In decursul timpului, „Desteptarea” a fost intotdeauna locul unde tineri, batrâni, toti cei fara speranta au venit si ne-au strigat disperarea. De multe ori, am uitat si noi ca suntem ziaristi si am devenit parte din cei care au deschis, catre alti oameni, calea generozitatii. Si am schimbat mentalitati, am reusit sa le ridicam aripile, sa le fim alaturi celor in nevoie. Iar munca noastra si a celor cu suflet ne-a fost pe deplin rasplatita. Si anul acesta, am trait un astfel de moment fericit. Un material publicat intr-o editie a ziarului nostru, undeva in primavara, a avut imediat ecou. Iar de atunci, viata a doua fete, surori, care traiesc un destin identic, s-a transformat radical. Acum, in decembrie, ele au primit o noua veste. Poate cea mai buna.

Lupta sa invinga boala

Este vorba despre surorile Negurita: Mihaela, 27 de ani, si Alina, 30 de ani. Doua tinere, din Bacau, condamnate la suferinta. Doua vieti chinuite, doua suflete pline de speranta. Doua destine identice. Amândoua sufera de o boala cumplita. Calvarul lor a inceput in urma cu mai bine de 10 ani, iar de atunci si problemele. Din ce in ce mai crunte si mai amare. De când „Desteptarea” le-a dezvaluit secretul suferintei, povestea de viata a celor doua s-a schimbat. La fel si dorinta lor cea mai mare – aceea de a se vindeca de boala care le macina muschii, pâna la degenerare totala.

Cele doua surori au reusit sa strânga bani, sa beneficieze de servicii medicale, sa fie invitate la teatru, sa isi implineasca visuri. „Ma visez imbracata in rochie de mireasa in fata altarului, dar si ca ma trezesc bezmetica in toiul noptii, in scâncetul copilului meu. Mai pe la mijlocul sertarului se afla visul ajutorarii, al solidaritatii si al omeniei. Insa, cel mai mare vis al meu, care a stat dintotdeauna in partea din fata a micului meu sertar, este sa merg din nou.

Nu am renuntat niciodata la el. Visez ca odata sa pot merge, sa alerg cu picioarele goale prin iarba si sa ma ude ploaia pe par”, ne-a spus Alina Negurita. Au avut o copilarie frumoasa. Atât cât s-a putut. Mama lor le-a parasit de când erau mici, iar intre timp si-a refacut viata si traieste undeva in Pincesti. Doar tatal mai are grija de ele. Si femeia – insotitor. La 19 ani, Alina a aflat ca sufera si ea de aceeasi boala ca si sora ei, Mihaela, care se chinuia deja cu afectiunea de mai devreme. „Cumplita veste am primit-o când aveam 17 ani. Atunci am aflat de boala mea. Atunci lumea mea s-a sfârsit, iar viata mea s-a schimbat total”, ne-a declarat, timida, cu lacrimi in ochi si Mihaela Negurita. Dar nu s-a lasat. Mihaela a intrat la Facultatea de Biologie, pentru a studia despre boala.

„Am citit zi de zi timp de patru ani, tot ce se putea citi. Am vrut sa cunosc toate detaliile, sa cunosc stiintific aceasta afectiune ca sa o pot invinge”, a mai adaugat cu tarie Mihaela. Alina, a terminat Literele, dar nu si-a mai dat licenta, pentru ca mâinile nu au mai putut sa o ajute. Toti cei din jur le-au spus ca boala lor este incurabila. Si ca viata lor merge spre … nicaieri. Dar nu s-au resemnat. Continua tratamentele, recuperarile. Fara sa stie nimeni! Fara sa deranjeze pe nimeni! Fara sa le simta cineva prin ce trec! Sunt ajutate si de vecina de la etajul IV, Nusa Neascu, care a devenit pentru ele mama de care aveau nevoie.

Au ajuns la Clinica Valens, in Elvetia

Prin „Desteptarea”, cazul lor a fost cunoscut si de Argelia Ledermann. Un adevarat om, un inger. In luna septembrie, doamna Ledermann s-a oferit sa suporte pentru amândoua fete, dar si pentru un insotitor, tot ce inseamna cheltuieli cu transport, cazare, mâncare si consult la o clinica de specialitate in Elvetia. Au ajuns in Clinica Valens, la prof. dr. Jürg Kesselring, pentru o prima evaluare a cazului lor.

Au stat atunci acolo o saptamâna, iar profesorul de la clinica le-a propus sa revina in Elvetia si sa se interneze, alte trei saptamâni, pentru a le invata ce sa faca, cum sa mânânce corect, cum sa devina independente, ce tratament sa urmeze. Iar Argelia a venit din nou, in Bacau, pentru a le ajuta.

Prietena lor draga: doamna Argelia Ledermann

Asa am cunoscut-o si eu pe doamna Argelia Ledermann. Zilele acestea a fost pe meleagurile noastre pentru a vorbi, iar, cu surorile Negurita. A batut drumul din Elvetia pâna aici neconditionat, cu aceeasi daruire si cu o vointa de fier. Ne-am intâlnit in holul hotelului unde era cazata, in dupa-amiaza de 11 decembrie. Avea toate actele fetelor in fata, corespondenta cu ele si cu profesorul de la Clinica Valens, dar si solutii pentru a le sprijini in continuare. In acea ora, cât am stat de vorba, aveam sa realizez ca am avut placerea sa cunosc un adevarat Om.

Iar viata mi s-a schimbat de atunci. Si gândirea. Si perceptia despre tot ce-i in jur. O priveam ca pe un inger coborât pe pamânt, cu o totala admiratie pentru ceea ce este si pentru ceea ce face. Telefoanele i-au sunat incontinuu, a vorbit in cinci limbi straine, zâmbea, se bucura, trimitea mailuri. Totul cu o naturalete si o daruire ce nu mi-au fost date sa le vad pâna acum. Mai aveam sa aflu, tot in acea intâlnire, ca de 25 de ani, doamna Argelia Ledermann a schimbat destinele a sute de copii nevoiasi din Bacau. An de an, cu aceeasi putere si cu acelasi suflet generos, fara sa ceara nimic in schimb.

