Toţi ne dorim altceva, dar puţini suntem aceia care am avut sau avem curajul să ieşim în faţă cerând o schimbare sau o luare de atitudine. Cei tineri, de cele mai multe ori, aleg să plece din comunitate decât să lupte pentru idealurile lor. Uneori, dintre ei sunt câţiva care se ridică şi aleg să rămână ca să lupte, chiar şi dacă există doar o fărâmă de speranţă. Unul dintre aceştia este Marian Dămoc, un nume proaspăt apărut pe tabloul acţiunilor civice din societatea băcăuană actuală. (L.M.)
Având o formare în zona ştiinţelor politice, acest fapt m-a făcut să conştientizez anumite lucruri, sentimentul fiind accentuat şi de interesul faţă de problemele cu care se confruntă unele comunităţi. În mod normal, asta n-ar trebui să ţină de studii sau de interes, dar, evident, când citeşti ceva dintr-un domeniu, te apropii de el şi tinzi să observi mai atent ceea ce se întâmplă în jurul tău şi vezi mai multe în comparaţie cu alte persoane care lucrează în domenii mai puţin conexe cu civismul. Interacţiunea mea cu civismul a fost dintotdeauna, pot să zic.
Terminând facultatea, am activat în acest domeniu, al civismului, pe la diverse organizaţii precum România Curată sau S.A.R. (Societatea Academică din România), în paralel cu zona de proiecte europene. Pe acestea le-am dus tot timpul concomitent şi, la un moment dat, s-au intersectat cele două zone, aceea a civismului şi cea a fondurilor europene. Prin urmare, am realizat primele proiecte prin care, practic, am accesat fondurile europene pentru a putea stimula civismul şi a ne putea dedica în totalitate acestuia.
Aici fac o paranteză, fiindcă există atâtea discuţii legate de fondurile pentru organizaţii. Este şi un mare adevăr aici, pentru că, fără fondurile astea, civismul n-ar fi fost ceea ce este astăzi. Nu este la un nivel extraordinar, dar, oricum, este mai bun decât nimic. Toate fondurile n-au făcut decât să canalizeze o energie care deja exista, dar care era disipată. De aceea, marile organizaţii au oameni care asta fac: stimulează civismul.
În Bacău, civismul există într-o formă mai puţin organizată pentru că lucrul ăsta trebuie să vină, oarecum, şi natural. E greu ca să susţii constant oameni care să facă această muncă, fiindcă fiecare om vrea de la viaţă mai mult. El vrea să fie şi plătit, vrea să fie şi respectat şi să nu i se dea în cap imediat când încearcă să facă mai mult. Trebuie să recunoaştem că Bacăul este încă într-o zonă mediocră a României.
Până nu conştientizăm asta, nu putem progresa. Mai întâi, trebuie să-ţi dai seama unde eşti, pe urmă să-ţi propui unde vrei să ajungi. Asta e valabil şi personal, şi profesional, şi în comunitate. În Bacău, sunt oameni care încearcă să mişte lucrurile pe un făgaş normal, iar eu pot să spun că mă regăsesc printre ei. Există, însă, persoane care vor să distrugă ceea ce noi, ceilalţi vrem să facem, şi chiar reuşesc asta. Ei nu sunt mai buni, doar mai bine organizaţi şi cu o mai mare experienţă în domeniu.
Eu nu-mi permit să dau nimănui lecţii de civism, pot doar să zic că m-am învârtit în acest mediu şi am văzut cine vrea şi cine se preface că vrea. E un lucru care, din nefericire, înclină mult balanţa societăţii spre o zonă pe care nu ne-o dorim. Totuşi, semne bune sunt pentru că, atunci când se ridică vârful aisbergului, la nivel naţional, atunci se ridică şi Bacăul. Se trezeşte el mai târziu decât restul ţării, dar se trezeşte.
Este, totuşi, o chestiune de timp, o schimbare care trebuie să vină în mod natural. Mă uit acum şi la mediul rural unde vrem să facem lucruri, dar, de multe ori, noi ne dorim aceasta mai mult decât ei. Şi atunci te gândeşti că, de fapt, starea lor este consecinţa resurselor materiale din acea comunitate, nivelului de educaţie. Totul pleacă de la educaţie, pentru că sunt părinţi care se complac în toaletele care există doar în fundul curţii şcolii, terenul de fotbal care este în pantă, iar ei ajung să vadă aceste lucruri ca pe o normalitate.
Într-adevăr, sunt chestii pe care noi vrem să le schimbăm pentru că nouă ni se par a nu fi în regulă, dar nu acestea sunt problemele pe care ei ni le semnalează în primul rând. Valorile noastre sunt diferite de ale lor. Şi atunci, îţi pui întrebarea: oare nu este aceasta o chestiune naturală, de timp? Poţi face o schimbare în bine cu forţa?
