Originalitate cu orice chip
Miercuri, 27 noiembrie, pentru mementoul cultural (MC) al cursului de limba română contemporană, studenţii au notat că în această zi, în urmă cu 100 de ani, la Galaţi, s-a născut Nina Cassian. Cunoscută mai mult pentru versurile copilăriei noastre, scriitoarea a ţinut să fie originală în mânuirea cuvintelor şi a inventat un idiom nou. Pentru a ajunge la numele acestuia, i-am întrebat pe filologi dacă un artist, în căutare de stil cu totul personal, se străduieşte să imite o tradiţie sau, dimpotrivă, să o spargă. Fără să ştie că au ajuns la ţinta noastră, au aprobat a doua variantă şi s-au declarat mulţumiţi când au aflat că Nina Cassian a născocit limba spargă.
Definiţie, istoric
Wikipedia tratează cu seriozitate problema: „Limba spargă este o limbă indo-europeană din grupul italic și din subgrupul limbilor romanice de est, creată de poeta Nina Cassian. Aceasta este o limbă similară cu limba română, în care o parte dintre substantive, verbe și adjective sunt înlocuite cu cuvinte inventate de poetă. Într-un interviu, ea a afirmat despre acest subiect următoarele:
Limba „spargă” am inventat-o în 1946 (am pomenit doar de avangardismul meu, de propensiunea mea structurală spre „joc”). Ion Barbu mi-a interzis să includ acele „exerciții” în volumul meu de debut. Mult mai târziu le-am publicat în volumele „Loto-Poeme” (1972) şi „Jocuri de vacanță” (1983), însumând până la ora asta circa o duzină de „sparguri”, ba pe unul l-am tradus și în „sparga” engleză.
Noi am invoca aici urmuzismul sau chiar folclorul copiilor.
Un exemplu
Pe internet pare mai cunoscut un „Sonet”, dar noi ne încercăm perspicacitatea lingvistică cu un
Rondel (în limba spargă)
Tot mitigând, cărbosul fic / Se rumestise cu brezină. / De-atâta şampă arbazină, / Plăvea în grabă şi ţărchic. // S-ar fi crimbat, dar nu cu blină. / Neînstrufat şi cam şugic, / Tot mitigând, cărbosul fic / Se rumestise cu brezină. // În fine, zborul de vremină / Printre volinci şi poroşic, / Se-mborbozase în ceplină / Şi hurbălea ca un sfiric // Tot mitigând cărbosul fic. („Jocuri de vacanţă”, p. 26)
Să motivăm cât de cât semnul lingvistic
Unele „creaţii” în limba spargă par a avea atingere cu realitatea: o strigătură („Hei, ci-ci şi iar ci-ci, / nu răpci şi nu scârci, / că de-atâta răpcicat / te îngaibi necucuscat”), o oraţie („Şi chiar felitul Cinere, / fetelite să-i fie trinele, / s-a ochelit pe-un dal, / pe-un dal Logodal, / şi noi cu toţii, / maraoţii, / cu ferinda, gorinda, / cu ferioana, goriana, / zicem mulţi ani să trăiască / Bion şi Bioana!”) sau chiar un bocet („Areu, areu, / lortul mai mildră, mai setău. / Alna mai hagără-n laie, / veltul mai lil se-mbilaie”). Ultimele două exemple sunt secvenţe din speciile literare numite. Oare la ce cuvinte reale ar trebui să ne gândim noi, cititorii?
Nina, rebusista
În anii ʼ80, vizitând-o în Capitală, mi-a declarat pentru rubrica Sono-rebus de la Radio Craiova (mărturia, în buna tradiţie a artei poetice blagiene – „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” –, mai degrabă sporeşte enigmele lexicale şi gramaticale din „spargurile” poetei): „Mi se întâmplă uneori să umplu pagini cu anagrame. Aleg un cuvânt de șapte litere şi de aici extrag anagrame de la cinci litere în sus”.
Limba spargă ar merita o disertaţie măcar, din partea unui masterand, sau o lucrare de licenţă propusă de un filolog (şi rebusist, nu?).