„Le-am cunoscut pe surorile Negurita. Am fost si la ele acasa. De când le-am vazut m-a cuprins o tristete de nedescris. Iar acum, sunt din nou aici in Bacau, pentru a le pregati o noua venire in Elvetia. Imediat, in luna ianuarie 2015, vor ajunge din nou acolo. Vor beneficia de un tratament specializat in Clinica Valens a profesorului dr. Jürg Kesselring, timp de trei saptamâni. Este deja asigurata cazarea la un hotel vizavi de clinica, in care camera este special pregatita pentru nevoile lor, vor avea ajutor din toate partile pentru a se putea deplasa.
Clinica Valens este cea care ofera tratamentul si spitalizarea, in valoare totala de 40.000 de euro, in mod gratuit pentru ambele fete, cât vor sta in Elvetia. Nu lucrez singura. Multi oameni din Elvetia si România lucreaza cu mine. Vine anul 2015. Cred ca va fi unul plin de sperante pentru Mihaela si Alina Negurita.”
Argelia Ledermann

O mama adevarata

Pe 20 decembrie, doamna Argelia Ledermann a luat avionul spre Elvetia, pentru a-si petrece sarbatorile in familie. Are o fiica, stabilita tot in Elvetia, dar si multi, foarte multi copii de suflet, pentru care le-a fost mama. Tot prin ea, tot in acel hol de hotel din Bacau, l-am cunoscut si pe Cristian Filiuta. Acum trecut bine de 20 de ani, tânarul este stabilit in Franta, a devenit mâna dreapta a doamnei Argelia si o insoteste peste tot. Nu m-am mirat atunci când am aflat ca provine dintr-un centrul de copii din Tg.Ocna si ca, de la vârsta de 6 ani, a fost crescut si ajutat tot de doamna Argelia. Un om minunat, mereu prezent sa-i salveze pe cei din jur. Inclusiv pe surorile Mihaela si Alina Negurita, pentru care Argelia Ledermann le-a devenit adevarata mama. Mama care priveste pe toata lumea ca pe ai sai.

„O stiu pe Argelia de când a venit prima data in România. De 25 de ani este alaturi de noi, de copiii din Centrul «Daniel», de toti cei pe care si noi vrem sa-i ajutam. Tot prin noi si prin ziarul «Desteptarea», Argelia a aflat de cazul surorilor Negurita.”
Marioara Popa, directorul Centrului „Daniel”

La poarta dinspre Politie a Spitalului Judetean a existat de când e lumea cel putin un chiosc de presa. La acest chiosc, pe care inainte de ’89 scria „Steagul Rosu”, a lucrat o doamna de care probabil ca multi bacauani isi aduc aminte. Este acea femeie marunta de statura, binevoitoare, pe care toata lumea o stia drept doamna Creanga.

Ploaie, vânt, cald sau frig, pe doamna Creanga o vedeai mai mereu robotind in chiosc sau in jurul lui, aranja ziarele sa le vada lumea titlurile, mai schimba câte o vorba cu vreun client sau o prietena, iar in zilele fierbinti de vara il atragea prin preajma, la umbra pomilor, si pe vânzatorul ambulant cu toneta lui cu suc de trandafiri, la 50 de bani paharul, sa isi ostoiasca trecatorii setea si, eventual, sa mai cumpere si o gazeta. Era munca ei, era viata ei, marcata insa si de apasari personale, care i se imprimasera in umbra surâsului. Aceasta era doamna Creanga, acum pensionata, dupa zeci de ani de munca in acelasi loc.

Fascinatia presei

Chioscul acela, atât de burdusit de tiparituri de abia incapea si doamna Creanga, era un univers infinit si fascinant pentru un copil de vreo 12 ani, din cartierul Cornisa, care aproape zilnic isi facea drum pe acolo. Sa fi fost la cumpana deceniilor ’70-’80 când a descoperit comoara din chiosc. Iar când ii cerea doamnei Creanga o revista, de exemplu „Tehnium”, „Stiinta si Tehnica”, „Start 2000” sau revista de sah, doamna Creanga ii impânzea taraba cu un vraf de reviste.

Pe care copilul le rasfoia si isi facea planuri financiare despre cât si prin ce metode sa ii induplece pe parinti sa ii dea banii de tiparituri. Si mai erau revistele „Magazin”, „Urzica”, „Albina”, ziarul “Sportul” (mai ales ca Bacaul avea fotbal, iar copilul era pasionat si de sport, de cronici si clasamente). Mai cumpara constant „Steagul Rosu” sau revista lunara „Uniunea Sovietica”, un lux de hârtie velina, pline cu poze fascinante ale unor locuri si obiceiuri nestiute.

Dumitru Sechelariu

In toti anii trecuti de atunci, doamna Creanga a ramas la locul ei. Copilul de odinioara a devenit adolescent, si-a rarit vizitele la chioscul ei, viata i-a purtat pasii pe alte drumuri, dar microbul era deja inoculat. Si nu exista sâmbata sa nu cumpere ziarul saptamânal „Steagul Rosu”, ziarul sportiv sau alte gazete ale vremii.

In 1986, adolescentul l-a cunoscut pe Dumitru Sechelariu si intre ei s-a legat o simpatie si o amicitie simpla, fara sa banuiasca vreunul ca presa le va fi, cândva, univers comun. Acelasi Dumitru Sechelariu, viitor patron de presa, poate cel mai semnificativ patron de presa din Bacau, de care si-au legat traiectele profesionale mai toti jurnalistii din acest oras.

Revolutia

In 1988, pe adolescent l-au luat din Bacau si l-au trimis in armata, iar in 1989 l-au trimis in revolutie, in focul luptelor. I-a fost teribil de frica atunci când rafalele de gloante spargeau betoanele din jurul lui, iar camaradul de alaturi a cazut secerat, cu sapte gloante infipte de la casca pâna la bocanci. Lasat la vatra, a regasit Bacaul in 31 ianuarie 1990, cu oamenii sai bucurosi ca au la discretie portocale si brânza sarata din Danemarca.

A regasit-o pe doamna Creanga la locul ei, dar in locul „Steagului Rosu” a gasit ziarul „Desteptarea”, care pentru el insemna unul dintre primele semne ale adevaratei schimbari. Si asta, fiindca acolo se spuneau lucruri pe care altadata le auzeai doar la „Radio Europa Libera” sau „Vocea Americii”. Si nu a durat mult pâna când ziarele au inceput sa apara precum pop-cornul in ulei incins, fiindca se intâmplau multe, iar lumea simtea o nevoie nebuna sa isi dea cu parerea la gazeta.

Ziarele Bacaului

Tânarul l-a regasit in 1990 si pe Dumitru Sechelariu, cu numele inscris in caseta tehnica a unei tiparituri proaspete a orasului, una dintre primele reviste din Bacau, poate chiar prima, un gen de divertisment. In anii de inceput, in Bacau au mai aparut saptamânalul „Pur si Simplu” (1990), saptamânalul “Editie Speciala” (1990), precum si ziarul reinfiintatei Camere de Comert si Industrie, „Business Mesager”. La nivel national, aparusera deja „Azi”, „Dimineata”, „Expres”, „Baricada”, iar in 1992 iesea “Evenimentul Zilei”. Tânarul s-a abonat la vreo zece gazete.

A venit si vremea când Dumitru Sechelariu intra de-a binelea in rolul de patron de presa, mai intâi al publicatiei «Ziua», in 1993, apoi «Ultima Ora», in 1994 si apoi al „Desteptarii”, in 1995. Tot in 1995 a aparut si „Monitorul de Bacau” si totodata s-a nascut concurenta pozitiva intre gazetari, si ei tot mai numerosi in urbea noastra. Printre ei si-a gasit loc si tânarul pasionat de presa, la „Monitorul de Bacau”.

