Poţi ucide oamenii, dar nu le poţi ucide ideile.             

              Până în urmă cu câteva zile, până la data de 20 august 2022, nu ştiam de Daria, fiica lui Aleksandr Dughin. O văd în fotografii, o tânără de o frumuseţe răpitoare, cu inteligenţa şi bunul-simţ sclipindu-i în ochi ca roua dimineţii.

              De ce Daria? De ce Dughin? Pentru că „luptă împotriva globalismului„, acest fapt este suficient, nu din cauza vreunui război în Ucraina. Agenţii Nefiinţei au acţionat. Dacă în război, încep să cadă pradă morţii şi atentatelor teroriste inclusiv femeile necombatante, care nu au altă vină în afară de a fi fiicele tatălui şi de a-i moşteni ideile şi principiile, ca şi jurnaliste, atunci trăim într-o lume nebună în care Daria nu a mai avut loc şi a plecat să-şi împărtăşească principiile naţionaliste şi anti-globaliste către Tatăl ei ceresc.

              De unde şi de când îl ştiu eu pe Aleksandr Dughin? Din clipa în care am citit traducerea, în anul 2014, a scrierii sale despre romanul unui geniu român total necunoscut. Aleksandr Dughin a scris atât de pătimaş, atât de concret, atât de convingător, eseul său despre „Steaua Imperiului Invizibil„¹ de Jean Pârvulescu², încât s-a transformat în stindardul scriitorului român.

            Oameni care inspiră³, deloc pe placul Ocultei, modul de a gândi a lui Aleksandr Dughin, absolut încântător, pentru că ştie a spune poveşti magice, mi-a devoalat partea istoriei pe care se situează Dughin: „De remarcat este că Dughin îşi revendică gândirea ideologică şi din scrierile conservator-ezoterice şi metafizice ale unui „filozof-aventurier român”, Jean Pârvulescu (1929-2010). Într-un eseu publicat în revista sa „Arktogaia“, intitulat „Steaua imperiului invizibil” (titlul fiind omonim cu un roman al lui Pârvulescu), Dughin expune indirect şi viziunea sa geopolitică asupra unui vast imperiu„⁴.

              Şi, protoistoria şi viitorul le dau dreptate ambilor.

            Eurasia⁵ nu este doar Rusia, ci se întinde peste toată Europa şi Asia şi poate că Jean Pârvulescu⁶ a fost confidentul inspirat şi a lui George Orwell⁷.

              Este trist pentru fiica sa, Daria, dar pentru Aleksandr Dughin, ca tată, care a asistat la explozie şi la moartea propriei sale fiice, mă tem că este un nemăsurat chin şi va fi în doliu pe viaţă, în primul rând pentru că toate credinţele lui, mai ales credinţa sa în Dumnezeu, s-au pulverizat odată cu fiica sa şi nu va mai rămâne decât un mort viu pentru tot restul vieţii sale sau, cine ştie, poate că va urma Steaua Imperiului Invizibil⁸ căci, la urma urmei, este doar un filozof şi un gânditor, nici măcar un ideolog sau un politician.

              Eseul a apărut pentru prima dată în ziarul „Zavtra„. Romanele lui Jean Pârvulescu apar în Rusia, dar nu în România. Oare de ce nu?

              Eseul a fost publicat la Moscova, tot într-o zi de 20 august. (Dorina-Margareta Gaftoniuc)

„Steaua Imperiului Invizibil

Despre Jean Pârvulescu

  „1. Profesiune: vizionar

              Jean Pârvulescu este un mister în viaţă al literaturii europene. Mistic, poet, romancier, critic literar, cunoscător al intrigilor politice, revoluţionar, prieten şi confident al multor celebrităţi europene din a doua jumătate a secolului XX (de la Ezra Pound şi Julius Evola, până la Raymond Abellio şi Arno Breker). Personalitatea sa reală rămâne un mister. Un român care a fugit în Vest în anii `40 şi a devenit unul dintre cei mai străluciţi stilişti francezi ai prozei şi poeziei contemporane. Dar indiferent cât de diferite au fost lucrările sale, începând cu strofele tantrice şi romanele complexe oculte, până la biografiile prietenilor săi eminenţi (în special «Soarele roşu al lui Raymond Abellio») – reala sa chemare a fost „imaginarul”, un contemplator direct şi inspirat al sferelor spirituale, deschise către cel ales, în spatele aparenţelor triste şi triviale ale lumii profane contemporane.

