihologul Wendell Johnson a delegat-o pe o studenta sa-l coordoneze. Experimentul a vizat modul in care este influentata dezvoltarea unui copil de feed-back-ul negativ. Chiar tema cercetarii in sine este o potentiala crima. 22 de copii orfani, distribuiti in doua grupuri, au primit mesaje diferite. Un grup a fost laudat pentru fluenta manifestata in vorbire, copiii din celalalt grup erau corectati/admonestati din cauza celei mai mici imperfectiuni, spunându-li-se, obsesiv, ca sunt bâlbâiti. Unii dintre acestia din urma, desi vorbeau normal, au ajuns sa aiba probleme grave de exprimare pe care nu si le-au mai putut rezolva niciodata. Abia in anul 2001 Universitatea din Iowa, care a gazduit nefericitul experiment, si-a cerut scuze pentru acest experiment.

In timpul celei de a doua conflagratii mondiale, armata japoneza a dezvoltat armele biologice, experimentându-le mai ales pe prizonieri. Acestia erau supusi unor operatii fara anestezie, li se indepartau anumite organe, li se amputau membre care erau atasate in alte parti ale corpului. Infectarea intentionata cu sifilis, ciuma sau blenoragie, infometarea sau injectarea cu urina si sânge de animale erau alte metode utilizate… ,,in scopuri stiintifice”.

Unii dintre nord-coreenii care au reusit sâ emigreze au marturisit ca autoritatile de la Phenian au pus in opera experimente similare celor din lagarele naziste. Prizonierii erau asfixiati in camere de gazare, otraviti sau supusi unor operatii fara anestezie. 50 de femei perfect sanatoase au fost obligate sa manânce frunze de varza otravite. Toate au murit.

Prin anii ’70 si ’80, in armata sud-africana a fost declansata o actiune de proportii impotriva soldatilor homosexuali. Administrarea de diferite medicamente, tratamentele hormonale, socurile electrice au fost câteva dintre ,,metodele de indreptare” utilizate. S-a apelat la castrarea chimica si chiar la operatiiile de schimbare de sex. Sute de soldati au fost tinte ale acestui experiment. Ca o ironie a sortii, medicul care a coordonat acest experiment a fost recent condamnat la cinci ani de inchisoare, fiind acuzat de abuz sexual asupra unor soldati.

Nici serviciile secrete sovietice nu lipsesc de pe frontal experimentelor inumane. Acestea au testat pe prizonieri diferite tipuri de otrava, cu scopul de a realiza o substanta otravitoare fara gust si miros, care sa nu poata fi detectata dupa moartea… cobaiului uman. Rezultatul a fost realizarea substantei C-2, capabila sa ucida un om in cel mult 15 minute. Cobaii umani deveneau foarte linistiti pâna intervenea decesul.

Prizonierii occidentali ai teroristului stat islamic par foarte linistiti inainte de a fi ucisi. Potrivit Reuters, ei sunt supusi mai mult timp unor acte de tortura psihologica in care este simulata executia lor, ajungând astfel sa creada/spere ca nu vor fi ucisi…

Toate acestea ma trimit cu gândul la Blaise Pascal (,,Cugetari”): ,,Ce himera mai este si acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce ingramadire de contradictii! Judecator al tuturor lucrurilor, imbecil vierme de pamânt, depozitar al adevarului; ingramadire de incertitudini si de eroare; marire si lepadatura a universului”.

(continuare din ediţia săptămânii trecute)

5. De ce facem adoraţie euharistică?
• Pentru că numai Dumnezeu este vrednic să primească toată preamărirea şi adoraţia noastră întotdeauna.
• Pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dăruit încă din prima clipă a existenţei noastre.
• Pentru a intra în taina iubirii lui Dumnezeu, care ni se descoperă când suntem în faţa lui.
• Pentru a mijloci pentru toată omenirea.
• Pentru a afla odihnă şi a ne lăsa întăriţi de Dumnezeu.
• Pentru a cere iertare pentru păcatele noastre şi ale lumii întregi.
• Pentru a ne ruga pentru pace şi dreptate în lume şi pentru unirea tuturor creştinilor.
• Pentru a cere darul Duhului Sfânt pentru vestirea evangheliei la toate popoarele.
• Pentru a ne ruga pentru duşmanii noştri şi pentru a avea puterea de a-i ierta.
• Pentru a fi vindecaţi de orice boală fizică şi spirituală şi pentru a avea puterea de a rezista răului.
• Pentru mântuirea sufletelor şi pentru cei din purgatoriu.
6. În ceruri, mulţimea îngerilor şi a sfinţilor, uniţi în bucuria eternă, cântă într-un singur glas sfinţenia lui Dumnezeu (din prefeţele rugăciunilor liturgice). Îi aduc slavă zi şi noapte (cf. Apocalipsul sfântului apostol Ioan). Aşadar, adoraţia în ceruri este perpetuă şi deci, dacă vrem să intrăm în dimensiunea eternităţii şi să gustăm încă de pe acum destinul nostru final, comunităţile noastre creştine trebuie să devină adevărate şcoli de rugăciune şi să permită credincioşilor să trăiască această dimensiune: cea mai adevărată a vieţii.
7. Toată binecuvântarea spirituală în ceruri. La Congresul Euharistic Internaţional de la Sevilla, din anul 1993, sfântul papă Ioan Paul al II-lea a spus că cea mai mare rugăciune şi dorinţă a sa pentru întreaga Biserică este ca fiecare parohie din lume să stabilească adoraţia perpetuă. Tot el a spus că „datoria noastră esenţială în viaţă este să creştem spiritual în clima sfintei Euharistii”, pentru că „viaţa este o călătorie de credinţă şi intimitate cu Domnul” şi, de aceea, „trebuie să găsim timp pentru rugăciune, pentru că Dumnezeu este ascuns în Preasfântul Sacrament şi aşteaptă ca noi să descoperim secretul prezenţei sale”.
Tot sfântul papă Ioan Paul al II-lea spunea: „Religia noastră este o religie de permanenţă în inima lui Dumnezeu. Isus te aşteaptă în sacramentul iubirii sale, în care fiecare este binevenit şi tuturor Isus ne repetă fără încetare chemarea sa: «Aşa, n-aţi putut veghea cu mine nici măcar un ceas?» (Mt 26,40), pentru că Euharistia este darul Inimii lui Isus. Dacă fiecare dintre noi ar fi disponibil să petreacă o oră, odată pe săptămână, împreună cu Isus prezent real în Preasfântul Sacrament, atunci el n-ar mai rămâne nicio clipă singur”.
Adoraţia perpetuă înseamnă împlinirea Scripturii: „Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat să primească cinstea, gloria şi binecuvântarea” (Ap 5,12).
Această oră pe care Isus vrea s-o petrecem cu el, poate fi făcută în orice fel vrei. Unii iau cartea de rugăciuni, alţii se roagă sfântul Rozariul sau citesc din sfânta Biblie. Alţii vorbesc cu Isus inimă la inimă, aşa cum o fac cu un prieten drag.
Pr. Isidor Dâscă, decan de Bacău
(va urma)