Concurenta si prietenia

Meseria nu era usoara, dar era frumoasa. Cea mai mare grija era sa nu piarda vreo informatie pe care sa o publice mai intâi colegii de la „Desteptarea”. Chestiune de orgoliu, in primul rând. In rest, intre ziaristii onesti si civilizati a functionat tot timpul prietenia din spatele baricadelor, cu respectarea regulilor meseriei. In peisajul presei bacauane au mai existat aparitii pasagere, cum au fost saptamânalele “Asa” (1999) sau “Impuls” (2000), care au rezistat pe piata câteva luni.

„Monitorul” a incetat sa mai apara in 2009, dupa 14 ani de existenta. Chestiune de bani, erori manageriale, optiune patronala. Aparuse insa deja „Ziarul de Bacau”, in 2002, in timp ce „Desteptarea” isi vedea nestingherita de drum si defila in presa locala. Si la „Monitorul” si la „Ziarul” au existat colective foarte bune de jurnalisti, care insa s-au rarit cu timpul, iar ziarele au avut de suferit, s-au subrezit si in final au cazut sub greutatea greselilor manageriale si a intruziunilor politice.

„Desteptarea” a ramas acelasi competitor redutabil pentru oricine scotea capul in presa locala, fie ele si jurnale saptamânale, precum “Gazeta de Bacau, “Semne particulare”, “Impartial” sau “Informatia Bacaului”. Toate acestea au disparut deja sau au o periodicitate relativa, iar in 2014, “Ziarul” si-a incetat si el aparitia pe tipar. Doar “Desteptarea” isi vede de drum, sfidând parca vremurile economice grele.

Tânarul de altadata, acum om matur, a lucrat la multe din aceste gazete, iar acum isi face meseria la “Desteptarea”, intr-un colectiv dinamic, cu jurnalisti dedicati meseriei, oameni puternici si mândri ca reprezinta aceasta gazeta emblematica a Bacaului. Acelasi colectiv de concurenta caruia i-a fost teama vreme de atâtia ani. Intre timp, doamna Creanga s-a pensionat si multi ziaristi si-au mutat scrierile in mediul virtual, pe propriile bloguri.

Dar „Desteptarea” e tot la locul ei, iar tânarul de odinioara, care a adunat deja 20 de ani de presa in spate, semneaza aceste rânduri, in amintirea tuturor celor despre care ati citit.

Motto: „Orice rau îsi are bunul sau, atârna numai de întelepciunea omului sa stie a profita” (Ion C. Bratianu, 1821-1891)

Am citit mai multe studii ale unor institute internationale de profil, am auzit opinii mai mult sau mai putin avizate, ascult pareri ale unor colegi sau cititori, care isi exprima „convingerile” cu pretentii de adevar absolut. Subiectul este unul fierbinte astazi pentru mediul in care lucrez: soarta presei tiparite. „O moarte anuntata”, „moarte cu incetinitorul”, „sicriu deschis”, „ziarele doar pentru colectionari”, „chioscurile s-au golit de presa”, „nu mai gasesti un ziar nici sa invelesti o bucata de salam”, sunt doar câteva din avertismentele cuprinse in prohodul scris sau vorbit postat pe bloguri sau ziarele electronice. Altii, mai optimisti, sunt de parere ca presa tiparita se transforma, moare putin, dar nu se preda. Cauzele sunt multiple, ele nu pot fi epuizate intr-un material de presa.

Primele semne ale reducerii tirajelor, a puterii si influentei ziarelor tiparite au aparut prin anii ’90, in America si Canada, cu extindere si in unele tari din Europa Occidentala, Anglia si Germania, in timp ce in tarile Europei de Est, dupa caderea Cortinei de Fier, presa in general a cunoscut o crestere spectaculoasa, atât la nivel national, dar mai ales in plan local. Fenomen atipic, insa pozitiv si justificat prin nevoia de informatie, prin accesul neingradit la exprimare libera, accesul la presa al cetatenilor devenind strategie si politica redactionala.

S-au emis tot felul de ipoteze, atunci când respectivele studii au fost facute public: consumul exagerat de material lemnos, costurile foarte mari, in raport cu preturile si tirajele, distributia proasta, dar si deschiderea mediului on-line catre informatie, deprofesionalizarea, politizarea excesiva, aparitia ziarelor virtuale, a blogurilor, avântul retelelor de socializare, abandonarea „interesului comunitatii” etc. La toate acestea, in ultimii ani, s-a adaugat si criza economica, cu efecte majore si in domeniul presei, multe ziare, cu traditie, si-au incetat aparitiile, dupa 80-100 de ani de la prima editie. Pentru a rezista, unele ziare au facut si fac compromisuri “elegante”, alatura publicatiei o carte, un CD, o revista, reduc preturile, isi reconsidera politica, aducând in prim plan mondenul, spectaculosul, stirile morbide, intra buluc in casele oamenilor, in dormitoare.

“Nu exista niciun grafic, nicio harta care sa ne indice ce ne asteapta si nu va fi usor. Va trebui sa inovam, ceea ce inseamna ca va trebui sa si experimentam”
Jeff Bezos, noul proprietar al Washington Post

Batalia pentru public

Dupa expansiunea internetului si a retelelor sociale din ultimii ani, mass-media se afla intr-o perioada de cautare a identitatii. Se da acum o lupta apriga pentru a ajunge la public, dar mai ales pentru a-l pastra. In acest context, marii câstigatori vor fi aceia care vor fi dispusi sa isi asume riscuri considerabile, mai ales din punct de vedere financiar, fiind constienti, totodata, ca este posibil ca miscarile pe care le fac acum sa nu dea roade decât peste câtiva ani.

Este on-line-ul singura solutie? Ca si in matematica, niciodata nu exista numai o singura solutie, o singura varianta de rezolvare a unei probleme enuntate. Din experienta mea, din informatiile detinute, am convingerea ca presa tiparita nu va disparea vreodata. Presa de calitate, presa care informeaza, presa care ii aduce cetateanului stirea, informatia la poarta, pe care sa o devoreze la prima ora nu poate sa dispara.

Ziarele locale, ziarele comunitatii au cea mai mare sansa la supravietuire si chiar la crestere. Exista destui oameni care dimineata deschid calculatorul, telefonul mobil si citesc rapid stirile la zi, insa sunt la fel de multi care nu au calculator, care nu pot trece peste obisnuinta de a rasfoi paginile unui ziar, pentru care cititul gazetei preferate este o placere, un drog, cauta nume, semnaturi, cauta ancheta, reportajul, portretul, interviul, genuri care nu fac deocamdata cariera pe on-line.

“Interesul comunitatii” si Maria sa cititorul

Existenta si supravietuirea acestor publicatii se bazeaza exclusiv pe “interesul comunitatii”, pentru publicatiile cu 1.000 – 5.000 – 7.000 de exemplare este vitala legatura strânsa, puternica, bazata pe reciprocitate cu cititorul, cu cel care cumpara ziarul. Scrisoarea, telefonul, emailul, vizita la redactie, intâlnirile ocazionale sau provocate, stirea de lânga el, sunt tot atâtea prilejuri de conlucrare, afirma, intr-un studiu si ziaristul american Jock Lauterer, care a lucrat in presa locala, in presa comunitatilor locale peste 40 de ani. Pot parea nesemnificative, insa viata unei comunitati este compusa din bucati, din firimituri, din drame, din tragedii, din bucurii, din impliniri, care marcheaza viata oamenilor. De asemenea, foarte importante sunt imaginea, chipul, numele, care pot deveni politica redactionala, dar si sursa de informatie.