              În acelaşi timp, Pârvulescu nu are nimic în comun cu reprezentanţii obişnuiţi ai neo-misticismului contemporan, atât de răspândiţi astăzi ca un fel de instrument al compensaţiei pentru rutina tehnotronic-informaţională cotidiană. Viziunea lui Pârvulescu este tragică şi întunecată: nu are nici o iluzie în ceea ce priveşte diabolicul, natura infernală a vieţii contemporane (astfel, el este un tradiţionalist).

              Este complet străin de optimismul infantil al ocultiştilor şi al pseudo-misticilor cu „ochelari de cal” ai New Age. Dar, spre deosebire de cei mai mulţi tradiţionalişti cu un temperament „academic”, el nu se limitează la predica sceptică despre „crizele lumii moderne” şi la condamnarea seacă a civilizaţiei materialiste de la sfârşitul Kali-Yuga. Textele lui Jean Pârvulescu sunt încărcate de Sacru, ca într-un vis, într-o revelaţie ciudată, aproape profetică; „vizita”, evadarea către sferele înalte prin blocade magice ale energiilor negative, care încarcă lumea contemporană a psihicului colectiv, cosmic.

              Pârvulescu este un vizionar autentic, destul de profund şi pregătit ideologic pentru a nu accepta primele fantome ale realităţii subtile ca fiind „mesagerii luminii”, dar în acelaşi timp forţând până la limită intuiţia sa pentru periculoasa şi riscanta „călătorie interioară” către „centrul Lacului Negru” a sufletului modern, fără frica normelor fixate de dogmaticii raţionali (aici îşi au originea paradoxurile pe mai multe niveluri care se regăsesc în toate cărţile lui Pârvulescu). Mesajul lui Pârvulescu poate fi definit în acest fel: „Sacralul a dispărut din realitatea cotidiană a lumii moderne şi este foarte evident că trăim Sfârşitul Timpului, Sacralul nu a dispărut (din moment ce nu a putut dispărea teoretic, deoarece este etern) dar a fost transferat într-o proiecţie întunecată, invizibilă şi este gata acum de a coborî în cosmosul fizic uman într-un moment apocaliptic teribil al apogeului istoriei, într-un moment când lumea a uitat de natura sa spirituală şi a renegat-o, va fi forţată să o întâlnească într-o sclipire de revelaţie brutală”. Atâta timp cât aceasta nu a avut loc şi umanitatea doarme liniştită în iluziile sale întunecate şi materialiste, numai cei aleşi, vizionarii, membrii frăţiilor secrete, Ordinul Apocaliptic sunt conştienţi, pregătind în secret venirea Ultimei Ore, „Împărăţiei Cerului”, Marele Imperiu de la Sfârşit.

              Jean Pârvulescu nu vede în el însuşi o figură literară, ci vestitorul Imperiului Invizibil (ultima sa carte se numeşte «Steaua unui Imperiu Invizibil»), oratorul Parlamentului ocult constituit din elita mondială a „celor treji”. Pârvulescu deschide o întreagă lume paralelă, nu doar un decor de scenă a fanteziilor individuale sau reminiscenţelor. Textele sale sunt încărcate de o realitate înspăimântătoare: umorul său straniu (deseori aproape negru) atinge uneori urmele sfinte ale religiilor, dogmelor şi canoanelor, trezind în ele esenţa lor interioară, misterioasă, năpădită de spiritualitatea devastatoare a veneraţiei fetişiste. Urmând prescripţiile tantrice, Pârvulescu însufleţeşte limbajul, îl face operativ. De aceea textul sau este mai mult decât literatură. Este pronunţia magică şi denunţarea scandaloasă; este provocarea evenimentelor şi prevestirea înţelesurilor lor; este imersiunea în Ocean, în tunelurile subterane ale Ascunsului, în imperiul înspăimântător care există în fiecare dintre noi. Exact de asta Pârvulescu poate fi la fel de înspăimântător ca orice adevărat geniu: el ne studiază atent, ştiinţific din interior, din când în când trecând peste graniţa cunoscută. Un anatomist vizionar.

            2.  La început a fost Conspiraţia

              Pârvulescu răspunde clar şi paradoxal în acelaşi timp: este dual.

              Agenţi secreţi ai Ființei şi ai Nefiinţei apar în toate sferele-cheie de control ale lumii moderne, ordonând toate procesele civilizaţiei. Generali şi teroriști, spioni şi poeţi, preşedinţi şi ocultişti, Părinţi ai Bisericii şi eretici, oameni ai mafiei şi asceţi, francmasoni şi naturalişti, prostituate şi sfinţi, artişti de salon şi activişti ai mişcării muncitoreşti, arheologi şi falsificatori – toţi sunt doar actori obedienţi ai unei piese de teatru saturată conspiraţionist şi… cine ştie ce altă identificare socială adăposteşte de fapt un Iniţiat și mai înalt?

