Spre deosebire de alte instituţii, Centrul Internaţional de Cultură şi Artă “George Apostu” l-a sărbătorit pe Mihai Eminescu şi a marcat Ziua Culturii Naţionale duminică, 15 ianuarie, cu o serie de comunicări deosebit de sugestive, reunite sub genericul „Mihai, dac-ai ști cât de tare îmi lipsești”.

“Astăzi, aşezăm această zi sub semnul păcii, a mărturisirilor de iubire faţă de poetul care ne-a lăsat nouă, urmaşilor, o Limbă şi Marea Poezie. Despre poezie şi limba noastră cea română, vor vorbi poeţii şi criticii literari, despre pace vorbesc cele două excepţionale expoziţii, pe care le vedeţi pe simeze, «Afişe pentru pace», cu lucrări realizate de elevi cu vârste între 11 şi 13 ani, pe tema “A Celebration of Peace”, la sugestia şi cu sprijinul Lions Club Bacău «Sf. Gheorghe» şi Lions Club «Sanity», cărora le adresez cele mai frumoase felicitări”, a spus Geo Popa, director al Centrului “Apostu”. (Despre cele două expoziţii şi festivitatea de premiere a celor mai bune lucrări, într-o ediţie viitoare).

O interesantă intervenţie a avut poetul Dan Petruşcă, care a adus în discuţie rolul culturii în susţinerea identităţii naţionale, dar mai ales problema mult discutată (gratuit şi de multe ori tendenţios) a locului şi rolului poetului Mihai Eminescu în poezia românescă, dar şi în “naşterea limbii române”.

“Adulatori şi detractori, de ieri şi de astăzi, s-au întrecut în a-l ridica în slăvi sau a-l băga în dulapuri, Eminescu, în opinia mea nu ne încurcă, de aceea mai bine ar fi să-l citim şi să-l recitim, să vorbim despre poet în fiecare zi nu numai pe 15 ianuarie”, a mai spus Dan Petruşcă. Criticul Adrian Jicu a vorbit despre universalitatea creaţiei eminesciene: “Mi se pare un pleonasm să vorbim despre universalitatea lui Eminescu. Poezia este sau nu este, relevant ar fi pentru noi toţi, să avem bucuria de a-l citi, criticii să-l pună îm context, mai ales criticii dinb noua generaţie, de la care se aşteaptă foarte mult.”

Pentru a ilustra şi mai bine universalitatea poeziei lui Eminescu, profesorul universitar Ştefan Munteanu a adus în atenţia publicului activitatea de-o viaţă pentru studierea operei lui Mihai Eminescu, abordările critice, toate subsumate în volumul “Filosofia indiană şi creaţia eminesciană”, volum publicat recent şi în limba spaniolă, cu titlul „La filosofía India y la creación literaria de Mihai Eminescu” de către Editura Niram Art din Madrid.

Ziua Culturii Naționale a continuat cu un moment muzical susținut de soprana Claudia Vasilache și profesor Antonela Leahu – pian, completat de un recital în interpretarea lui Benchea Claudiu, elev clasa a X-a, canto tradițional, prof. coord. Florin Blaj.

Programul cultural pentru anul 2017 al Centrului de Cultură „George Apostu” se va desfăşura sub genericul „ImagiNație – energia culturii”, despre care vom ocazia să mai vorbim.

Chiar dacă nu mi-am făcut un bilanț propriu-zis la sfârșit de an, și nu mi-am făcut nu știu ce proiecții pentru 2017, pentru că mi-e teamă de ce nu aș putea duce până la capăt, ideea este că nu mă dezmint și că, în mare, rămân fidelă plăcerilor mele. Iar una dintre cele mai mari este lectura. Merg înainte ca racul, și asta îmi aduce infinite delicii.