“Un ziar local este vital pentru cititori, atunci când vine vorba de informatii comerciale, locuri de munca, afaceri. Fata de internet, radio sau televiziune, ziarul ramâne multe zile pe masa, este indispensabil in acest domeniu. Principala activitate in America este cea comerciala. Cititorii sunt adevaratii «proprietari» ai acestui ziar. Nu este suficient sa-i convingem pe oameni sa cumpere ziarul. Oamenii trebuie sa creada tot ce scrie acolo.”
Jock Lauterer, ziarist american

Este vorba de credibilitate. Din aceasta ecuatie nu poate lipsi ziaristul, prestanta, pregatirea, profesionalismul, deontologia, seriozitatea, daruirea si convingerea ca face un lucru util, ca face ceea ce-i place, care sa depaseasca mentalitatea paguboasa ca a fi ziarist inseamna a avea un loc de munca.

25 de ani alaturi de cititori

In masura in care ziarul tine pasul cu orientarea si nevoile consumatorului, acesta va putea fi mai usor atras sa petreaca un timp mai indelungat consumând presa. Ziarul DESTEPTAREA a rezistat pe piata 25 de ani tocmai ca urmare a plierii permanente pe structura si dorintele cititorilor, periodic adaptându-si continutul, grafica si scriitura, in functie de conditiile din piata.

Dar, poate, cel mai important lucru a fost legatura, prin politici redactionale si manageriale, cu cititorul, cu comunitatea. A transferat centrul de greutate din redactie in strada, la sate, in cartiere, familii, mici comunitati, la manifestari colective cu impact, ziaristii devenind parte a acelei comunitati, traind alaturi de ea bucuriile si necazurile, uneori intervenind, cu prestigiul ziarului, al gazetarului in derularea unor evenimente, fie ele de sprijin, ajutor sau sensibilizare a autoritatii. A fost un câstig pentru ambii parteneri.

Sunt acestea argumente pentru ca presa tiparita, presa locala in special, sa mai traiasca inca multi ani? Eu cred cu tarie in presa scrisa, in presa tiparita, deoarece nu si-a spus ultimul cuvânt. Disparitia unui ziar este o lovitura data democratiei, disparitia a doua ziare este un atentat la siguranta nationala.

Aflat la vârsta senectutii, sustine ca a facut cancer laringian si de la apa pe care a baut-o de la robinet. Dupa ce a fost operat acum 10 ani, a inceput sa consume numai apa filtrata. Sustine in continuare ca apa de la robinet este poluata. Conducerea Directiei de Sanatate Publica garanteaza ca apa din reteaua de distributie a municipiului Bacau este buna de baut.

In urma cu zece ani, dr.Adrian Olaru, medic militar, din Bacau, a crezut ca sfârsitul ii este foarte aproape. Atunci specialisti in ORL i-au spus ca este in metastaza si ii dadeau putine sanse de supravietuire. Dar, dupa ce a fost operat de mai multe ori, putem spune ca s-a intâmplat o minune cu el. Medicul a invins moartea si a ajuns acum la venerabila vârsta de 86 ani.

Nu mai iese din casa, dar se misca, lucreaza toata ziua la calculator si are in continuare o minte agera. Doctorul Olaru si sotia lui, Maria Olaru, sustin ca miracolul se datoreaza, in primul rând, faptului ca din primavara anului 2005 nu mai consuma decât apa pura, obtinuta prin filtrarea celei de la robinet. Ei mai declara ca si apa din reteaua de distributie a municipiului Bacau este „vinovata” de imbolnavirea medicului. Si din primavara anului 2005 ambii au inceput o campanie de informare a populatiei cu privire la faptul ca apa potabila din Bacau ar fi poluata si ca ar trebui filtrata pentru a elimina orice risc de imbolnavire.

Operat de cancer laringian, in metastaza

Doctorul Adrian Olaru a inceput sa profeseze, ca medic militar, in 1953, dupa ce a terminat Facultatea de Medicina de la Bucuresti, deci are in spate o cariera de invidiat. Este doctorul care a deschis primul cabinet medical privat in Bacau, in anii ’90, si al treilea din tara. Dar dupa 14 ani a fost nevoit sa-si intrerupa activitatea, pentru ca starea lui de sanatate nu i-a mai permis sa lucreze. In 1999 a fost operat la Iasi de cancer laringian.

Timp de cinci ani dupa aceea s-a simtit bine si si-a reluat activitatea, dar boala a recidivat. In noiembrie 2004 pleaca din nou pe la mai multe clinici universitare unde i se spune ca este in metastaza, dupa care se interneaza la Spitalul ORL „Panduri” din Bucuresti. Aici este supus unei noi interventii chirurgicale. Operatia la gât a fost o reusita, dar ulterior i-au aparut alte complicatii, astfel ca a suferit noi interventii chirurgicale, de data aceasta la esofag, stomac si intestine, la Spitalul Universitar Bucuresti. Asadar, a stat prin spitale din 17 noiembrie 2004 si pâna in 17 martie 2005.

„M-am intors acasa mai bine, ne-a spus dr.Adrian Olaru, prin laringofonul pe care il foloseste pentru a vorbi. Ulterior, am tot stat si m-am gândit foarte serios la ceea ce mi-ar fi putut declansa cancerul laringian. Eram intrigat pentru ca eu am dus o viata ordonata si, pâna in momentul in care au aparut primele semne ale bolii, nu am avut nicio problema de sanatate, nu am facut niciodata vreo injectie. Am discutat cu diversi specialisti si am ajuns la concluzia ca apa de la robinet a contribuit la imbolnavirea mea.”

Sotia este la fel de convinsa de aceasta si in sprijinul afirmatiei vine cu o remarca pe care profesorul universitar care l-a operat pe sotul ei ar fi facut-o in momentul in care l-a externat. “Profesorul de la Spitalul «Panduri» ne-a intrebat ce se intâmpla cu apa din Moldova ca 80 la suta dintre pacientii lui sunt de aici, ne-a declarat Maria Olaru. Ne-a mai spus profesorul ca trebuie sa rezolvam neaparat aceasta problema.”

“Apa filtrata i-a imbunatatit sotului meu starea de sanatate”

La scurt timp de la intoarcerea acasa de la spital, familia Olaru isi cumpara “cel mai bun filtru din lume, care filtreaza 98,5 la suta din gradul de poluare a apei de la robinet”. A montat filtrul sub chiuveta din bucatarie si de atunci utilizeaza numai apa filtrata, pentru baut, spalat pe dinti si preparatul hranei, pentru aceasta folosind si cele mai performante vase. “Dupa ce am inceput sa gatesc cu apa filtrata, care este pura, si de când bea numai din aceasta s-a vazut o imbunatatire evidenta a starii de sanatate a sotului meu, mai declara Maria Olaru.