            3. Împotriva Demonilor şi a Democraţiei

              «Steaua Imperiului Invizibil» este ultimul roman-cheie al lui Pârvulescu. În el, firele din cărţile anterioare sunt legate. Lucrarea înfăţişează o metaistorie transcendentală al cărei autor este un cronicar, în timp ce se apropie de final.

              Iată un rezumat: Pe întreaga planetă şi, în special în Franţa şi Portugalia (de asemenea în Peru şi Mexic), locuri magice „de acupunctură” ale Vestului ocult, agenţi ai Nonexistenţei au construit piramide negre, obiecte fizice şi supra-fizice, intenţionând să sprijine direct amestecul energiilor demonice ale hoardelor de Gogi şi Magogi.

              Acest proiect apocaliptic are un nume secret, „Proiectul Aquarius”, în concordanţă cu simbolismul astrologic, Era Aquarius, care aduce cu ea nu fericire şi armonie (aşa cum „agenţii Neființei” încearcă a convinge umanitatea), ci dezintegrare, putreziciune, haos şi moarte, „dizolvare în apele de jos” este gata să înceapă. Eroul din «Steaua Imperiului Invizibil» Tony d’Antremont înfăţişează viziunea profetică a „Epocii Aquarius” în acest fel: „Văd, împreună cu Lovecraft, ghiveciul enormelor mase spurcate, mişcându-se în valuri fără sfârşit, păşind peste ultimele structuri de cristal ale rezistenţei elitelor spirituale; contemplu în neputinţa mea extatică a deşteptării halucinante, în licărirea spumei negre, spuma neagră a dezintegrării, teroarea duhorii democratice şi organele înfricoşătoare ale acestor corpuri în convulsie, care – cu rânjet fals de curve jegoase, rânjetul de plajă californiană al anti-fasciștilor europeni, rânjetul târfelor-manechin din ferestre pâlpâind – pregătesc ultima noastră înfrângere, conducându-ne către o destinaţie pe care nici ei nu o cunosc, sau mai precis, o ştiu prea bine, pe drum sugându-ne cu poftă din măduva osoasă; asta este halucinantul sarcofag de plumb al drepturilor omului, această deversare fecal-vomitivă a Iadului, deşi spunând așa, insult Iadul”.

              Slujitorii „Aquarius”, deschizând calea în lumea umană pentru „cochiliile” negre ale amurgului contemporan, încearcă să prezinte apartenenţa lor nenaturală ca pe o binecuvântare, ca pe o salvare, ca pe limită evoluţiei, ascunzând natura lor adevărată, Vomitto Negro (Voma Neagră), sub lozinca politică şi spirituală a „New Age” şi a „Noii Ordini Mondiale”.

              Dar împotriva Aquarius, în care este concentrat întregul potenţial teribil,  „metagalactic” al reţelei „Neființei”, care îşi găseşte încarnarea sa finală în „Noua Ordine Mondială”, luptă reprezentanţii unui ordin secret vestic: „Atlantis Magna”.

              În ritualul acestui ordin, un rol special este jucat de Femeie, cunoscută sub numele mistic Licorne Mordore, sau „unicornul roşu-brun”. În realitatea fizică ea poartă numele Jane Darlington. Dar adevărata persoană a acestei femei trece peste graniţele individualităţii. Mai probabil, ea reprezintă în sine o anume funcţie sacrală, împărţită între femeile ordinului, ale căror relaţii personale şi zilnice dintre ele reflectă o ierarhie ontologică de ele însele (una dintre ele corespunde spiritului, alta – sufletului, a treia – cărnii).

              Bărbaţii ordinului, incluzându-l pe principalul personaj Tony d’Antremont, de asemenea, se pot numi cu greu individuali într-un sens strict: moartea şi adulterul ilustrează esenţa special funcţională a personajelor principale; moartea rituală a unuia dintre ei doar intensifică activităţile conspirative ale altuia sau ale soţiilor, în procesul comiterii adulterului, descoperă că în esenţă ei rămân loiali uneia şi aceleiaşi fiinţe.

              Astfel, Atlantis Magna îşi ţese pânza continentală pentru a se lupta cu conspiraţia Aquarius. La un nivel transcendental mai înalt, o realizare tantrică ritualică de Circumstanţe Escatologice, legată de apariţia Consolatorului şi Soţiei.  Numai la acest nivel este posibil să învingi constructorii „piramidelor negre”.

