Dacă ar trăi acum, filosoful Leibniz ar exclama satisfăcut că a găsit cel mai elocvent exemplu pentru cea mai bună dintre lumile posibile chiar la noi, în România. Unde nu numai că se manifestă o atenție specială și o grijă la fel pentru relațiile interumane, mai ales acelora dintre părinți și copii, dar se demonstrează aceeași maximă atenție și față de amfibieni, gândăcei, șerpișori, păsărele, etc.
Ca să ferim copii de un joc online deosebit de periculos, Balena Albastră, s-au pornit campanii în școli, iar ca să fie protejate speciile de animale mai sus-amintite s-a întrerupt sudiul de fezabilitate la autostrada Sibiu-Pitești, a cărei construcție s-a amânat sine die. Da’ce grijulii mai suntem, zău așa!
Apropo de relația părinți-copii, una fundamentală și foarte sensibilă, cu urmări pentru toată viața, cel mai de bun-simț comentariu (la campania despre care vorbeam, cu Balena) citit pe net, era scurt și foarte exact, sunând așa: „Un copil crescut cu afecțiune de la părinți, și într-o familie echilibrată, care comunică cu el și-l întreabă de sănătate, nu este chiar așa ușor de indus să se sinucidă”. Semna: „Eu, un tată din 2002”. Sigur că expresia „îl întreabă de sănătate” cuprinde mult mai multe lucruri. Prezență constantă în viața copilului, timp efectiv petrecut cu el, jocuri, discuții, călătorii, preocupare pentru a-i descoperi aptitudine, înclinațiile, și a-l îndruma apoi întru cultivarea acestora, toate reducându-se la un lucru simplu: suport afectiv permanent. Simplu de înțeles, dar nu la îndemâna oricui. Atenția este cheia, o spun toți psihologii, copiii au nevoie de atenția noastră. Altfel cresc dezechilibrați, frustrați, devin instabili psihici, nevrotici, abulici sau, dimpotrivă, agresivi, când au fost abuzați și ei, fizic și moral. Cum sunt toți cei care au avut o copilărie nefericită, pentru că de aici pornește totul. Cum la noi bătaia e ruptă din rai, iar violența domestică e fapt curent, nu e de mirare că ne izbim de o mulțime de indivizi cu probleme de relaționare, de comunicare. Sunt atâția oameni cu care nu se poate discuta, care refuză dialogul, se închid în ei. Or, tăcerea, neînțelegerea pot duce chiar la crimă, o spune Camus în „Le Malentendu”, cea mai cunoscută piesă a sa, în care se petrece un infanticid.
Cum să fii părinte bun, cum să fii un tată afectuos?, pentru că, de regulă, mamele sunt așa, afectuoase, tații ocupându-se de alte aspecte ale educației. Simplu, încurajând mereu copilul, susținându-l. Dacă te repezi să-l critici, să-l discreditezi, îi distrugi personalitatea. Copiii greșesc deseori, și noi, adulții, la fel, dar ei trebuie lăsați să greșească, fiindcă așa învață cel mai bine. Există o pedagogie a eșecului care ne spune foarte clar asta. Cred apoi că rolul de tată, foarte greu și decisiv pentru formarea unui copil, s-a mai schimbat, pe ici-colo, chiar într-o societate tradițională cum este a noastră. De regulă, tatăl era cel care asigura partea materială, aducea bani în casă, și nu avea timp pentru copii, exercitându-și doar autoritatea. Acum îi văd pe tații tineri mult mai implicați, mai conștienți de faptul că au un rol major în sănătatea psihologică și socială a copilului lor. Cât sunt mici și drăgălași copiii, e relativ ușor să te descurci cu ei, dificultățile majore apărând în perioada lor de adolescență și mai târziu, când vrei să le fii alături, să le vii în ajutor, fără să te amesteci însă prea mult în viața lor, fiindcă ei refuză asta. Oricum, eu sunt convinsă că tații care nu vorbesc prea mult, nu te moralizează una-două, nu-ți impută greșelile, știind să te asculte, să te înțeleagă, sunt cei mai buni. Sunt fiica fericită a unui astfel de tată, cel mai blând, mai afectuos din câți au existat vreodată. Un tată (un mare visător de felul lui) care m-a stimulat intelectual mereu, m-a provocat la discuții despre cărțile citite, el aducând în casă, la fiecare salariu, un vraf de volume, pentru că avea abonament la un fel de librărie ce funcționa la banca unde lucra. Serile în care dezbăteam lecturile noastre comune erau unele dintre cele mai plăcute.
Am multe amintiri tandre legate de tata, una dintre cele mai duioase persoane pe care le-am cunoscut. Duios nu este tocmai o trăsătură masculină, s-ar putea spune, dar tata era așa doar cu noi, copiii, altminteri fiind o persoană normală, amabilă, dar nu mai mult. Am scris de mai multe ori despre mama, mereu vie în mintea mea, despre bunicii mei, așa că am simțit acum nevoia să mă întorc în timp, rememorând timpul minunat petrecut cu tata. Pentru că a fost un tată special, și nu mi–a impus nimic niciodată, mi-a respectat autonomia, dorindu-și ca eu să fac numai ceea ce-mi place cu adevărat, ce mă exprimă. Când mă gândesc la el, știu că l-ar bucura foarte mult să vadă că am rămas eu însămi, că am obținut prin asta cea mai mare victorie în fața timpului și a unei lumi mici, meschine, uniformizatoare. E un pariu pe care l-am câștigat, un pariu doar cu mine, și nu împotriva cuiva.
