Am văzut recent un spectacol cu o piesă de Teodor Mazilu, „Somnoroasa aventură”, și am fost surprinsă de actualitatea tipurilor umane prinse ca într-un insectar de extraordinarul talent satiric al dramaturgului. E vorba acolo, în text, pe lângă comedia amorului, de corupție, parvenire, mimetism social, ipocrizie, tranzacționism, de moravuri care par adânc înrădăcinate în lumea noastră. Personajele lui Mazilu își poartă ticăloșia ca un panaș, făcând dintr-o gravă tară morală o adevărată vocație. Multe dintre ele suferă de lăcomie, de boala înavuțirii cu orice preț. Și, din câte știu, din ce am citit, setea asta de bani, de avere, ca și aceea de putere, nu poate fi potolită, nu are leac.
De altfel, în cartea sa Avuţia şi sărăcia naţiunilor. De ce unele ţări sunt atât de bogate, iar altele sărace, David S. Landes spune că „bogăţia este un magnet irezistibil; iar sărăcia are potenţialul unui teribil agent de contaminare: nu poate fi izolată, iar pacea şi prosperitatea noastră depind, pe termen lung, de bunăstarea altora”.
Acelaşi autor oferă şi o clasificare a naţiunilor în trei tipuri: naţiuni care cheltuiesc foarte mulţi bani ca să-şi menţină greutatea la un nivel scăzut (aşa cum merg vedetele, vip-urile la sală, unde trag de fiare, transpiră la greu, supunându-se chinurilor numai ca să arate bine, să-şi conserve aspectul tânăr, plăcut, care le asigură succesul), naţiuni ai căror membri mănâncă pentru a supravieţui, şi cele în care membrii lor nu ştiu de unde va proveni următoarea masă. Pentru că, din nefericire, foametea este încă o realitate a acestui secol. În fine, mi-amintesc că întrebările lansate de Landes se învârteau în jurul acestor idei: Cât de bogată poate ajunge bogăţia? Şi până la ce nivel poate ajunge dorinţa aprigă de prosperitate?
Pe mine, hrăpăreții și parveniții m-au dezgustat, dintotdeauna. Eu țin la ceea ce am învățat de la vechii greci, de la filosofii presocratici, de la marii autori ai tragediilor antice. Că lipsa de măsură, hybris-ul, păcatul excesului, adică, atrage cele mai mari nenorociri.
Cum regândim ce-au gândit alții, un dramaturg modern, l-am numit din nou pe Teodor Mazilu, scrie, în stilul său genial, paradoxist, despre „suferinţele bunăstării”. „Căci (spune el) bunăstarea excesivă şi, mai ales cea obţinută fără muncă, degradează, traumatizează, urâţeşte, poceşte individul, îl împiedică să desluşească farmecul real al vieţii şi-l obligă să chiţcăie şobolăneşte în faţa a tot felul de fleacuri colorate”. Şi, adaugă cu umor, dramaturgul: „Deşi nu sunt mistic, în fiecare dimineaţă când mă trezesc, îmi spun: Mulţumescu-ţi, Doamne, că m-ai ajutat să-mi văd lungul nasului.”
De boala asta, a lăcomiei, suferă şi multe personaje din lumea noastră, care nu-şi mai văd de mult lungul nasului, şi-s bolnave de bunăstare. Acestora le-aş aminti un paradox creştin foarte grăitor: fericirea o dobândeşti nu prin acumulări (mai ales din cele obţinute fără scrupule, pe căi necinstite, lăturalnice), ci prin capacitatea de a renunţa. De a renunţa să fii sclav al unei prosperități sfidătoare, un biet prizonier al lucrurilor, în fond. Dar câți au puterea de a fi liberi cu adevărat, trăind cu echilibru și măsură în toate? Cu legea morală înlăuntru și cerul instelat deasupra.