S-au spalat toate celulele canceroase.” Si pentru a ne demonstra ca are dreptate in ceea ce sustine, sub privirile noastre, sotia medicului testeaza apa de la robinet si cea filtrata, cu un aparat care, afirma interlocutoarea noastra, masoara gradul de poluare. Nu putem garanta cu nimic aceasta testare, dar cert este ca aparatul a afisat pentru apa de la robinet 232 iar pentru cea filtrata-0,18.

“Bacauanii nu trebuie sa-si faca griji”

Cele sustinute de catre sotii Olaru sunt infirmate categoric de catre dr.Marin Bustuc, directorul executiv al Directiei de Sanatate Publica Bacau. “Cu apa care se furnizeaza prin reteaua de distributie nu este nicio problema, de ani de zile, ne-a declarat dr.Marin Bustuc. Este buna de baut. Bacauanii nu trebuie sa-si faca nicio grija. Testele efectuate cu aparatul folosit de doctorul Olaru nu pot fi luate in considerare, pentru ca nu sunt realizate in conformitate cu normele stabilite de Ministerul Sanatatii.

Noi monitorizam calitatea apei potabile in tot judetul, inclusiv la sursele centrale si individuale, prin laboratorul nostru care este autorizat si acreditat de minister, si nu am constatat vreo depasire a concentratiilor maxime admise nici la indicatorii fizico-chimici si nici la cei microbacteriologici, de ani de zile. ” Totusi, nu exclude posibilitatea ca apa din reteaua de distributie a municipiului Bacau, furnizata inainte de 1989, sa fie unul din factorii care ar fi putut afecta starea de sanatate a unora dintre cei care au consumat-o.

“Nu se cunoaste etiologia (cauzele-n.n.) cancerului, dar, intr-adevar, inainte de 1989 am consumat o apa care avea de zeci de ori peste valoarea normala admisa la indicatorul substante organice, precum amoniacul, nitritii si nitratii. Chiar daca este poluata cu aceste substante, apa este limpede si nu are gust specific. Dar aceste substante, in timp, pot avea influenta asupra sanatatii. Dupa 1990, insa, concentratia acestora s-a diminuat foarte mult, deoarece unitatile economice poluatoare au fost inchise, astfel ca si bacterilogic, si din punct de vedere fizico-chimic, apa potabila din Bacau corespunde”, a conchis directorul Directiei de Sanatate Publica Bacau.

Fiecare dintre noi avem in jurul nostru sau am auzit persoane nemultumite de ceea ce viata le-a oferit. Unii ar spune ca n-au de ce se plânge, altii ca sunt chiar norocosi si si-ar dori sa fie in locul lor. Dar un copil de numai 6 ani, care a vazut cum tatal i-a omorât mama, care a trecut prin trei operatii grele si se pregateste de altele, ce ar trebui sa spuna când o sa creasca si va putea sa judece cele ce i s-au intâmplat?

Deocamdata este copil si momentele triste si dificile sunt innabusite rapid de râsete, veselie si buna dispozitie specifice vârstei. S-a nascut intr-o comuna din judetul Bacau, intr-o familie cu trei copii, doi baieti si o fata, cu o situatie materiala modesta. Ca si cum saracia nu le era de-ajuns, destinul lor avea sa se schimbe dramatic intr-o zi din anul 2010. Intr-un moment de furie oarba, tatal lor, aflat in stare de ebrietate, a inceput sa-si loveasca sotia fara mila, chiar sub ochii copiilor si a lasat-o intr-o balta de sânge.

Fratii au ramas impreuna

Imediat cei trei frati, martori la teribila crima, au fost scosi din casa si dusi direct la Centrul de Primire in Regim de Urgenta „Morcoveata” din Bacau. Tatal a ajuns in puscarie iar mama in mormânt. Pentru ca surioara lor avea mai putin de doi ani, a fost data in plasament la un asistent maternal, si de atunci nu s-au mai vazut, in vreme ce baietii au ramas in centru.

Pentru cel care acum are 6 ani greul abia atunci avea sa inceapa. La un moment dat s-a simtit rau si in urma unui control la Pediatrie medicii au spus ca a suferit un infarct si ca este posibil sa aiba o malformatie congenitala la inima. I s-au facut controale amanuntite, banuiala specialistilor s-a confirmat si in scurt timp a fost operat pe cord deschis la Tg. Mures. Au urmat controale periodice si tratament indelungat.

Fericiti in familia SOS Satele Copiilor Hemeius

Din luna mai a anului trecut el si fratele sau au ajuns in sânul familiei SOS Satele Copiilor Hemeius. Au primit propria camera, impart o casa cu alti copii si au pe cine striga mama. Pe mama sociala care sta cu ei in permanenta. Desi a fost inconjurat de dragoste si caldura, problemele medicale nu au incetat sa apara. Medicii din Iasi au observat ca are o problema in zona genitala si a fost deja operat de doua ori, insa trebuie sa mai intervina chirurgical cel putin o data pentru ca deficienta sa fie remediata.

„Când am mers la Iasi, la primul control, si a vazut ca ne apropiem de spital a inceput sa plânga si sa spuna ca nu vrea sa ramâna acolo. I-am explicat ca este doar un control si i-am promis ca-l iau inapoi. A avut incredere si a mers. A inteles si când a trebuit sa ramâna internat”, povesteste Georgeta Barbu, director program Hemeius – SOS Satele Copiilor.

Nici problema cardiaca nu a fost rezolvata definitiv. Pentru ca era foarte mic atunci când a fost operat muschiul inimii nu era bine dezvoltat iar acum se comporta ca si când ar fi inima unui adult. Munceste mult pentru a pompa sângele si din aceasta cauza micutul ar putea sa ajunga din nou pe masa de operatie. Nici ceea ce au vazut in ziua crimei nu le da pace. Chiar daca aveau câtiva anisori, ce au trait si au vazut atunci ii urmaresc si acum pe cei doi frati, cu toate ca au avut parte de cea mai buna terapie.

Au cosmaruri noaptea iar psihologii spun ca practica a demonstrat ca astfel de scene nu se sterg din mintea lor nici macar atunci când devin adulti. Dar pâna ce va ajunge la maturitate, el se bucura de ceea ce-i ofera copilaria. Merge la scoala, a invatat sa scrie literele, cifrele, sa citeasca si sa-i iubesca pe cei care la rândul lor ii raspund cu aceeasi dragoste.

„Baietelul a invatat ceasul inainte sa invete sa scrie sau sa citeasca. Avea de luat medicamente si a invatat orele la care trebuia sa le ia. Este foarte istet, se descurca bine la scoala si are multa energie. Este un copil foarte bun.”
Georgeta Barbu, director program Hemeius – SOS Satele Copiilor

Nascut in România, infiat in Canada, un tânar a parcurs 7500 km ca sa-si cunoasca familia biologica

A coborât din masina vesel si a pasit, usor nerabdator, spre intrarea principala a cladirii. Un flacau frumos, cum se spune la noi, in Moldova, frumos si inalt, care venea din Canada ca sa-si vada mama naturala.