Sunt cuvintele poetului sârb Adam Puslojić (n. 1943), pentru a se apăra în faţa celor ce au susţinut că versurile sale sunt influenţate de marea literatură a lui Nichita Stănescu. (Reamintim că cei doi au fost foarte buni prieteni.) „Poeţii adevăraţi au fost încântaţi de Nichita, nu inspiraţi“, a mai spus autorul volumului „Pasărea dezaripată“ („Minerva“, 1972, în prezentarea şi traducerea lui Nichita Stănescu). Cele trei versuri ale poeziei care dă titlul volumului par exerciţiul de virtuozitate a doi pianişti într-un act interpretativ simultan: „Pasăre/dă-mi aripile tale/nezburat să rămân“. (Poeziile din volum „le-am lucrat chiar cu autorul lor, într-un şir de nopţi de meritată tensiune estetică“, spune Nichita în „Prezentare“. Să-l credem?) „Cu o vorbire tunătoare şi timidă, metaforică şi pasionată“, cum li se înfăţişează şi băcăuanilor în zilele de 9 şi 10 octombrie a.c., Adam Puslojić va fi fermecat auzul şi văzul poetului necuvintelor.

La trei ani de la despărţirea de Nichita (1983), Editura „Univers“ a tipărit o antologie a poetului sârb, „Apă de băut“, începând cu „Există pământ“ (1967) şi încheind cu „Gura încătuşată“ (1982), în tălmăcirea lui Nichita Stănescu şi a lui Ioan Flora. Postfaţa lui Mircea Tomuş aşază în titlu o confesiune din poemul „Ramuri învecinate“ (în text, „gemene“): „Ca poet, sânt redus la propriul meu limbaj“. Această vizibilă artă poetică e susţinută de alcătuiri oarecum similare: „Încă nu există forma/în care te-aş îmbrăca“ (distihul 11); „Textul, lasă-l în seama cititorului,/tu înghite literele (d. 12); „Litera A ei o pronunţă/atât de diferit/de parcă ar fi vorba/de oricare altă literă“ (catren final). Se confirmă ideea că de la Nichita nu se poate împrumuta decât tensiunea lirismului.
După 1990, Gheorghe Pârja a publicat un „dialog deschis cu Adam Puslojić“ „despre Nichita Stănescu şi alţi poeţi din lume“ (Ed. Du Style, 1998). Notăm de aici răspunsul lui Nichita la întrebarea poetului sârb: „Ce volum din poezia română vrei să-ţi traduc imediat?“ „Plumb, de Bacovia“.

În 1978, Editura „Minerva“ tipărise la Bucureşti ediţia bilingvă româno-sârbocroată „Patru poeţi – Arghezi, Bacovia, Barbu, Blaga“, în tălmăcirea – se înţelege – a lui Adam Puslojić. Transcriem de aici câte o strofă în ambele versiuni: „De-atâtea nopţi aud plouând,/Aud materia plângând…/Sânt singur, şi mă duce-un gând/Spre locuinţele lacustre“ (Lacustră); „Slušam kišu noćima što pada,/Plač materije slušam…/Stojim sâm, i misao me tada/Odvodi prema sojenicama“ (Sojenica); „Ninge mereu în zarea-nnoptată…/Şi-acum când geamuri triste se aprind/Spre abator vin lupii licărind./– Iubito, sânt eu la uşa îngheţată“ (Tablou de iarnă); „Veje večno u večernjim satima…/U tužnim oknima pale lojanicu./Cakleć, vuci već pošli na klanicu./– Ja sam to, draga, u smrzlim vratima“ (Zimska slika); „La geam tuşeşte-o fată/În bólnavul amurg;/Şi s-a făcut batista/Ca frunzele ce curg“ (Amurg); „Deva na prozoru kašlje/U sumrak bola, i tada/Maramica joj postaje/Kô lisje što dole pada (Sumrak); „Veacul m-a făcut/Atât de cult,/Încât mă uit/Peste oameni“ (Vizită); „Vek me je učinio/Tako naučenim/Da sada gledam/Ponad ljudi“ (Poseta).

Adam Puslojić – purtător de cuvânt al poeziei noastre, demn de admiraţia totală şi perenă a românilor.