Continuăm serialul dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului” (din colecția Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași – BCU), prima publicație care a apărut într-o stațiune din România. În fapt, un  jurnal al stațiunii Slănic-Moldova, care acoperă o perioadă istorică a stațiunii mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”.

În acest episod: Ziarul ,,Curierul Slănicului Moldovei”, Nr. 11, Vineri, 30 iulie 1904. Din sumar: Viață, farmec și poezie în sezoanele Slănicului; scrijelitul pe obiecte, inclusiv pe stâncile Slănicului, ,,o înclinație spontană a omului”; răsfățații Slănicului; Sărbătorile Slănicului; unul dintre marii violoniști ai lumii, pe scena Cazinoului din Slănic-Moldova; se anunță vizita la Slănic a lui Dimitrie Sturdza, prim-ministrul României, care va participa la o mare consfătuire a fruntașilor liberali.

O foarte frumoasă descriere a stațiunii este redată în articolul ,,În toiul sezonului”, în care se vorbeșre despre atmosfera plină de viață și de farmec a Slănicului: ,,Acum, Slănicul e în toiul sezonului. Desigur că rare sunt stațiunile balneare în care viața zilnică să fie mai animată și mai bogată în veselie. Și poate, pe lângă toate frumusețile și pe lângă tot farmecul cu care dărnicia firii a împodobit acest superb și fericit colț din munții Moldovei, animația și veselia în vălmășagul vieții zilnice sunt superbele daruri care fac din Slănic, un adevărat cuib tihnit de repaus în reculegere sufletească și fizică. Majoritatea stațiunilor balneare din țara noastră suferă de un rău capital, anume lipsa de așa numita `viață`. O monotonie obsedantă, care uneori devine exasperantă, dau celor mai multe dintre stațiunile noastre balneare, aerul unor adevărate spitale, în care nu miroase decât a mort și lâncezeală. Nu tot așa e Slănicul. El e frumos, e poetic, e grandios, e fermecător, e miraculos, e și vesel însă. În Slănic se trăiește, în Slănic intensitatea vieții ajunge la maximum posibil, dând sufletului acea hrană necesară din care-și poate sorbi și reîmputernici forțele lui slăbite.” Iar în toiul sezonului ai de-a face cu tot ce poate fi mai grandios și mai fermecător ca înfățișare: ,,Acea mulțime variată de figuri și îmbrăcăminte care întețește aleile, acel amalgam de voci, muzici, strigăte, care din depărtare se aud ca un murmur adânc și ropotitor, acele melodii frumoase care se îngână în diminețile răcoroase ale Slănicului cu ciripitul păsărilor din codru, îți dau ceva din poezia unui colț străin obișnuitei vieți pământești, parcă nu mai trăiești pe pământul țării românești și ți se pare că sufletul nu te-ar mai lăsa să te desparți de acest dumnezeiesc cuib al munților. Și nu ne vom despărți decât târziu de tot, când codrul va începe a se-ngălbeni”.

Foarte interesante sunt și observațiile legate de un aspect întâlnit mai peste tot în localitățile și stațiunile turistice, cu precădere în perioada ,,La Belle Époque”, adică scrijelitul și iscălitul pe diverse obiecte din peisagistica locurilor: poduri, arbori, stânci, stâlpii chioșcurilor, meteahnă care nu a dispărut întru totul (cu toate că din punct de vedere istoric și chiar sentimental prezintă oarecare interes): ,,Deși acest obicei găsește dezaprobarea multora, în special a scriitorilor, care întâlnesc un fericit prilej să exhibeze tirade fulgerătoare asupra vanității și prostiei (zic ei!) omenești și să creeze moment psihologice tot atât de pretențioase și de înalte ca și vederile lor, totuși de acord cu cea mai mare parte dintre cititori, dorim să vedem numai partea poetică ce caracterizează această înclinație poetică a omului”. Probabil că pentru mulți există o justificare urmată imediat de aprobarea unui astfel de fapt: ,,Adeseori, după ani îndelungați te reîntorci în locurile pe care le-ai vizitat în tinerețe. Cine ar putea tăgădui duioșia ce o simți când întâlnești numele unui prieten la care poate nu te mai gândeai, care poate a părăsit lumea aceasta, uitat demult? Câte amintiri nu-ți evocă acest mic semn ce a cetluit (a legat strâns) o clipă din viața aceasta etern curgătoare?  Poate întâlnești și numele tău printer altele prietenoase. Îți revin în minte atunci, vremea aceea cu toate iluziile și decepțiile ei, cu toate speranțele ei poate îndeplinite acuma, cu idealurile ei. (…) Simți plăcerea duioasă, senină și înălțătoare a omului ce a întrezărit măreția sublimă a nemuririi, cugeți, devii parcă bun și mai îngăduitor pentru meschinăriile vieții, mai generos, te regenerezi într-adevăr”. Concluzia? Una destul de clară, care atenționează: ,,De aceea găsim că tiradele mândre ale scriitorilor împotriva acestor simboluri inocente, împotriva acestor cristalizări de clipe din viață, nu numai că sunt nedrepte, dar mărturisesc o lipsă completă de simț și de pătrundere sufletească” (rubrica ,,Fugitive”, articolul ,,Iscăliturile și Slănicul”).