Nu avea cum sa si-o aminteasca deoarece fusese despartit de ea când avea doar sapte zile. Cristi, devenit Anthony, a pasit in holul institutiei in care ea ajusese deja si il astepta. Fiul era insotit de fratele sau canadian si de un unchi, iar Larisa, mama sa, de Mariana, sora mai mica a lui Anthony, si de o ruda.

S-au intâlnit intr-un birou de consiliere al Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului, o zona neutra, in prezenta unui psiholog, a sefului serviciului “Adoptii” si a unui translator. Au urmat clipe incordate, in care tacerea devenea, treptat, de nesuportat. Se priveau si nu stiau ce sa-si spuna.

“Daca mama doreste sa ma intrebe ceva, orice, poate sa o faca, eu sunt deschis”, a spus Anthony, inrosindu-se. Femeia nu l-a intrebat nimic, dar a marturisit, cu o voce scazuta, ca i-ar placea ca Anthony sa vina la tara, pentru ca si celelalte doua surori doresc sa-l cunoasca. ”Acum au ore, sunt la scoala, dar dupa-amiaza vor fi acasa”, a adaugat tânara femeie, timid. “Sigur, vreau sa vin”, a asigurat-o Anthony.

“Aveam doar 15 ani când l-am nascut”

Anthony Laberge sau Anthony Cristi Laberge, caci ii place sa foloseasca si numele românesc, are 19 ani si traieste in Quebec, Canada. S-a nascut in decembrie 1995 in Bacau, a ajuns in Leaganul nr. 1, iar in ianuarie 1998, la Pro Familia, unul dintre cele mai moderne centre de plasament, la ora aceea. Larisa, mama sa biologica, era din estul judetului, o zona destul de saraca, dar nu acesta a fost motivul despartirii.

“Aveam doar 15 ani când l-am nascut, iar tatal lui nu a mai vrut sa auda de mine când a aflat ca voi avea un copil. Nici parintii lui, care erau bogati, nu ne-au acceptat”, explica Larisa. Si propria familie a abandonat-o, refuzând sa o primeasca acasa cu un copil din flori. “Fratele meu, care are acum 54 de ani, s-a ocupat de toate formalitatile.” Cristi a fost institutionalizat, iar in februarie 1999, la trei ani, a fost adoptat de o familie din Canada.

“Dupa 12 ani am facut greseala sa ma impac cu tatal lui Cristi. Au urmat sase ani de certuri si batai. Era de nesuportat si am plecat. Cu ajutorul fratelui meu mai mare, mi-am construit o casa a mea, in care locuiesc acum cu cele trei fete.” (Larisa D., mama lui Anthony-Cristi)

„Povestea vietii mele”

Anul trecut, adolescentul a rasfoit caietul pe care toti copiii din centrele de plasament il au si il poarta cu ei, “Povestea vietii mele”, si a simtit dintr-odata nevoia de a-si vedea mama si de a-si cunoaste tara. In iulie 2014 a venit in România insotit de cele doua femei care l-au crescut: mama si bunica din Canada. Impreuna au cautat complexul “Pro-familia”, despre care Anthony-Cristi citise in caiet ca fusese caminul sau pâna la trei ani.

“Esti chiar in fata portii lui. Eu sunt student si am crescut aici, pot sa te conduc”, i-a raspuns un tânar. Anthony a vizitat centrul, le-a dus dulciuri copiilor si, cu toate ca nu-si amintea mare lucru, a lacrimat, tulburat de o nelamurita emotie. “A scos caietul «Povestea vietii mele» si mi l-a aratat. Era surprinzator de bine pastrat”, marturiseste Flori Prichici, directorul complexului. In vara, Anthony Cristi Laberge nu a reusit sa-si intâlneasca familia naturala. Era nevoie de aprobarea Oficiului Român pentru Adoptii (ORA), care a raspuns ca mama biologica trebuie intrebata, pregatita, caci e posibil ca sotul si copiii sa nu stie despre existenta lui Cristi sau pur si simplu sa nu doreasca sa-l revada. A trebuit sa renunte la visul sau, dar a promis ca va reveni. Si-a reinnoit cererea catre ORA, iar la sfârsitul anului, când totul era aranjat, Anthony a strabatut iarasi 7.500 de kilometri pentru a ajunge in Bacau.

O caseta cu bucuriile lipsa, pentru mama!

Anthony Laberge, care acum se recomanda Anthony Cristi Laberge, i-a adus mamei sale din Bacau-România o caseta cu diplome si fotografii, care sa o ajute pe Larisa sa reconstruiasca toti anii copilariei, pasii pe care Anthony i-a facut in absenta ei, departe de ea. Sa o ajute sa-l cunoasca si sa se gândeasca la el. Dupa ce i-a inmânat darul, Anthony i-a facut inca o surpriza. Acolo, in sala de consiliere a Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului, el s-a conectat pe skype cu mama din Canada, pentru ca a vrut ca cele doua femei sa se vada si sa se imprieteneasca. A fost un moment de mare emotie pentru acest tânar vesnic surâzator. I-am vazut mâinile frematând, nerabdarea, ardoarea cu care voia sa arunce o punte intre trecut si prezent, intre cele doua tari, intre cele doua mame. Sa nu fie umbre, sa nu fie regrete, ruptura, durere.

“Este un moment foarte special, o intâlnire foarte speciala pentru ca in decembrie este ziua mea si sa-mi cunosc mama este ca un dar pentru mine.” (Anthony Cristi Laberge)

In Canada, Anthony Cristi a avut o copilarie fericita: mama e profesor si director de scoala, iar bunica, profesor pensionar, prin urmare amândoua stiu sa lucreze cu copiii, sa se apropie de copii cu bucurie, cu intelegere. A invatat bine, a terminat colegiul, iar acum e consultant de vânzari. Ii place ceea ce face si stie totul despre produsele pe care le promoveaza: elemente din fibra de sticla care se folosesc in domeniul decoratiunilor exterioare si interioare.

Dupa ce imi explica cum si ce face acolo, iar eu inteleg aproximativ, spune brusc, ca si cum se teme ca nu cumva sa uite: “Am o scrisoare de la mama mea din Canada pentru mama mea naturala.” Inca o data, Anthony vrea sa lege cele doua tarmuri ale vietii lui. E atras inexplicabil si definitiv de România, iar asta se vede si din fotografiile postate pe facebook, dar si din mesajul scris in “Cartea de Onoare” a centrului Pro-Familia.

“Suntem frati de natiune pentru ca suntem toti români. Va iubesc si vreau sa stau aici, dar locul meu este in Canada, acum. Je vous aime et merci pour tout que vous avez fait pour moi.” Acum, Anthony Laberge e fericit: stie ca cele doua mame se vor gândi una la alta cu incredere, iar amândoua la el, cu iubire. „Voi reveni, a promis Anthony, dar pâna atunci vreau sa invat sa vorbesc româneste.”