              Pregătirea şi organizarea ritualului misterios al „cercului roşu” compune partea principală a intrigii. Membrii Atlantis Magnum pentru această procedură realizează excursii simbolice, analizează texte mistice, lucrează la găsirea cauzelor adevărate ale transformărilor politice, cercetează aspecte ciudate ale istoriei familiilor antice europene, descifrează idei ezoterice (care apar ca scurgeri în presa tabloidă), trăiesc relaţii romantice şi erotice, experimentează încercări de asasinare, devin victime ale răpirii și torturii, dar întregul corp concret al captivantului romanul, aproape de genul detectivistic, este în realitate o expunere şi o clarificare neîntreruptă a realităţii vizionare a Ultimului Eveniment al Istoriei, apariţia Marelui Imperiu Eurasian, Regnum Sacrum sau Imperiul Sacru, ale cărui reflexii pot fi văzute în toate aspectele lumii moderne.

              La nivelul politic al conspiraţiei, eroii romanului se comportă de asemenea agresiv şi decisiv. Rezistenţa spirituală la New Age, neospiritualism, pentru reprezentanţii căruia (începând cu Alice Bailey şi sfârşind cu de Chardin şi Sai Baba) Tony d’Antremont se oferă să pună în practică proiectele unor „super-Auschwitz, super-Maidanek oculte” de rezistenţă politică împotriva „Noii Ordini Mondiale”, americanismului, liberalismului, care forţează agenţii Fiinţei să ţeasă pânze de conspiraţie planetară cu participarea tuturor forţelor politice care se opun mondialismului.

              Terorişti palestinieni, grupări subterane de neonazişti europeni, socio-revoluţionari şi membri ai „Brigăzilor Roşii”, descendenţi ai familiilor aristocratice cu o repulsie pentru „democraţie”, dorind în secret sfârşitul epocii liberale, membrii mafiei italiene, Gaullişti şi admiratori ai lui Franco, revoluţionari ai Lumii a Treia, şamani ai Americii şi Asiei, leaderi comunişti, bancheri nemţi – toţi aceştia devin participanţi la proiectul geopolitic, direcţionat către cauza finală a Imperiului Eurasia. Intrigile diplomatice, vizitele externe, discuţiile confidenţiale şi colectarea informaţiilor compun aspectele politice ale conspiraţiei ale „agenţilor Fiinţei” şi un fir narativ special al romanului, supraimpus conversaţiilor oculte şi lungilor monologuri ezoterice ale personajelor.

              Romanul lui Pârvulescu nu urmăreşte logica tradiţională a unei povestiri finalizate.

              Este semnificativ faptul că se sfârşeşte cu o jumătate de cuvânt la pagina 533. Întreaga intrigă precedentă vede cititorul aproape de rezultatul escatologic al războiului ocult, dar… Aici lumea literară se sfârşeşte şi, de fapt, realitatea se instalează. Majoritatea personajelor din roman sunt figuri istorice, unii dintre ei au murit, alţii încă trăiesc. Notele şi textele citate în povestire chiar există. Multe episoade şi legende repovestite nu sunt, de asemenea, inventate (deşi câteva sunt fictive). Detaliu semnificativ: majoritatea numelor menţionate sunt livrate cu datele de naştere şi a morţii.

              După citirea «Steaua Imperiului Invizibil», se ridică o întrebare firească: ce am citit? Un roman? O ficţiune? O fantezie? Literatură suprarealistă? Sau, poate un tratat ezoteric? Sau revelaţia reală a motivului ascuns al istoriei contemporane, văzută din poziţia deplinului metafizic în întregul său volum, către cealaltă parte a halucinaţiilor, de care depind toate presupunerile banale de zi cu zi, care nu explică nimic şi sunt cât se poate imagina de departe de adevăr?

              Jean Pârvulescu însuşi într-o dedicaţie înfrumuseţată pe un volum al cărții dat mie drept cadou, descrie romanul său: „Cele mai secrete romane, unde Dragostea Absolută îi oferă Puterii Absolute ultima sa armă şi pune bazele oculte pentru un viitor Imperiu Eurasian al Sfârşitului care va semnifica Regatul Cerului, Regnum Sanctum”. Nici mai mult, nici mai puţin.

            4. Shiva cel roşu-brun

              În timpul uneia dintre discuţiile noastre, când eu explicam înţelesul termenului „ai noştri” în terminologia politică rusească, Pârvulescu, iluminat, mi-a arătat un roman din perioada sa de început (în anii ‘70) unde a folosit providenţial acelaşi termen într-o manieră uimitor de asemănătoare. „Ai noştri” pentru el erau membrii „Conspiraţiei Fiinţei”, reţea secretă de agenţi de influenţă care sunt uniţi printr-un scop comun ocult dincolo de dezacordurile politice şi care rezistă civilizaţiei cosmopolite şi profane stabilită pe planetă.