La rubrica ,,Simpatiile noastre”, în articolul ,,L’enfant gate” (un copil răsfățat, dar aici cu semnificația de persoană răsfățată a publicului, de persoană adorabilă) se face referire la unele doamne sau domnișoare, care se înscriu într-un astfel de tipar, unul care atrage atenția vizitatorilor, drept dovadă și rândurile ce îi sunt dedicate în acest articol: ,,Blondă. Un ten palid, curat, transparent ca o petală. Trăsături fine și regulate din care se diting cu o strălucire particulară, doi ochi mari, căprui, aproape negri, de o expresie dulce, liniștită, ca luciul unei ape limpezi. Delicată, sensibilă și grațioasă, pasionată după frumos este mult mai serioasă decât ai putea crede. Veșnic în mână cu un caiet sau o carte de literatură franceză dintre cele serioase,mai profunde, care înlocuiesc romanele ușurele, așa de dragi altora la vârsta asta. Foarte modestă, adoră poeziile și muzica. Este amabilă cu toată lumea și n-ar refuza pe nimeni, dar mai ales pe dansatori, fiindcă și ea dansează minunat și pentru că dansul îi place tot atât de mult ca și poezia, dacă nu mai mult”. Iar cele ce îi plac sau nu, sunt sintetizate la finalul rândurilor semnate cu pseudonimul Eu: ,,Simpatii: Margaretele (cel puțin la Slănic, unde nu găsești trandafiri); autorul muzical preferat: compozitorul și pianistul norvegian Edvard Grieg; stațiunea favorită: Slănicul Moldovei. Antipatii: Muzica militară la 6 dimineața; hidroterapia și ploaia”.

Cu prilejul sărbătoririi hramului ,,Sf. Ilie” (20 iulie), patronul spiritual al Băilor Slănic, sunt evocate o serie de manifestări derulate pe parcursul câtorva zile, în articolele ,,Sărbătoarea Slănicului” și ,,Banchetul Epitropiei”, sub forma unor flash-uri: ,,Î.P.S. Partenie Clinceni, Mitropolitul Moldovei și Sucevei oficiază slujba religioasă în parcul băilor și în bisericuța Slănicului; muzica militară cântă în parc, iar tarafuri de lăutari prin restaurant; în Sala teatrului e mare bal, sala `căișorilor` geme de lume, cofetăria și terasa Carrivelli sunt pline de lume, pretutindeni e viață, e mulțumire; Slănicul se umple de lume și peste tot se încing hore, în care flăcăi și fete se prind în joc, pământul răsună de loviturile picioarelor, văzduhul de strigăte de veselie, iar muzicile nu se mai sfârșesc; și Cascada, acest loc de atracțiune și de farmec e în plină mișcare, aici se dansează, se fac băi de confeti, se râde, se glumește, se joacă popice; seara, în sunetul muzicilor se lansează focuri de artificii, rachete și bombe, care la înălțimi considerabile se prefac într-un potop de stele, acoperind culmile dealurilor și munților; zgomotoasele petreceri s-au încheiat printr-un copios banchet oferit în Sala de muzică a Cazinoului Regal, de către Epitropia  Spitalelor `Sfântul Spiridon` multora dintre persoanele distinse aflătoare aici: medici, magistrați, ofițeri, literați, deputați, diplomați, epitropi, preoți; oameni din toate clasele sociale și de toate vârstele, bogați și săraci, toți luați de entuziasmul și voioșia sărbătorii – uitând realitatea și nevoile vieții, – se pierd în beția de expansiune, în această veselie generală”.

