Ziua de joi a început cu un recital (o producție independentă, Iași) cu nume de arie de operă „Râzi, paiață!”, a cărui protagonistă este Ilinca Istrati. O fată frumoasă, cu o figură deschisă, care povestește ceva despre sine, despre căutarea drumului în viață și descoperirea unei pasiuni, cea pentru teatrul de păpuși. Are un„copil”, mai precis spus o păpușă cu fire, Pogany, prin intermediul căreia încearcă să ne spună o istorioară despre trecerea inevitabilă, implacabilă a timpului (într-uncolț de scenă sunt multe ceasornice și, la un moment dat, apare și o clepsidră), dar totul este foarte subțirel, improvizat. Și mânuirea lasă de dorit, în fine, în ciuda lipsei de experiență și a stângăciilor, Ilinca Istrati, care mai are de învățat pentru a avea ce transmite cu adevărat într-un recital (care nu e ceva simplu deloc), e o promisiune. Deocamdată este la nivelul bunelor intenții doar.
Spectacolul de seară, „Dorian” (Asociația Culturală Control N, București), a fost unul de dans contemporan, conceput de Andreea Răsuceanu, coregrafa semnând și regia montării, în care George Albert Costea are o impecabilă evoluție. Dans cu proiecții multimedia, cu o viziune originală, care pleacă de la o premisă absurdă (iminentul sfârșit al lumii), cu multă poezie impregnată de spaimă, dar și cu pasaje ludice, luminoase, „Dorian” este recitalul unui actor-dansator cu un mare potențial expresiv. Care desenează prin mișcare, pauze și ritm, o mulțime de stări, gânduri, uimiri, neliniști, interogații, îndoială, bucurie, transmițând emoție.
Și am ajuns la ziua de vineri, în care actrița Isabela Neamțu ne-a invitat la „Grounded” de George Brant, un text bun, interesant și dramatic, despre sfâșierile sufletești și crizele de conștiință ale unei femei pilot de bombardier. Spectacolul este produs de Asociația Culturală Doctor’s Studio, București, regia aparținându-i Ligiei Ciornei. Care nu a pus-o deloc în valoare pe actriță, Isabela Neamțu, a cărei vervă comică și sex-appeal le-am apreciat în recitalul prezentat la Gala Star, într-o ediție din anii trecuți, apărându-mi acum aproape de nerecunoscut. Cu o interpretare ternă, prozaică, trenantă. Părea nesigură pe ea, rătăcită în hăul scenei mari. Chiar mi-a părut rău să o văd într-o postură care o dezavantaja, am rămas cu un gust amar.
O revelație
Care mi-a trecut ca prin farmec la recitalul de vineri. O adevărată revelație! Știam textul, i-am citit cărțile Aglajei Veterany, și i-am regăsit sensibilitatea frisonantă, lirismul ulcerat,vulnerabilitate ființei în recitalul de excepție „De ce fierbe copilul în mămăligă”, în care foarte tânăra actriță Edith Alibec a făcut o demonstrație de actorie care merită toate aplauzele. În regia inteligentă și foarte nuanțată a Danei Paraschiv, actrița a pus în valoare textul lui Veterany, o scriitoare cu un destin tragic, care s-a sinucis de tânără, explorându-i, într-un chip acut, foarte expresiv, sensurile profunde. Jocul ei este caracterizat printr-o naturalețe inundatoare, printr-un firesc artistic, atent filtrat, prin imaginație, inventivitate și multă căldură.
O urmărești sedus de forța și grația prin care animă niște simple obiecte, o eșarfă, un frac, de exemplu, figurând personaje cu care intră în relație, sugerând o atmosferă, reînviind amintiri, etc. Edith Alibec este versatilă, sinceră, transpunându-se cu ușurință și foarte credibil în fetița care, trăind departe de țara ei, în lumea circului, este încercată dureros de sentimentul dezrădăcinării și al unei incerte identități. În plus, o obsedează, o macină teribila spaimă că mama ei, acrobată, ar putea să cadă, oricând, de la înălțime, și să moară. În acest personaj cuceritor prin candoare și o sensibilitate de „écorché vif”, actrița a strălucit, pur și simplu, convingându-ne că deține un talent de o factură specială.
Ultimele două recitaluri din concurs, din zilele de vineri și sâmbătă, au fost susținute de două actrițe foarte diferite. Prima, Alexandra Gîtlan, s-a prezentat și în calitate de cântăreață și poetă, scenariul semnat de Lajos Notaros cuprinzând, pe lângă motive din poeziile lui Charles Bukovski, și „creațiile” sale personale. Rhapsody in glue (bluebird) s-a numit producția respectivă, ea fiind girată de regizorul Tapastó Ernö. Actrița e dezinvoltă, arătoasă, se mișcă mult, dar și fără rost, mai mult cântă decât joacă, într-un recital cu pretenții, cu un titlu căutat, prețios, cu oareșice trimiteri vagi spre suprarealism, în fine, totul era incoerent, nesudat artistic. Cu multe fumuri, mai precis, și la propriu, în scenă, supralicitându-se efectele de ceață. Drept urmare, și noi, spectatorii, am cam rămas în ceață după vizionarea acestui recital.
Am fost norocoși însă și am revenit într-o zonă deloc obscură, dimpotrivă, clară și luminoasă, odată cu Denisa Nicolae, care ne aștepta în micuța și originala sală Petru Valter ca să ne amintească de lucrurile minunate din lumea aceasta, pentru care merită să trăiești. În intimitatea săliței, un spațiu foarte teatral, actrița ne-a luat părtași la povestea din textul lui Duncan Macmillan și Johny Dahoe Tot ce-i minunat în lume, fiind încontinuu aproape de noi, prietenoasă, deschisă, comunicând direct, empatic cu spectatorii. Distanțele dintre public și actriță s-au șters complet, conceptul interactiv, unul plăcut de data asta, și încărcat de sens, funcționând fără reproș. Denisa Nicolae a colaborat în chip inteligent și eficient cu regizorul Nicolae Constantin Tănase, spre reușita unui spectacol la care am apreciat autenticitatea, calitatea viului, căldura umană.
Amân concluziile pentru altă dată, precum și însemnările de la celelalte spectacole hors concours (în care au evoluat Andreea Bibire, Zymberaj Mentor, Richard Bovnoczki și Mihai Călin) de o calitate artistică deosebită, adevărate modele de gen, spunând că a fost un festival ca un ospăț bogat și divers (un veritabil banchet spiritual) din care fiecare spectator putea să-și aleagă ceva pe gustul său.
