Înfrățit cu un Strigăt imens, pe care nu-l sloboade decât în imperiul iubitor al inimii sale rănite, Victor Munteanu și-a stabilit reședința Spiritului într-o lume seducătoare în care Poezia și Credința îl recunosc, onorându-i valoarea și atitudinea de Iov, ca pe unul dintre marii lor copii de suflet. Cu vocația celui care caută mereu lumina piscurilor, el coboară în prăpăstii doar pentru a se înălța iar și a ne aduce mereu aminte de vorbele Sfântul Ioan Gură de Aur: „N-ai primit oare de la El atâtea bunătăți fără să le meriți? Primește, dar, de la El și suferințele pe care nu le meriți. Dumnezeu putea să-ți facă parte numai de rele. De vreme ce ai primit și pe cele bune, pentru ce te plângi?”… Poezia sa este aceea a unui martir zămislit din iubirea dintr-o metaforă și-un bob de rouă proaspăt, inocent, care n-a cunoscut nici măcar sărutul primei raze de soare, seamănă cu o replică seducătoare la ,,țipătul mut” din celebrul tablou al lui Eduard Munich, este un ținut misterios al tăcerilor care se zvârcolesc fără a amplifica zgomotul lumii, căci tăcerile-s ,,închisori din care nu mai poți zâmbi nimănui”, o ,,a patra dimensiune” a existenței. Poemele sale-ți pătrund în carnea simțirii ca niște leacuri care oblojesc doruri, răni sau vânătăi, după rețetele unui mag sosit din Răsăritul Speranței, pentru a se închina în fața Suferinței, aidoma lui Kolea, pruncul dostoievskian care cuvântă ca un crucificat – ,,Vreau să sufăr pentru omenire!” –, sau cioranian, abonat la furtunile cele mari ale supraviețuirii (,,Ceea ce am mai bun în mine se datorează Suferinței. Nu o iubesc, dar nici nu o condamn”)… Victor Munteanu crede necondiționat, ca un incurabil optimist de serviciu, în vorbele Micului Prinț al lui Antoine de Saint-Exupéry: ,,Ceea ce înfrumusețează deşertul este că el ascunde undeva o fântână”…
Cine este Victor Munteanu?… Mărturisitorul tragic din ,,Săgetarea inimii”: ,,După ce am împlinit 7 ani de acasă/ m-am rupt ca o creangă de pe un cireș înflorit/ și mi-au dat drumul să trăiesc și să mor cât poftesc”. Este cel care așteaptă când ,,ultimul tren deraiat al răbdării” (,,Cuvinte împușcate de toamnă”), când ,,un tren încărcat cu duminici” care transportă din agora ,,timpul liber de om” (,,Toamnă”) și ,,în locul cuvântului «moarte»” a plantat ,,un cireș/ pentru a ține amărăciunea din cireșele sale” (,,Târziu”). Este cel care știe valoarea schimbului de șoapte cu Timpul: ,,Trece timpul cu un Om după el,/ îl trage greu de ultimele zile la deal –/ de parcă toamna i-a intrat în buletin/ și i-a îngreunat numele cu o piatră de moară: / – Hei, timpule, șoptește omul abia auzit,/ așteaptă-mă și pe mine!// Dar acele ceasornicului bat mai departe/ fără să scoat-un cuvânt” (,,În luptă cu trecerea”). Este cel răstignit în suspin: ,,Sărut mâna pentru naștere, mamă!/ Și iartă-mă că durerea din ochii matale sunt eu” (,,Condamnat la ființă”). Cine este Victor Munteanu?… Aflăm câte ceva și din acest ,,autoportret”: ,,În mine tace un bărbat fără slujbă/ și n-am cu ce-l hrăni – e noapte, sunt foarte sărac./ Duși sunt ai mei. Plouă încet./ Pe asfalt un țicnit bate bezna în cuie.// Tace în mine un general azvârlit din funcția lui./ N-am să-i dau nici de-un gât de rachiu –/ iar el tace și tace până nu mai poate respira:// – Bine, îi zic,/ te-ai prăbușit în mințile mele înfrânte și nu glăsuiești/ Dar cine te apără de prăpădul de-afară?// Ce fel de adăpost îți sunt eu ție, măi, Omule?” (,,La pas”). Cum arată lumea Poeziei lui Victor Munteanu, acest ,,titular al abisului și impresar al prăpastiei” (Theodor Codreanu)?… ,,Este tensionată, dostoievskiană, provocând procese de conștiință. Multe poeme conțin (fără patetism) tristețea crepuscularității” (Paul Artezu). Este spovedania ,,clipei cu zăvorul la ușă” (Ioan Holban) în care și titlurile sunt ,,frumos vorbitoare” (Cornel Ungureanu)…
Iată numai două dintre poemele sale… ,,În gara târzie a anilor tăi nu mai e nimeni;/ casa de bilete e-nchisă, vremea s-a dus,/ ultimul tren și-a anunțat întârzierea cu-o fâlfâire de aripi,// corbii rotesc în jurul momentului.// În gara numelui tău s-a stins lampa,/ pustiul spală peronul cu amintirile tale, ecoul pașilor se izbește de geam.// În gara presimțirilor și-a făcut culcuș o pisică/ ce toarce încet liniștind bătăile inimii…” (,,Asfințit”)… ,,Cineva a aprins lumânarea în bezna sufletului meu,/ să-mi văd palmele bătute în cuie/ și viața – locuință pentru un strigăt/ în care plouă mereu./ Cineva a aprins candela în noaptea din mine,/ să văd până unde am greșit;/ speriat, trupul m-a tras înapoi cu trei pași/ lăsându-mi umbra în fața icoanei…” (,,Locuință pentru un strigăt”).
Citind ,,Cămașă suferită pe trup” (București, Editura Tracus Arte, 2011), fericită sinteză a creației lui Victor Munteanu, volum care mi-a provocat aceste frânturi de gând, ai tentația de a-i reciti și transcrie poemele, de a le așeza în marea tainiță a sufletului, ca să vorovească la nesfârșit cu singurătățile tale. Poezia lui Victor Munteanu se află în topul elevat al cugetării naționale, având chipul unui seducător tratat metafizic despre Suferință, Tăceri, Singurătate și… Strigăt. Un tratat care ne așteaptă pentru a vă obloji destrămări, pentru a construi punți între chemările/ dorurile noastre și tăcerea irațională a lumii.