În acest număr se mai amintește de concertul unuia dintre marii violoniști ai lumii, profesorul Franz Kneisel (1865 – 1926), care a avut loc duminică, 25 iulie 1904, tot de sărbătorile Slănicului: ,,Timp de două ore, talentatul artist a ținut sufletul sălii suspendat de arcușul fermecat al viorii sale, care ne-a făcut să ascultăm bucăți muzicale de Niccolo Paganini, Antonio Bazzini, Pablo de Sarasate, Henryk Wienawski, dar și din repertoriul său. Programul, fericit alcătuit, a fost executat cu o precizie și o sobrietate de perfect artist, astfel că dl Knisel a fost obiectul unor unanime, îndelungate și meritate aplauze”. Născut la 26 ianuarie 1865 la Bucureşti, ca fiu al unui dirijor de origine germană, Franz Kneisel învaţă încă de mic să cânte la flaut, clarinet, trompetă şi vioară. În anul 1879 este deja absolvent al Conservatorului din Bucureşti după care aprofundează studiile la Viena sub îndrumarea profesorilor Jakob Griin şi Joseph Hellmesberger până în 1882. În 1884 îl găsim Prim-violonist al unei orchestre berlineze, iar din 1885, la numai 20 de ani, este angajat ca Prim-violonist al Orchestrei Simfonice din Boston, unde va lucra 20 de ani. La puţin timp după venirea la Boston, pune bazele unui celebru Quartet pentru muzica de cameră: ,,The Kneisel Quartet”. Din 1905 se mută la New York unde este numit Directorul Secţiei de vioară a Institutului de Artă Muzicală, până la moartea sa, survenită la 26 martie 1926. Lui Franz Knisel, marele compozitor George Enescu i-a dedicat, ,,In memoriam” (1933), ,,Sonata Nr. 3 pentru vioară și pian în La minor op. 25”, o compoziție de muzică de cameră („în caracter popular românesc”), una dintre cele mai populare și mai respectate lucrări ale sale (scrisă în 1926). Și tot în cadrul concertului a evoluat pe scena slăniceană și Nicolae Soreanu, un actor cu un timbru vocal de excepție, societar al Teatrului Național din București (coleg cu Aristide Demetriade): ,,Actorul Soreanu, care cu verva-i minunată, recitând anecdote, monologuri și cântând cuplete de actualitate, a stârnit prelungite hohote de râs și ropote de aplauze, iar prin talentul și verva sa a devenit artistul răsfățat al publicului slănicean”.

Tot în acest număr se mai anunță vizita în stațiune a lui Dimitrie Sturdza (1833 – 1914), prim-ministrul României, care, la începutul lunii august va participa la o mare consfătuire a fruntașilor liberali. Dimitrie Sturdza a fost academician și om politic, de 4 ori cel de-al optsprezecelea prim-ministru al României între anii 1895 – 1909. A fost, de asemenea, președintele Academiei Române, între anii 1882 și 1884.

Ziarul mai cuprinde nuvele și schițe (printre acestea și nuvela ,,Stejarul din Borzești”, de Nicolae Gane, publicată pentru prima oară în 1881, în revista ,,Convorbiri literare”, nuvela ,,La trei fagi”), anecdote (în rubrica ,,Slănicul vesel”), precum și lista cu ,,Vizitatorii băilor Slănic din sezonul 1904”.

Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU) și cotidianului ,,Deșteptarea”.

Sursa: BCU Iași; Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și multe altele.

Mențiune: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași. În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil.

Următorul episod: Vineri, 30 septembrie 2022.

Compania Aeroitalia va lansa primele sale rute regulate spre și dinspre România în luna decembrie 2022, informează https://boardingpass.ro/.

Aeroitalia va inaugura la începutul lunii decembrie 2022 primele sale rute spre și dinspre România: Bacău – Milano și Bacău – Roma.

Compania aeriană italiană va zbura din Bacău spre aeroportul Bergamo din apropiere de Milano în fiecare zi de vineri și duminică.

Ruta Bacău – Roma va fi operată de Aeroitalia tot cu o frecvență de două zboruri pe săptămână, în zilele de vineri și duminică.

Zborurile dintre Bacău și cele două orașe italiene vor avea o durată de aproximativ două ore și 15 minute.

Ambele rute vor fi inaugurate în data de 2 decembrie 2022.

Vor fi amplasați circa 2 km de astfel de echipamente de siguranță rutieră, înainte și după comuna Răcăciuni (km 254-255 & km 262-263), în două „puncte negre” în care – din evidențele Poliției Rutiere – numai în 2022 s-au înregistrat două accidente soldate cu decesul a 5 persoane, rănirea gravă a altor 3, precum și rănirea ușoară a altor două.

Cauza accidentelor a fost pătrunderea pe contrasens a vehiculelor și impactul frontal la viteze mari.

„Ceea ce am anunțat la sfârșitul lunii mai – când împreună cu dl. Ovidiu Mugurel Laicu, directorul DRDP Iași, am trecut în revistă cele mai problematice zone de pe acest drum – se întâmplă în septembrie: a durat câteva luni, motivat de faptul că instalațiile și echipamentele ce alcătuiesc aceste „separatoare de sens” au fost comandate și aduse tocmai din Coreea de Sud (5 TIR-uri de echipamente transportate spre Bacău din portul Constanța). Lucrările de instalare a parapetelor vor dura o lună”, a declarat prefectul județului Bacău, Lucian Bogdănel.