Atunci când auzi ca o doamna citeste presa, neintrerupt, de la vârsta adolescentei, cumparând zilnic ziare, iar mai târziu, la pensionare, a apelat la comoditatea abonamentului, te intrebi ce a determiant-o, ce imbold ascuns o duce la chiosc sau o face sa astepte, zilnic, la poarta, postasul. O asemenea persoana am descoperit, din intâmplare, la Saucesti, pe strada Orizontului, nr. 1. Informatia o am de mai mult timp, insa am amânat, nepermis de mult, sa-i bat la poarta. O casa cocheta, relativ noua (trecuta prin doua inundatii, dupa cum aveam sa aflu), mai multe dependinte, un porumbar, custi pentru nutrii, toate supraetajate, garaj si o gradina nu prea mare, pregatita pentru recolta viitoare.

Totul este aranjat cu mâna de gospodar. Doamna Cristina Enache ma astepta, avertizata de un telefon initial. „Va stiu din ziar, aveti si poza, citesc ce scrieti de multi ani. Imi place, dar v-am si ocarât de multe ori, când ati criticat pe cine nu trebuia. Intrati, la noi, ca la tara, ma scuzati, va primesc in bucatarie, este mai cald, sotul este plecat la o sora de-a mea, sa o ajute la treaba.” Cald, simplu, televizorul este pe un canal de stiri, pe masa câteva ziare. Discutia curge linistit, de parca ne-am cunoaste de când lumea.

„Sefa cu ziarele”

„Va intrebati cum o femeie citeste de atâtia ani ziarele. Am inceput din tinerete, acum 50 de ani, eram eleva la Scoala Tehnica Agricola de la Trifesti – Roman. Citeam «Scânteia Tineretului» in clasa, aveam câteva minute, in fiecare zi de «citirea presei». Eram copii, imi placea cum scria Adrian Paunescu, avea o rubrica la pagina intâi. Asa am inceput. Mi-a intrat in sânge, a devenit ca un drog: ziarul si cafeaua”, spune repede doamna Cristina. Dupa absolvire, s-a angajat intâi la CAP, in 1966, pâna in ’76, vreo 10 ani, dupa aceea a dat diferente, ar fi vrut sa urmeze horticultura, insa s-a casatorit, familie, copil, iar soacra ii tot zicea, «dar ce-ti mai trebuie tie scoala», si nu s-a mai dus. A facut niste cursuri de contabilitate la Liceul Economic si a lucrat in domeniu pâna am iesit la pensie.

Intre timp s-a transferat la Agrocoop, iar dupa aceea la Directia Muncii. „Citeam «Steagul Rosu», era saptamânal. Faceam naveta si veneam mai repede, pâna la program, eu terminam ziarul, dupa care il citeau toti. Asa am cumparat ziare pâna am iesit la pensie, dupa care m-am abonat, ca la tara, nu stiu de ce, nu sunt ziare la vânzare. Dupa Revolutie, am cumparat «Desteptarea», zi de zi. Erau cozi la ziare, nu ca acum, câteodata intârziam la serviciu, dar nu plecam de acolo fara ziar. La Directia Muncii, m-am ferit o vreme, imi era teama de sef, citeam pe furis, insa am vazut ca si lui ii place, mergea ziarul prin tot biroul. Venea domnul Magirescu, seful nostru, si imi zicea: «Cristina, tu esti sefa cu ziarele», dadea si el bani, iar eu il cumparam.” Am intrebat-o ce citeste din ziar.

„Am citit tot, citesc si acum tot. Ma intereseaza ce se intâmpla in judet, in Bacau. Citesc de la economic, social, politica, povesti de viata, sport, publicitate, accidente, rând cu rând, de la pagina intâi, pâna la ultima. In ultimii ani, aveti doua pagini cu diferiti oameni. Foarte interesant, oameni care au facut ceva la viata lor. Imi plac povestile. Imi place sportul, gimnastica, handbalul, la fete, pe timpuri, aveam echipa mare, citesc despre dansurile sportive, despre fotbal. Ce echipa aveam! “

Dupa ce a iesit la pensie si-a facut abonament. „Tot la Desteptarea, este ziarul nostru, vine postasul cu el la poarta. Cunosc câtiva ziaristi, doamna Tintaru, Roxana (ea a lucrat la Directie), Stanciu, Verman, Dan Sion de la Sport. Completez integrame, pe timpuri aveati si rebus, acum nu mai este, nu stiu de ce, este interesant si educativ”, imi spune doamna Cristina.

Ii place ziarul scris. Sa dea pagina cu pagina

Citeste despre tineri, din scoli, despre copiii buni la invatatura, olimpici. „Sunt ai nostri, am o nepoata, era la «Vrânceanu» si când aparea câte un articol despre liceu ii dadeam telefon si ii spuneam, ma suna si imi zicea ca a cumparat ziarul, l-a dus la scoala si l-au citit cu totii”. Sunt cazuri când nu vine ziarul, o zi, chiar doua, este tristete in casa. „Am intrat pe internet si tot l-am citit, dar nu-i la fel. Eu vreau sa dau paginile, foaie cu foaie, sa vad pozele, sa cunosc lume, oameni. Il pun deoparte, mai fac treaba, il iau din nou, il citeste si sotul, dar dupa mine.”

Ziarul “Desteptarea” circula in tot catunul, vin vecinii si cer ziarul, iar doamna Cristina il da, insa cu litera de lege: sa-l aduca inapoi. Nu se intâmpla de fiecare data, de aceea nici nu a reusit sa-si faca o colectie. Este important sa fii informat, mai spune doamna Cristina, care a devenit „omul cu informatiile”.

„Daca eu citesc tot, vad si locurile de munca, si când ma intâlnesc cu tineri pe care ii cunosc, le spun, uite este acolo un loc, mergi si vezi daca nu poti sa te angajezi. Câtiva au venit si mi-au multumit: au reusit. Ma intristez când citesc ca a murit o cunostinta.” Când nu este acasa, postasul ii lasa ziarul la un bar, pe colt. Il citesc toti, ferfenita il ia acasa. Se mai supara, ii vine sa renunte, insa supararea nu tine mult. „Nu pot fara ziar, au fost luni când am uitat sa-i spun postasului sa ma aboneze, am dat telefon la cunostinte in oras sa-mi faca abonament. Acum vine iarna, ce sa faci toata ziua in casa? Ma bucur când sunt mai multe pagini, vinerea mai ales.”

„Prin presa simti ca faci parte din tara asta”

Din comuna, din Saucesti, nu prea se scrie, „sunt si in sat la noi lucruri bune”, s-a scris doar pe la alegeri, la inundatii, in 2008, in 2010, când a venit presedintele Basescu, de s-a certat cu oamenii, a venit si Elena Udrea, dar nu s-a dus sa-i vada, ca avea treaba la casa, apa a inundat tot, noroc ca a avut asigurare. „Poate veniti mai des in sat”, ne sugereaza. Ce ar vrea sa mai gaseasca in ziar, ce ar vrea sa citeasca?

