Mă-ntreb, ca mai mereu, în zile cu septembrie harnic, cu sufletul răvăşit de insomniile singurătăţii, „Cum poţi tomni fără Bacovia, când nopţile se trec în alăute de-ntuneric?”, dumirindu-mă, după obicei, că „după dom’profesor/… numai poemul de toamnă/nu se scrie toamna/nu se scrie nicicând şi/nu se publică niciodată”. Şi, totuşi, toamna românească începe (musai!) de la Bacău, acolo unde Patriarhuldincuvinte Mitică Brăneanu devine Amfitrionul fenomenului „Toamna bacoviană”, dându-ne nouă, muritorilor de rând, impresia c-am fi şi noi ceva, vreun fel de heralzi ai timpurilor duse către începuturile poeziei, când ziduiri de cetate se întăreau măreţ şi sublim numai cu sunet de liră şi murmur de versete. Şi ce ne-am face dacă nu s-ar ivi printre noi “lampadoforul” Ioan Dănilă – şlefuitorul diamantelor cărturăreşti –, adevărat MAESTRU DE CEREMONII, ţinând la braţ pe distinsa Doamnă Limba Română!…
În zilele acestea, cu adevărat de necuprins, el vine la întâlnirea cu Spiritul lui Bacovia, coborând voievodal din munţii săi sâlhui şi nemţeni , purtând drept „armă” (singur a spus-o!) hronica domnească intitulată „Bacoviana”, spre ştiinţa cetăţii şi a tot natul cum că „A-ul şi B-ul literaturii române s-au ivit la Bacău”. Poruncită înştiinţare izvodită abraș dintr-o veche cancelarie domnească mirosind a busuioc şi a tămâie, vezi bine, mai ales că Dumnealui Jupân Profesorul alcătuieşte această tipăritură-unicat ca pe o straşnică Datorie închinată marelui Maestru de Ordin Bacoviensis, unde se înglotesc, pe drept şi cu multă cinstire, unele dintre cele mai valoroase „condeie” ale scripturii româneşti, reprezentative pentru noul văleat în care ne înscriem şi noi.
Aşa cum schimnicul este nebun întru Hristos, tot aşa cărturarul Ioan Dănilă (o afirm cu mâna pe inimă!) este nebun întru LIMBA ROMÂNEASCĂ şi se află printre cei dintâi chemaţi şi aleşi la Curtea Cuvântului! Nu ştiu din ce puteri anteice îşi trage vlaga, însă mie mi se pare peste poate să trudeşti 25 de ceasuri pe zi, să „urecheşti” „studinţii” (unii!) care scriu fără diacritice (las’că elevii mei – unii! – şi vorbesc fără diacritice!), să cari apă cu ciurul la statuia lui Don Quijote (cică să mai crească!), să te afli la locul potrivit spre a trage cu urechea la palpitul limbii/literaturii române, să asişti cu neputinţă la derapajele istoriei autohtone, să culegi spinii întunericului acolo unde ţi-ai pus cele mai multe speranţe…
Să scrii cu încrâncenare şi să publici cu rost şi cu sârg, să stai, uneori, la masa taclalelor gureşe cu D. S. şi să tot „besăduieşti” despre etimologii nesigure, toponime, cărţi închipuite, scrise sau citite, prieteni – umbre de aur, virgule, nevirgule, jumătăţi sau sferturi de virgulă – bune şi nebune… etc. … Atunci, când mi-a arătat cuponul de pensie, am crezut, iniţial, că … Apoi, am simţit că… Acasă, când am fost sigur că nu mă vede nimeni, am plâns. Şi-am pus mâinile la ochi, ca Socrate, după ce și-a băut cucuta…
Citind colecţia „Bacoviana” – atât cât este ea! –, abia-ncăpută într-o cută a eternităţii care vom fi prin MAÎTRE Bacovia, realizezi harul cu care Magistrul Ioan Dănilă reuşeşte să adune oamenii de litere, să-i împace în lumina slovei tipărite, să le dea puterea să creadă în podoaba „cărţii de cetire”! Nu pomenesc nume: ei sunt prietenii noştri, fraţii noştri, sunt plămădiţi din acelaşi aluat, se aseamănă şi se confundă benefic tocmai prin ceea ce nu scriu şi-„şi calcă din urmă-n urmă/Parcă sunt făcuţi de-o mumă…” Ei sunt entităţile “Fiinţării Hristice” întru frumuseţea Cuvântului de vrere divină! Cum l-ar mai fi îndrăgit Valerică Filimon, dacă l-ar fi cunoscut!
Desigur, am fi mers împreună la Casa Universitarilor din Bucureşti şi, acolo, după câteva discuţii aprinse pe teme de literatură/literatare română, după obicei, şi, după rimele date de mentorul nostru, ne-am fi apucat să compunem niscaiva versuri, să scriem ceva, în general… Numai să scriem!… Şi-acum mai păstrez câteva şerveţele cu rudimente de scriitură… Inconfundabilul, Seriosul, Reflexivul, Imbatabilul Ionică – parcă-l şi văd! – s-ar fi apucat să care luceferi cu cârca peniţei sprinţare , să ne spună că acribia e mai bună decât toate, că toamnele bacoviene musai că trebuie suferite la Bacău şi c-ar cam fi cazul să ne-adunăm în volume… Uşor de spus, greu de făcut, în vremea aceea! Astăzi… …Ne vedem nu prea des, aşa cum ar mai trebui…
Eu locuiesc pe strada-nfundată, la numărul şters, sunt mai mereu plecat prin lumi paralele, el, mai mult pe drum, (nu pe drumuri!), încearcă să anihileze Timpul văzut ca dimensiune convenţională, inventată de bieţii oameni sătui de orbire, şi-abia când braţul ne va deveni de criţă şi limba de pâslă, de nu vom mai putea bocăni la poarta cuvintelor, atunci vom avea tot Timpul să vorovim pe-ndelete, să pribegim pe cele meleaguri veşnice ale cumpănirii de spirit, să ne evocăm/invocăm himerele din/de lut, acum dispărute, să creăm/să (de) creăm subtil şi cu miez, să “mântuim”, totuşi, eterna azbuche ce ne-a mai rămas de-ncondeiat (şi de citit!), să fim, în sfârşit, cu reumatismul “la zi” şi cu „penzia” indexată şi …coldăşită, după reglement , să pupăm cardul ca pe poştaş (un personaj mult drag nouă!) şi să ne bucurăm că putem să amuşinăm din lăuntruri de potoliri senine şi ferice mărul de aur al Prieteniei!
Dan Sandu