Conducerea DRDP Iași și-a luat angajamentul ca într-un alt sector sensibil de pe E85, în dreptul comunei Nicolae Bălcescu, să fie instalate parapete prefabricate din beton tip „New Jersey”, concomitent cu refacerea a 8 treceri de pietoni prin amplasarea de covorașe antiderapante și trasarea de marcaje rutiere preformate cu proiecția pe orizontală a indicației „Presemnalizare trecere pietoni”.

De asemenea, prin PNRR, va fi finanțată realizarea – tot în zona comunei N. Bălcescu (km 277) – unui pasaj pietonal subteran care va subtraversa E85.

„Eforturile pe care le facem sunt insuficiente dacă nu sunt dublate de o conduită prudentă din partea șoferilor care tranzitează E85: oricâte sisteme de siguranță am monta, ele nu pot înlocui precauția la volan și condusul responsabil, cu respectarea normelor rutiere în vigoare precum și a celorlalți participanți la trafic”, a mai declarat prefectul Lucian Bogdănel.

1 de 3

Acesta îi mulțumește secretarului de stat Gabriel Bunduc (Ministerul Transporturilor) pentru sprijinul consecvent oferit inițiativelor de sporire a siguranței rutiere în județul Bacău, precum și conducerii DRDP Iași pentru promptitudinea cu care a „cuplat” la amplasarea parapetelor rutiere pe E85.

„Mulțumesc” şi deputatului Ichim (USR Bacău) pentru atenția acordată strădaniilor noastre, dar mă văd nevoit să precizez – pentru corecta informare a opiniei publice – că aportul/contribuția domniei sale la montarea parapetelor pe E85 este NULĂ (adică, ZERO).
Lucian Bogdănel, prefect de Bacău

În satul Radomirești, din comuna Letea Veche, a fost dezvelit bustul generalului și omului politic liberal Dimitrie Lecca, unul dintre membrii marcanți ai marii și cunoscutei familii Lecca, supranumit și „eroul de la Nazar-Mahala” după luptele de la Lom-Palanca și Smârdan în Războiul de Independență. Bustul a fost amplasat în curtea conacului de la Radomirești ridicat chiar de Dimitrie Lecca, fieful familiei sale, renovat și întreținut astăzi de un demn urmaș al acesteia, Dumitru Lecca.

Bustul generalului de la Radomirești este cel mai important  însemn de acest fel care amintește de prezența marii familii Lecca în județul și orașul Bacău, dar și în viața politică și militară a României. Deși multă vreme o arteră din Bacău s-a numit „Strada Lecca”, astăzi Bd. Alexandru cel Bun, după 1989 nicio încercare de atribuire a numelui Lecca unei alte străzi din oraș nu a avut succes, cum și amplasarea unui bust în oraș a avut aceeași soartă, chiar și atunci când liberalii s-au aflat la cârma țării și a localității.

La festivitatea privată de la Radomirești, alături de Dumitru Lecca au venit prieteni ai familiei – istoricii Vilică Munteanu și Adrian Horodnic, oamenii de afaceri și politicieni Ioan Chiriac, Dragoș Luchian și Mihai Banu, omul politic și diplomatul Valeriu Gheorghe, președintele Filialei Bacău Cultul Eroilor – Dănuț Voicu, scriitorii Victor Munteanu (președintele Fundației Cancicov) și Daniel Nicolescu. Unii dintre ei au fost fruntași ai PNL Bacău, invitați pentru că toți membrii marcanți ai familiei Lecca au fost membri ai Partidului Național Liberal de la înființarea lui, iar Dumitru Lecca este astăzi președinte de onoare al PNL Bacău.

Ceremonialul dezvelirii bustului a început cu o slujbă religioasă ținută de părintele și istoricul Ciprian Bertea, cel care a ajutat familia Lecca să refacă mormântul generalului Dimitrie Lecca din Biserica satului Botești (Ungureni), ctitorită de general pe când satul se numea Dealu Mare. În același mormânt mai sunt și osemintele lui Iuniu Lecca – om politic important, dar și ale paharnicul George Lecca. Biserica a fost ridicată de paharnicul Lecca și de soția lui și renovată ulterior de generalul Dimitrie Lecca și de Iuniu Lecca.

După slujba de sfințire a monumentului și de pomenire a lui Dimitrie Lecca, despre personalitatea generalului au vorbit, în scurte alocuțiuni, Dumitru Lecca, Vilică Munteanu și Dragoș Luchian.