„Despre oameni, lucruri bune, prea se scrie numai lucruri rele, cui ii foloseste toata ziua numai catastrofe, numai furturi, numai coruptie, femei dezbracate. Lumea asta, lumea noastra are si parti bune, cine a facut tot ce avem? Cine o sa construiasca mâine? Oamenii, tinerii, or sa vina si cei plecati afara. Despre ei sa scrieti!”, ne povatuieste Cristina Enache.

Intre timp vine si sotul, domnul Stefan. Ma ia in primire cu o gluma: „Mai vine lumea si la noi, la cei mici? Nu-i rau, va multumesc. Ce sa va spun si eu, presa este un lucru bun, afli de toate, simti ca faci parte din tara asta. Nu-i usor astazi, n-a fost niciodata pentru noi. Este multa lume care o duce greu, si nu-i drept, sunt familii care nu au bani de-o pâine, cei mari ar trebui sa faca mai mult pentru cei de la tara, de aici pleaca papica tarii.”

Sunt doi oameni pe care speranta nu i-a parasit. Poate lucrurile se mai schimba, au muncit o viata, muncesc si acum, insa sunt fericiti, isi doresc sa fie sanatosi, impreuna cu fiica, ginerele si nepoata, sa apuce sa citeasca si despre un alt Bacau, despre o alta Românie.

„Va doresc sa puteti sa scrieti de bine, iar noi sa va citim. La implinirea celor 25 de ani de aparitie noi, familia Enache, va uram cât mai multe editii si va asteptam si la 50 de ani. Noi avem timp!”, incheie domnul Stefan.

Statiunea Slanic Moldova este gata sa-i primeasca pe turisti. Acestia vor gasi, aici, pensiuni, hoteluri, izvoare minerale, un sanatoriu balnear, iar din aceasta iarna si o zona de agrement moderna.

Telescaunul, pârtia, instalatiile de iluminat nocturn si tunurile de zapada au fost verificate de doua ori de catre reprezentantii Consiliului Judetean, in administrarea caruia se afla, si sunt in stare de functiune. Investitia are o valoare totala de 5,7 milioane de euro, din care 2 milioane de euro sunt asistenta nerambursabila, derulata prin Programul Operational Regional.

„Pârtia de schi este foarte importanta pentru statiunile Slanic Moldova si Târgu Ocna deoarece, datorita acesteia, se va crea o emulatie in rândul turistilor”, arata Ionel Floroiu, vicepresedintele CJ Bacau. Mai ramâne doar sa ninga suficient de mult, cât sa permita iubitorilor de schi sa se bucure de ea. Pârtia are o lungime de 1,5 km si e situata pe muntele Nemira, intre cotele 470 si 720. Intreaga zona de agrement are o suprafata de 7,2 hectare.

„La baza pârtiei exista si un centru de inchiriere a echipamentelor, dar acesta nu apartine Serviciului de Promovare a Turismului din cadrul CJ, fiind un business privat”, a mai declarat Ionel Floroiu.

Urmatorul proiect: un aqualand acoperit

„Pârtia de schi este o mare realizare. A fost un vis al meu acum zece ani, când am devenit primar, si este 100 la suta meritul lui Andrei Serban si al echipei din Primaria Slanic Moldova”, a marturisit Andrei Serban, primarul orasului. El a explicat ca in 2004 nu avea nici terenul pe care urma sa o amenajeze.

„Eu, pe banii mei, am adus o echipa de specialisti in pârtii care sa identifice cel mai potrivit teren. Am facut toate demersurile si in ultima sedinta de guvern a lui Adrian Nastase am primit 24 de hectare, dupa care am incheiat un parteneriat cu Consiliul Judetean, pentru ca noi nu am fi avut posibilitatea sa confinantam aceasta investitie. Pentru asta ii multumesc lui Dragos Benea si Consiliului Judetean, care a fost de acord cu acest parteneriat”, a declarat Andrei Serban.

Edilul a vorbit si despre un alt parteneriat cu CJ Bacau, pentru un complex de agrement care va cuprinde si un aqualand acoperit, proiect care este depus la Ministerul Dezvoltarii: „In 2015, odata cu deschiderea finantarilor europene, vom da drumul si acestui proiect. Daca vom reusi sa-l punem in practica, Slanic Moldova va fi o statiune cu care noi, moldovenii, ne vom mândri, care va atrage un numar mare de turisti – având in vedere ca asigura si agrement, si tratament – si care, implicit, va crea un numar mare de locuri de munca.”

„Avem una dintre cele mai bune pârtii din tara si, categoric, cea mai buna din Moldova, dupa parerea specialistilor. Aceasta realizare este foarte utila statiunii Slanic Moldova pentru ca automat va atrage un numar mare de turisti.”
Andrei Serban, primarul orasului Slanic Moldova

Telescaunul va functiona de luni pâna joi in intervalele orare 9 – 13 si 14 – 18, cu exceptia zilei de marti, când va fi oprit dimineata, pentru revizia instalatiei. Vineri, sâmbata si duminica, telescaunul va functiona dimineata, intre orele 9 si 13, si dupa-amiaza, intre orele 14 si 20.

Spitalul Buhusi a primit raportul de evaluare al Comisiei Nationale de Acreditare a Spitalelor. Raportul confirma asteptarile: spitalul buhusean a fost acreditat, fiind, astfel, a doua institutie sanitara publica acreditata din judetul Bacau.

Raportul a evidentiat principalele aspecte constatate in vizita de evaluare din perioada 24-28 noiembrie 2014, amintind si de unele „umbre” ale activitatii (aspecte a financiare, termene de realizare pentru anumite obiective). Pe timpul vizitei de acreditare, personalul, protocoalele/procedurile de lucru, circuitele, vizionarea directa, interviul si traseul pacientului, disponibilitatea echipei manageriale si a comunitatii locale pentru modernizarea bazei materiale au primit aplauzele exigentilor evaluatori nationali.

,,Au fost unii care au afirmat ca nu vom obtine acreditarea. Sustinut de Consiliul Local si de primarul Ionel Turcea, personalul spitalului a demonstrat, prin activitate, ca aceasta acreditare este meritata. Altii au depus chiar si contestatii, au postat opinii denigratoare la adresa institutiei, dar evaluatorii au constatat doar adevarul. Va trebui sa confirmam prin calitatea muncii, prin respectul fata de pacient, aceasta acreditare. Stim ca orice victorie se gestioneaza greu”, ne-a spus managerul spitalului, dr. Mouhannad Toron.

,,Acreditarea este rodul muncii in echipa, al managementului foarte bun, al implicarii noastre totale. Multumesc spitalului pentru responsabilitatea manifestata. Ne vom implica si pentru a imbunatati/remedia unele aspecte ale activitatii. Prin oras, unii, animati de interese personale meschine, ar vrea sa distruga totul, dar n-au nicio sansa”, a adaugat primarul Ionel Turcea.