„Înainte ca racul” este o culegere de articole și însemnări ale lui Umberto Eco, multe dintre ele pe teme politice, așa după cum „Pliculețul Minervei” însumează jucăușe tablete pe cele mai interesante și actuale subiecte. În zilele libere pe care le-am avut de sărbători, m-am delectat cu pagini din aceste volume, împărtășind întru totul ceea ce spune Umberto Eco despre cărți și lectură. „Cărțile de citit nu vor putea fi înlocuite de niciun dispozitiv electronic. Ele sunt făcute ca să fie ținute în mână, chiar când stai în pat, când aștepți la bancă, acolo unde nu sunt prize, unde și când orice baterie s-a descărcat, pe ele poți să faci sublinieri, poți să le îndoi la colțuri și să le bagi înăuntru semne de carte, le poți lăsa să-ți cadă pe genunchi când ațipești, le poți vârî în buzunar, ele se jerpelesc și capătă o fizionomie individuală…”

Și, cine știe, poate peste ani de zile, pentru generația tânără, care citește acum pe tot felul de device-uri, ele vor avea valoarea unor viniluri, din nou, la mare modă acum. Am auzit o astfel de părere și cred că e valabilă. Nu știu, nimic nu mai este previzibil, oricum. Asta, la scara mare a istoriei, dar la nivel individual, lucrurile nu se schimbă atât de simplu, de ușor. Am fost, dintotdeauna, o ființă papivoră, și așa voi rămâne. Cititul face parte din ritualul meu zilnic, a intrat în metabolismul meu. Mă uit repede pe Net la știri, la revista presei, asta o fac de obicei la redacție, dar acasă am mereu o carte pe noptieră (sau mai multe) și câteva reviste de răsfoit, în tihnă. Îmi place să fiu înconjurată de reviste, de toate felurile, și de cultură, și din cele glossy, mondene.

Când plec la cumpărături, prima oară mă opresc la punctele de difuzare a presei (puținele care mai rezistă!) și îmi umplu sacoșa. Din teancul de reviste pe care mi le-am luat recent, zilele trecute am zăbovit la „Psychologies”. O revistă care are pe copertă chipul unei actrițe, Dorina Chiriac, pe care o apreciez pentru inteligență, creativitate, originalitate. Cu un fizic mai curând ingrat, cu o statură și înfățișare de femeie-copil, ea a dovedit o extraordinară versatilitate, reușind să întruchipeze, în teatru și în film, personaje extrem de diferite, pe care le-a căptușit interior cu trăire, gând, emoții, și cu un timbru aparte, numai al ei. La 43 de ani, ea are deja în spate câteva creații remarcabile, jucând în spectacolele și filmele unor importanți regizori. O găsești în distribuții și în teatrul de stat, și la independenți. Ce crede ea despre profesia ei ? Că „spune povești ca să salveze lumea”. Frumos, nu-i așa?

M-a atras apoi în aceeași revistă un dosar despre umor, despre amor (ancheta „Cine face primul pas?”), un grupaj de articole cu tema „Ce învățăm odată cu înaintarea în vârstă?” Grupaj la care voi reveni într-un „hublou” viitor. En passant, pot să vă spun că despre amor nu am aflat nimic nou, indiferent de cine face primul pas. Acum, că e deplină emancipare, femeile fac orice pas își doresc și au, de cele mai multe ori, inițiativa în chestiuni erotice. Femeile moderne știu ce vor, au personalități puternice, problema apărând atunci când nu au șansa unui partener pe măsură și dau peste un mascul imatur, nesigur de el, afectat emoțional, cu labilitate psihică. Atunci se naște un mic infern, competiția și conflictele între cei doi fiind la ordinea zilei și subminând constant cuplul.

Apropo de lectură și de rostul ei, mă întorc la o zicere tot a lui Umberto Eco: „ Cine nu citește, când ajunge la 70 de ani va fi trăit o singură viață: a lui. Cine citește va fi trăit 5000 de ani: pentru că era acolo și când Cain l-a ucis pe Abel, și când Renzo s-a însurat cu Lucia, și când Leopardi admira infinitul… Pentru că lectura este o nemurire înapoi”. Splendid paradox și pledoarie, mai mult decât convingătoare, pentru lectură.