Născut la Tecuci, în 1832, Dimitrie Lecca era fiul paharnicului împărătesc Gheorghe Lecca și al Mariei Negură. A studiat la École d’application de l’artillerie et du génie din Metz și la École d’état-major din Saumur din 1852 până în 1853. Întors acasă, a intrat în armata moldoveană, devenită ulterior Armata Română, și a fost numit maior în 1863. A comandat batalionul de elită care păzea palatul domnesc din București. A fost ministru de război din februarie până în mai 1866, sub conducerea lui Ion Ghica. Promovat colonel în 1868, a demisionat din armată în 1872 și a intrat în politică. Membru al Partidului Național Liberal, înființat în 1875, a fost ales în Adunarea Deputaților în 1876. A revenit în serviciu pentru a lupta în Războiul de Independență al României, fiind din nou ministru de război sub conducerea lui Ion C. Brătianu, din iulie 1879 până în aprilie 1880. A fost președinte al Adunării Deputaților de două ori: din octombrie 1882 până în martie 1883 și din octombrie 1883 până la moartea sa la Radomirești, în iulie 1888. A fost înmormântat în Biserica Dealu Mare.

Dumitru Lecca, astăzi la o venerabilă vârstă, demn urmaș al acestei familiei de boieri moldoveni, a fost sportiv de performanță, antrenor al echipelor naționale de baschet ale României de juniori, de tineret și de seniori (1992-2002), dar și fost deținut politic în anul 1952. S-a ocupat cu asiduitate în ultimii 30 de ani pentru a readuce în atenție publică imaginea familiei Lecca. A înființat o asociație cu acest nume, a început reabilitarea conacului de la Radomirești și a scos la lumină și a reamenajat mormântul lui Dimitrie Lecca din Biserica din satul Dealu Morii.

Dumitru Lecca: „Ziua de 24 septembrie a fost o zi mare pentru mine, ziua în care s-a sfințit la Radomirești, în prezența unor personalități importante ale societății civile băcăuane, monumentul cinstind memoria străbunicului meu, generalul Dimitrie Lecca. Sunt bucuros că împreună cu fii mei am putut da viață unui vis al tatălui meu, împiedicat de comuniști să îl realizeze el. Am adus astfel un omagiu pe care în 22 de ani de la abolirea comunismului autoritățile locale ale Bacăului nu l-au făcut pentru cea mai importantă personalitate politică și militară din istoria lor. Mulțumesc din suflet soției mele, băieților mei și tuturor celor, nu puțini, care m-au ajutat în acest proiect!”

• Interviu cu lect. univ. dr. Alina Cornelia CĂPRIOARĂ, psiholog, autor, fondator al Academiei C.L.A.R, trainer pe programele C.L.A.R. individual și de grup, C.L.A.R. Training (open, corporate)

– Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul  pe care-l sculptați în operă?

– Valoarea cuvântului vine din relația lui cu realitatea pe care o exprimă. Avem câteva situații standard. 1. Cuvântul este conectat la realitatea pe care o exprimă și atunci valoarea constă în capacitatea lui de a conecta cititorul la o lume; 2. Cuvântul ratează realitatea și atunci nu are valoare, este un bla, bla pe care se poate proiecta ceea ce avem nevoie să fie, eventual; 3. Cuvântul falsifică realitatea; în acest caz, cuvântul are valoare pentru cel care are scopul de a-l îndepărta pe celălalt de la realitate.

Pentru mine, cuvântul agresează realitatea din dorința de conectare. În sculptură, atunci când vrei să transmiți un mesaj sau, poate, doar să dai o formă unui material brut, folosești o daltă (și nu o folosești chiar cu blândețe) ca să ajungi la ideea dorită. Vocalele și consoanele au pentru mine același rol, de a agresa realitatea din setea de sens. Ciocănesc realitatea, o caut, insist, îi dau forme noi, iar și iar. Din lupta acesta iese ceva nou, uimitor, dar realitatea de dincolo de cuvinte este adesea bruscată, frustrată, siluită chiar de imposibilitatea de a fi exprimată prin vocale și consoane. Îmi doresc o relație mai blândă între cuvintele mele și realitățile mele. Să se întâlnească din rezonanță, nu din efort și agresiune ca în Patul lui Procust. Deocamdată nu sunt acolo, încă mă lupt să exprim exact ceea ce văd, cred sau simt.

–  Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?

– Fiul risipitor sunt eu. Fiul risipitor a greșit, a pierdut, a regretat, a învățat, și-a cerut iertare și s-a întors acasă. A murit și a reînviat cum a definit tatăl său experiența. Acest lucru înseamnă că a trăit, și-a asumat existența,            și-a căutat identitatea proprie, diferită de cea a familiei lui. Acest lucru l-a transformat, l-a învățat, l-a conștientizat cu privire la cine este și la care sunt valorile lui.