              Mai mult decât atât, prietenii mei italieni mi-au trimis o copie a articolului lui Pârvulescu de la sfârşitul anilor 60, în care vorbea despre „eurasianism”, proiectul geopolitic al Blocului Continental, despre necesitatea alianţei ruso-germane (reanimarea pactului Ribbentrop-Molotov), şi chiar despre necesitatea reapropierii dintre roşii şi cei bruni într-un front unit, revoluţionar, anti-mondialist! Ce ciudat că textele acestui om fascinant – populare doar ca lucrări literare şi provocând un zâmbet condescendent tradiţionaliştilor „academici” – cu o clarviziune aproape profetică, descriu cu un avertisment, ce devine fapt politic abia în ultimii ani, departe de Europa, în Rusia… Toate acestea sugerează meditații profunde privind adevărata natură a geniului literar.

              De fapt, cine ești tu, domnule Pârvulescu, commodore Altavilla?

              Oricine ar fi Jean Pârvulescu, este fără îndoială „roşu-brun” (n.t.: “natbol”, național-bolșevic – roșu-brun este culoarea național-bolșevismului), fie și numai fiindcă simpatiile sale merg către o misterioasă figură feminină, numită de anumite societăţi secrete reale „Unicornul roşu-brun”, Licorne Mordore. Dar trebuie subliniat faptul că cuvântul franţuzesc „mordore” înseamnă, mai precis „roşu-brun cu auriu sau cu tentă aurie”. Dincolo de termenul dispreţuitor şi peiorativ „roşu-brun”, care a fost mult timp folosit pentru a eticheta cele mai interesante forţe politice din Rusia, există o nuanță regală a acestei culori – ca o încoronare escatologică finală cu Aurul Alchimic al marii Revoluţii Eurasiene continentale, pe care o pregătesc și o implementează „ai noștri”, agenții deplin conspirați sau vizibili ai „Ființei”.

              Dar și un alt personaj al tradiţiei sacre mai este reprezentat de această culoare. Vorbim despre zeul hindus Shiva, liturgic numit „cel roşu-brun” şi „înspăimântător”. Personalitatea acestui zeu este apropiată de elementul nostru cel roşu-brun.

              Da, acest element este înspăimântător şi devastator în manifestarea sa exterioară. Dar este exact Shiva cel terifiant, roşu-brun, care serveşte ca protector al misterului Eternităţii, deschizând în perfecţiunea sa momentul Sfârşitului Timpului, negând cu aparenţa sa teribilă începutul „Erei Aquarius”.

              Shiva cel roşu-maron – este gardianul tradiţiei Iubirii sacre, Tantra. Aceasta este tantra căreia Jean Pârvulescu îi dedică una din primele sale cărţi, «Coroana milostivă a Tantrei».

              Agenţii Continentului intern s-au trezit. Deja apare pe cerul nocturn al civilizaţiei noastre dezgustătoare o Stea magică vestind apropiata transformare a Internului în Extern. Aceasta este Steaua unui Imperiu Invizibil, Imperiul lui Jean Pârvulescu.

Aleksandr Dughin,

Moscova, 20 august 1998” 

¹  https://www.aktual24.ro/cine-a-fost-daria-dughina-noi-dughinii-suntem-pe-calea-adevarului-in-lupta-impotriva-globalismului-sustinea-hegemonia-rusiei-asupra-lumii/

²  https://anonimus.ro/2014/08/steaua-imperiului-invizibil/

³  http://www.contrelitterature.com/archive/2008/01/25/jean-parvulesco-le-secret-de-la-romance.html?fbclid=IwAR2_uHD5ufhZMiMl7QwJbJFwXlc2XiexFx44vdzgQ6fRt2RHXhvrTzY8dWU

⁴ https://calinmihaescu.wordpress.com/2011/10/18/steaua-imperiului-invizibil-despre-jean-parvulescu/

⁵  https://moldova.europalibera.org/a/28464988.html

⁶  https://ro.wikipedia.org/wiki/Eurasia

⁷  https://ro.frwiki.wiki/wiki/Jean_Parvulesco

⁸  https://ro.wikipedia.org/wiki/O_mie_nou%C4%83_sute_optzeci_%C8%99i_patru_(roman)

⁹  https://anonimus.ro/2013/01/marele-razboi-al-continentelor-de-aleksandr-dughin/