… ci limba e stăpâna noastră.” A spus-o Mihai Eminescu şi au respectat acest adevăr aproape toate generaţiile de cărturari dinainte şi de după secolul al XIX-lea. Azi se uită, uneori, un fapt: orice limbă are caracter tradiţional, în sensul că un cuvânt înmagazinează experienţa şi judecata tuturor celor care l-au rostit/scris. A rezultat un edificiu căruia poetul naţional i-a recunoscut valoarea de patrimoniu: „Precum într-un sanctuar reconstituim, pas cu pas, ce-a fost înainte – nu după fantesia sau imaginaţia noastră momentană, ci după ideea în genere şi după amănunte –, astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească”. Ideea despre care vorbeşte Mihai Eminescu este topită în cuvânt, iar „amănuntele” poartă numele de cratimă, virgulă, apostrof şi toate celelalte semne ortografice şi de punctuaţie, împreună cu regulile care le motivează.

Ecuaţie perfectă: limbă-gândire

S-au scris numeroase studii referitoare la relaţia dintre limbaj şi raţiune. Când Ferdinand de Saussure a teoretizat semnul lingvistic (cuvântul e semnificant, iar înţelesul e semnificat), a cerut să i se recunoască acestuia caracterul istoric, în sensul că un cuvânt este parte a limbii doar dacă e acceptat de colectivitate, iar regulile sunt admise în virtutea logicii intrinseci. Tot Eminescu spunea: „Limba şi legile ei dezvoltă cugetarea”; nesocotirea acestora produce pierderi greu sesizabile: ‚Insultată, gramatica ne poate handicapa pe toţi”, de vreme ce „de la ea ne vin primele reguli pe care le primim în viaţă” (Gabriel Liiceanu, în „România liberă” din 4 ian. 2016).

De la trebuinţă la libertinaj sau de la normă la uz

Lingviştii, când exemplifică o regulă, ne arată cum ar trebui să vorbim sau să scriem şi nu cum vorbim/scriem. Prin aceasta Eugen Coşeriu definea norma, respectiv uzul. Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” apără şi explică regulile de exprimare orală şi scrisă, monitorizând mass-media şi publicând rapoarte periodice privind starea limbii române.

Din nou despre Moş-Crăciun

Ediţia din 23 dec. a rubricii noastre a provocat, cum era de aşteptat, mirare din partea cititorilor, pentru că extrem de rar numele propriu Moş-Crăciun apare scris cu cratimă. Se impun câteva precizări:

1. Moş-Ajun şi Moş-Crăciun sunt personaje religioase/mitologice (primul e considerat ruda săracă a celui de-al doilea); reproducerea precizării din DOOM2 se referea la majusculă, dar şi la scrierea cu cratimă;

2. regulile „Sextil Puşcariu” din 1932, recunoscute pentru logica evidentă, au fost invocate de academiile din România şi Republica Moldova pentru revenirea la â şi sunt;

3. consultarea dicţionarelor şi a lucrărilor de cultivarea limbii – operaţiune care ne-a luat cinci ore! – a scos la iveală faptul că scrierea compusului nu i-a preocupat pe lingvişti;

4. cei dornici de a nu greşi apelează la lista de cuvinte din IOOPV sau DOOM2, de unde numele întreg al Moşului (în japoneză, Santa-san) lipseşte; unele norme trebuie deduse însă din capitolul introductiv (pp. XI-CIV, adică peste 90 de pagini); intertitlul „Nu am (s)pus-o noi”, cu un joc de cuvinte orientat spre două lecturi, favorizează o asemenea deducţie;

5. nu orice compus ocazional are dreptul la cratimă, ca în titlurile nuvelelor „Moş Gheorghe la expoziţie”, de Spiridon Popescu ori „Moş Nichifor coţcariul”, de Ion Creangă; aşadar, personajul literar al unui singur autor se va scrie cu blanc şi cu minusculă pentru generic – aici, moş –, iar personajul comun mai multor scriitori, cu o cratimă (Făt-Frumos, Mama-Pădurii) sau mai multe: Jumătate-de-Om-Călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Şchiop (DOOM2, p. LXXV).