Fratele fiului risipitor a respectat regulile, a muncit, s-a conformat standardelor, a ascultat. Decizia lui l-a făcut să rămână cu ceea ce știa deja, era deja. Nu este ceva rău, mai puțin sau nenecesar. Doar că eu prefer mai degrabă greșeala decât conformismul. Aleg schimbarea în detrimentul acceptării. Căutarea riscantă o prefer siguranței convingerii, iar, pentru mine, necunoscutul este mai atrăgător decât zona de confort.

– Stați uneori la taclale, la o șuetă cu  Dumnezeu?

– Mai tot timpul. Are un sistem de feedback fabulos. Comunicăm prin ceea ce se întâmplă, ca reacție la intențiile mele. Decât șuetă, aș numi joc existențial ceea ce se întâmplă între noi. Jucăm jocul acela în care se ascunde un obiect, iar cel care știe locul ghidează pe cel care îl caută cu  cuvintele rece–cald. Zice rece când se îndepărtează și cald când se apropie. Eu caut diverse obiecte, existențial vorbind, iar el îmi zice cald, când îmi validează căutarea prin sincronicitate, ușurință, flow. Îmi zice rece, când îmi invalidează intențiile prin de-conectare, greutate. Nu știu dacă se înțelege sau se poate explica, dar e cam așa: îmi vine o idee, fac câțiva pași în direcția ei, apoi ascult vibrația realității. Îmi imaginez că, dacă vine ceva de la realitate înspre ceea ce vreau, e o binecuvântare. Dacă nu vine, îmi imaginez că mă îndepărtez de ceea ce are nevoie să se manifeste prin mine și mă opresc. Atunci începe șueta cu Dumnezeu. Cercetez de ce nu-i bine ceea ce vreau, ce sens are una sau alta din situațiile care se creează în jurul meu. Mă simt conectată la părerea LUI/ a realității/ a sinelui meu profund. Numele LUI depinde de sistemul de referință în care mă aflu: psihologie, gnoseologie, ontologie, religie.

– Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?

– Raiul este pace și iadul este vinovăție pentru mine. Raiul și iadul sunt experiențe cotidiene care pot fi proiectate și pe viața de apoi. Eu sunt mai conectată la viața care ESTE; acum. Nu știu nimic despre viața de apoi. Iadul este despre suferință, regrete, chin. Raiul este despre acceptare, confort, siguranță. Nu aș zice că iadul nu are beneficii și că prefer raiul. Iadul este busolă pentru rai. Le văd valoarea ambelor experiențe. Una se simte bine, iar cealaltă ne face bine, ghidându-ne către un bine din ce în ce mai profund.

– Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?

– Când am trădat, credeam că fac altceva. Uneori, credeam că fac dreptate, că era un dezechilibru care trebuia remediat. Alteori, am crezut că sunt conectată la un adevăr interior profund care se cere exprimat. După un timp, dacă identificam un act de trădare, îmi părea rău pentru suferința creată, dar tot corectă mi se părea perspectiva mea. Sunt absolut convinsă că așa a fost și când am fost eu cea trădată. Cine știe ce act de justiție făcea cineva, iar eu credeam că e trădare. Mă amuză cuvântul trădare. Oamenii îl folosesc grăbit și inexact, din câte am observat eu. Doar ca să regleze anxietatea interioară creată de decizii neașteptate și neconvenabile ale celorlalți, ca o scuză, să fie siguri că nu este vina lor.

– Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii,  ce ar viza acest  petic?

– Când eram mai tânără și mai arogantă, aș fi avut tot felul de idei despre cum ar trebui să fie lumea și omul. Acum, sunt uimită de sensul perfect al imperfecțiunilor. Nu aș cârpi nimic. Este perfect așa cum este de imperfect tot ceea ce este. Iluzia că am putea face mai bine este a celor de pe margine, a celor care nu își asumă facerea. Este ca atunci când, de pe fotoliu, un microbist este convins că ar fi înscris dacă ar fi fost în teren. Pe mine, Leibniz m-a convins: aceasta este cea mai bună lume dintre lumile posibile. Dacă era posibilă alta, o aveam deja. Atunci când contemplu ceea ce a fost făcut, doar respir și observ ceea ce a fost posibil. Îmi place. Mă uimește și mă bucură. Și cerul, și pământul, și apa, și uscatul. Dar, mai ales, omul.

– Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…

– Nu știi, că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi? din Blaga, Vei plânge mult ori vei zâmbi?…  Am avut multe tulburări în contextul lecturilor mele de la presocratici până la postmoderni. Dar, când am citit această întrebare, m-am oprit aproape din respirat câteva secunde bune. Pe vremea aceea, credeam că binele și răul sunt separate. Nu puteam concepe o colaborare între extremele acestea. Versul acesta mi-a scurtcircuitat convingerea. A fost ca și cum mi-ar fi spus că este mai mult decât o colaborare, este o relație de co-dependență între bine și rău. Nu se poate binele fără rău. Mai mult, binele își are originea în rău, pentru că, da, numai în lacuri cu noroi cresc nuferi. Mai târziu, am înțeles și integrat această posibilitate. Posibilitatea ca noroiul să susțină creșterea și existența nuferilor. Am văzut cu ochii mei cum o greșeală poate crea o competență, un conflict poate genera  conectare emoțională, un eșec poate contribui la un succes, o cădere la o înălțare. Între timp, am făcut loc în mintea mea pentru paradox, ambivalență și completitudine.

Circa 55 de absolvenți ai Liceului „Lucrețiu Pătrășcanu” (actualul Colegiu Național „Gheorghe Vrănceanu”) din Bacău s-au revăzut la împlinirea a 40 de ani de când au părăsit școala. Ei sunt Promoția 1982 a acestei prestigioase școli, foști elevi în clasele a XII-a A, B și C.

„Practic – ne-a împărtășit unul dintre absolvenți, finanțistul Iulian Cerbu, în prezent și liderul sindicatul Sed Lex de la Administrația Finanțelor Publice din Bacău -, ne-am revăzut după numai zece ani, pentru că ne-am reîntâlnit și când s-au împlinit 30 de ani de la absolvire”.

Așadar, pentru cei 55 de absolvenți, care au venit din mai multe colțuri ale țării și ale lumii la acest eveniment (inclusiv din Israel, din Marea Britanie, din Franța și din Finlanda) a sunat din nou clopoțelul. În clasă au intrat și foștii profesori ai elevilor de acum peste 40 de ani, Paul Deboveanu – proful de educație fizică, Smaranda Macarie – profesoară de matematică și chiar directoarea școlii la un moment dat, Elena Chiriac și Mariana Guțu – profesoare de limba franceză, respectiv limba engleză.

Veteranul cancelariei, Paul Deboveanu, a strigat cataloagele, iar foștii elevi au povestit, pe rând, ce au mai adăugat la experiența lor de viață în ultimii zece ani.

Un salut emoționant le-a fost adresat elevilor din perioada 1978-1982 și de actuala directoare a Colegiului, Monica Resmeriță.

Foștii colegi au stabilit, de această dată, să se reîntâlnească mai des, dar încă nu au stabilit o dată precisă: poate la cinci ani, poate chiar la un an. Oricum, poveștile de viață au continuat să fie împărtășite, după reîntâlnirea din acest an, la o minunată agapă colegială.

Fotografiile care însoțesc acest text au fost făcute de talentata și motivaționala Tatiana Șoldeanu, în prezent Inspiring Coaching & Mastermind la Maxwell Leadership România, ea însăși absolventă în 1982 a fostului Liceu Pătrășcanu.

Un studiu meteo început de Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași și doi profesori din orașul nostru conturează ideea că există zone în municipiul Bacău unde din anumite motive, temperaturile sunt mai mari decât în restul orașului. Care sunt cauzele și la ce ajută asta vom afla în articolul de astăzi. (Deșteptarea)

În contextul actualității temei schimbărilor climatice, nu numai din punct de vedere strict științific, dar și pentru publicul larg, crește interesul pentru înțelegerea impactului pe care acestea îl au la nivel societal și individual. Din acest punct de vedere cunoașterea condițiilor de climat urban prezintă cel mai mare interes, determinat de concentrarea mare a populației în orașe – în prezent aproape 60% din populația planetei trăiește în orașe – cât și prin capacitatea pe care orașele o au de a transforma clima la nivel local. Astfel, orașele generează așa-zisa insulă de căldură urbană ce indică prezența unui areal, ce corespunde spațiului cel mai dens locuit, în care temperaturile sunt mai ridicate decât în regiunile rurale înconjurătoare.

Chiar dacă de cele mai multe ori acest fenomen este văzut ca având un efect negativ prin creșterea stresului termic resimțit de locuitori în timpul verii, trebuie să avem în vedere că la latitudini mari insula de căldură urbană conduce la un plus de căldură ce ameliorează stresul termic determinat de temperaturile reduse în timpul iernii.

Dată fiind importanța acestui subiect un proiect de cercetare științifică ce este coordonat de Conf. dr. Lucian Sfîcă din cadrul Departamentului de Geografie al Facultății de Geografie și Geologie a Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași (https://www.geo.uaic.ro/uclar/) își propune o evaluare detaliată a condițiilor de climat urban în 16 centre urbane din Moldova.

Această evaluare poate constitui mai apoi o bază solidă pentru administrațiile locale pentru dezvoltarea unor politici fundamentate și coerente de reziliență la schimbările climatice, politici care în prezent riscă să se transforme într-o înșiruire de obiective pe cât de generale, pe atât de lipside de consistență.

Studiul a început acum 10 ani

Demersul științific a fost început la Iași cu 10 ani în urmă prin instalarea unei rețele de observație a condițiilor de temperatură și umiditate ce a scos în evidență caracteristicile insulei de căldură urbană pentru capitala istorică a Moldovei.

În actuala etapă proiectul este extins la toate orașele principale din regiune și include și orașul Bacău, de la începutul anului 2022, odată cu instalarea a 5 puncte de monitorizare a condițiilor meteorologice pe arealul municipiului. Acest demers este completat de campanii de observații meteorologice expediționare și de investigarea caracteristicilor termice ale arealului cu ajutorul imaginilor satelitare.

Astfel, rezultatele parțiale obținute până în prezent, derivate din toate măsurătorile și analizele indicate anterior, conturează un climatul urban bine individualizat cu temperaturi mai ridicate în centrul orașului cu până la 1°C față de periferia rurală pe baza măsurătorilor clasice din adăposturile meteorologice.

Insula de căldură urbană

Observațiile expediționare conturează de asemenea o insulă de căldură urbană ce se suprapune foarte fidel peste regiunea centrală a orașului, dar și puncte constant mai reci pe parcursul nopții în regiunile periferice.

Această insulă de căldură urbană este la fel de bine conturată și cu ajutorul imaginilor satelitare ce indică temperatura suprafeței terestre în cazul cărora temperaturile sunt mai ridicate față de regiunile periferice pe timpul verii, atât în timpul zilei cât și al nopții cu 2-3C.

Demersul de cercetare a fost și este susținut la nivel local de către profesorii de geografie Lucian Șerban și Bogdan Pădurariu, iar rezultatele finale ale proiectului sunt așteptate în prima parte a anului 2024 când ele vor fi puse la dispoziția administrației locale.

Conf. dr. Lucian Sfîcă, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași

„Extinderea studiului efectuat de specialiștii Facultății de Geografie și Geologie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași prezintă un interes deosebit. Mozaicul și particularitățile suprafeței subiacente a intravilanului municipiului Bacău (orientarea tramei stradale, prezența suprafețelor acvatice, densificarea zonelor construite, geomorfologia regiunii adiacente, spațiile verzi ș.a.) constituie un studiu de caz cu numeroase elemente de specificitate. Am convingerea că acumularea unor serii ample de date meteo și interpretarea lor vor conduce la concluzii inedite, ieșite din tiparul unor generalizări canonice, având o reală importanță teoretică și practică. Mulțumesc colectivului de geografi de la UAIC pentru efortul depus în implementarea acestui proiect care a prins viață la începutul acestui an”.

Prof. Șerban Lucian, C.N. „Gh. Vrănceanu„ Bacău 

Faptele băiatului au șocat comunitatea din orașul Onești, județul Bacău, unde locuiește. Pe 01.12.2021, în jurul orei 1,30 noaptea, a stropit cu benzină un om al străzii cu care cerșea adeseori și se droga, iar apoi i-a dat foc în timp ce acesta dormea pe terasa unui restaurant din oraș, scrie Adevărul.ro.

În noaptea fatidică, pe 1.12.2021, adolescentul a mers la o stație PECO din Onești și a cumpărat benzină într-un recipient de plastic prin intermediul unui client. S-a dus apoi la un restaurant unde știa că doarme un om al străzii cu care cerșea și se droga adesea, l-a stropit cu benzină și i-a dat foc.

Victima a fost transportată la spital, dar a murit o săptămână mai târziu din cauza rănilor extrem de grave pe care le-a suferit. Incendiul provocat de adolescentul cunoscut cu afecțiuni psihice s-a extins la întreaga clădire a restaurantului si a unui bloc de locuințe învecinat, provocând pagube însemnate.

Tribunalul Bacău l-a condamnat în 22 septembrie pe un adolescent de 16 ani la măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru de detenție pe o perioadă de 12 ani. Mama și tatăl adolescentului au fost obligați să îi plătească despăgubiri civile de peste 200.000 de lei unei rude a persoanei fără adăpost care a murit. Decizia instanței nu este definitivă.

Citiți articolul integral